România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străină - Basarabia

 

Basarabia este denumirea dată de Imperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru, anexat prin Tratatul de la Bucureşti (La Hanul lui Manuc) din 1812, odată cu Raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică ( în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman după semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti din 1812, în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812). Faptul că a fost cedat Rusiei şi o parte din teritoriul voievodatului, în ciuda Tratatului româno-otoman, care garanta integritatea Moldovei, se datorează dibăciei negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron, care slujea  interesele Ţarului Rusiei. (Constantin C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria Românilor, p. 501-505) Numele de Basarabia exclusiv pentru Bugeac, apare pe toate hărţile Europei, până la aceea din 1811, a căpitanului E. Lapie din slujba lui Napoleon Bonaparte, reprodusă în cartea lui Anthony Babel, ( La Bessarabie, Editura Félix Alcan, Genčve, 1965).

Punctele extreme ale Basarabiei sunt : la Nord – Măzăricea, pe fluviul Nistru; la Sud Ostrovul Limba, la ieşirea la Marea Neagră a braţului Chilia; la Vest Pârâul Răchiţa Mare, care o desparte de Bucovina;  la Est Peresipul de la Bugaz, la gura Nistrului. (Nicolae Iorga, Legăturile culturale între Bucovina şi Basarabia şi Principatele Unite, Bucureşti, Neamul românesc, 1914, p. 9-10)

Basarabia avea o suprafaţă de 44630 kmp cu 5 cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482630 locuitori, în majoritate români (419240 – 86 %), ruteni, ucrainieni, ruşi (30000 – 6,5 %), evrei (19130 – 4,2%), bulgari, germani, găgăuzi (14260 – 3,3%).

Turnul cu ceas din Chişinău

 

1.   Basarabia sub ocupaţie ţaristă

O viaţă şi mai grea suportau românii din partea de răsărit a Moldovei intrată în componenţa Imperiului Ţarist după 1812 şi devenită o provincie de frontieră a Imperiului. Ruptă de Basarabia prin graniţa rusă, Moldova a devenit atât de mică încât la Iaşi chiar a apărut ideea alipirii la Moldova a patru judeţe valahe pentru stabilirea unui echilibru între ambii domnitori, dar hotarele dintre cele două principate au rămas, totuşi, cele vechi. Aceleaşi opinii se exprimau şi în adunările boierilor români din Moldova. În Memoriul adresat la 26 octombrie 1812, noului domn Callimachi, aceştia insistau asupra importanţei economice a părţii anexate, numind-o „corpul şi inima ţării”, „hrana vitelor”, „hambarul ţării”. Într-adevăr, cea mai mare parte a terenurilor cultivate cu grâu, orz şi porumb, se găseau aici, Moldova de la vest de Prut, fiind o regiune a porumbului, de când această plantă fusese introdusă în Europa de Răsărit. (L.A. Kasso, Rusia la Dunăre şi constituirea regiunii Basarabiei, Moscova, 1913, p. 1912-1913. Mai vezi şi E. Hurmuzachi, Fragmente asupra istoriei Românilor, vol.III, p. 412-414)

Mai departe, pentru a stârni şi mai mult aviditatea domnitorilor otomani, ei enumerau bogăţiile de tot felul de care ţara era acum privată, din partea anexată trimiteau în fiecare an la Stambul : 15000 de boi; 13000 de vaci; 5000 de cai. Din 300000 ocale de unt expediate Porţii, 140000 erau luate de la răsărit de Prut, din 200000 măsuri de grâu trimise la Constantinopol, 120000 proveneau din noua Basarabie.

Doi ani mai târziu, mitropolitul Veniamin Costache a iniţiat o nouă moţiune, pe care voia să o prezinte Congresului de la Viena : el amintea în acest sens exemplul lui Grigore Ghica, care în 1777 îşi sacrificase viaţa protestând împotriva răpirii Bucovinei. Dar a fost în zadar, deoarece puterile căutau prietenia Rusiei, iar Ţarul Alexandru I a devenit arbitrul Congresului. Un contemporan, cronicarul Manolache Drăghici, a lăsat, o imagine vie a disperării care cuprinsese întreaga populaţie atunci când a ştiut sigur că cedarea era definitivă. „Ca o turmă de oi poporul umplea malurile Prutului, într-un permanent du-te-vino săptămâni întregi, de la un sat sau oraş la altul, luându-şi adio de la părinţi, fraţi, prieteni cu care trăiseră laolaltă.”

În pragul secolului al XIX-lea în pofida decadenţei politice din ultimul timp care făcuse din Ţările Române câmpul de luptă şi obiectul lăcomiei imperiilor rivale, sentimentul unităţii lor de neam, de limbă şi civilizaţie era suficient de puternic pentru ca să fi putut considera dezmembrarea uneia din provinciile lor ca o lezare a integrităţii naţionale în ansamblul ei; cronicarii şi oamenii politici sunt deopotrivă pătrunşi de acest gând, iar opera lui Cantemir însăşi e o mărturie strălucitoare în acest sens. Este suficient să comparăm două explicaţii asupra Basarabiei, „o fâşie îngustă de ţară care fără a forma o provincie se numeşte Basarabia, cum spuneau ruşii; mai mult de jumătate de ţară, cum spuneau românii pentru a ne dea seama unde se găsea în 1812 naţiunea de drept cu adevărat „istoric” sau „naţional”.

Dacă L.A. Kasso, reprezentantul Ţarului, remarca pentru Moldova consecinţele economice şi politice nefaste ale anexării, pentru Rusia Ţaristă, arăta că ea reprezintă „un câştig modest” sau „adaos”, care ne-a fost folositor pentru următoarele motive : 1. El se apropia de Peninsula Balcanică; 2. Ne dă putinţa să stăm cu un picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde în viitor mai departe în paguba imperiului turcesc, potrivit doctrinei politice a Ecaterinei a II-a. Prin acest tratat statul nostru a căpătat rotunjirea Novorusiei, dând siguranţă Odessei, născută de curând, care până acum era mereu îngrozită de tătarii neastâmpăraţi din Bugeac. Dar, fără aceasta, cel mai esenţial moment în acest câştig a fost faptul că pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini ai Porţii din Europa, Crimeea şi stepa Oceacovului, cucerite până acum prezentau prin sine; sau întinderi cu desăvârşiri pustii, sau locuri populate cu mahomedani; prin bucata din Moldova alipită Rusiei ni s-a dat putinţa pentru prima dată să dovedim popoarelor creştine din Balcani în ce constă, deosebirea dintre creştini de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete. Pentru Turcia, pierderea Basarabiei era puţin simţită. Sub presiunea lui Stradford Canning, Poarta în 1811 o socotea ca pe o latură aşa de îndepărtată şi greu de apărat a imperiului turcesc. (L.A. Kasso, op.cit., p. 190-191)

Referindu-se la trecutul istoric al Moldovei, la originea de neam şi limbă a populaţiei, la organizarea sa administrativă, politică, juristul A.N. Egurov scria : „Până la anexarea sa la Imperiul Rus în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova, din care făcea parte. Prin urmare, nici istoria, nici documentele istorice asupra Basarabiei nu pot să nu vorbească de Moldova. Astfel este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia fără a vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia, nu există domeniu care să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei.”(A.N. Egunov, Memoriile Comitetului de statistică a Basarabiei, Tom III, P. 34-35)

Regimul administrativ contribuia la accentuarea acestei analogii. Ţarul Rusiei, Alexandru I, care cocheta cu liberalismul, intenţiona să conserve în noile provincii ale imperiului, din care niciuna nu era rusă, particularităţile tradiţionale naţionale. El era şi Mare Duce de Finlanda şi avea să devină rege constituţional în Polonia; menţinuse autonomia Georgiei şi nu putea acţiona altfel în Basarabia.

Aşa cum remarca consilierul său principal pentru problemele Orientului, contele Capadistria, organizarea provizorie a Basarabiei avea scopul de a asigura Rusiei simpatiile populaţiilor creştine rămase sub jugul otoman şi a le da un prim gaj asupra sincerităţii intenţiilor sale. Sub influenţa lui Capadistria şi a lui Alexandru Sturdza, amic personal al împăratului, administraţia noii provincii a fost organizată după principiile unei largi autonomii.

La început un alt boier moldovean – Carol Sturdza, trecut de mult timp de partea Rusiei, a fost însărcinat să guverneze Basarabia, dar vârsta înaintată şi boala l-au împiedicat s-o facă. Sub noul guvernator rus care i-a succedat, a fost instituit un regim mixt, pe care un contemporan Viguel, îl descria în termenii următori : „Basarabia este un ţinut care nu numai că se găseşte în condiţii cu totul particulare ca provinciile baltice şi departamentele Poloniei şi Marele Ducat al Finlandei, are o existenţă politică proprie. Iată de ce o deosebeşte îndeosebi de celelalte posesiuni ale noastre, ea are propriul Consiliu Suprem, care întruneşte puterea executivă, legislativă şi judecătorească.”(A. Boldur, La Bassarabie, p. 130-131)

Acest Consiliu compus din unsprezece membri, din care cinci aleşi de nobilimea provinciei, era în realitate o replică fidelă a vechiului Divan al Domnului Moldovei, care îl asista în funcţiile sale administrative şi juridice. Ispravnicii sau prefecţii de judeţe erau şi ei aleşi de nobilime, iar vechile împărţiri administrative au fost păstrate, de asemenea, numele judeţului Iaşi, chiar dacă capitala, care era şi capitala Moldovei, se afla de cealaltă parte. Abia mult mai târziu s-a dat acestui judeţ al Basarabiei de nord numele oraşului Bălţi, devenită capitala ei. Mitropolitul Gabriel Bănulescu, transilvănean de origine, însărcinat să organizeze biserica basarabeană, făcea şi el toate eforturile pentru a păstra tradiţiile vechii Moldove.

Împăratul Alexandru I, cu ocazia trecerii sale prin Chişinău, târg fără importanţă devenit reşedinţă a noii administraţii, a ţinut, de altfel să promulge el însuşi, la 29 aprilie 1818, legea organică pentru administrarea provinciei Basarabiei, veritabilă Constituţie, alcătuită într-un spirit destul de liberal pentru acea epocă şi care lăsa mult spaţiu nu numai pentru obiceiurile vechi, ci şi pentru limba şi legislaţia anterioară.

A fost îndreptăţit să se considere că în acel moment Basarabia reprezenta „un fragment de stat” cu o tradiţie străină, încorporată Imperiului Rus. Stema noii provincii n-a făcut decât să adauge vulturul rusesc la „capul de bour al Moldovei”. Ţarismul a menţinut şi a consolidat puterea moşierilor care au intensificat în continuare dependenţa ţăranilor. Aproape două decenii după alipire la Rusia Ţaristă, în conducerea ţinutului, boierii moldoveni s-au bucurat de drepturi importante, reduse trepat pe măsura introducerii instituţiilor guvernamentale. (B.M. Dragnev, V.I. Jukov, V.I. Taranov, Aderarea Basarabiei la Rusia, jalon important în Istoria Poporului Moldovenesc, în Voprosii Istorii, nr. 7 din 1982)

 

2. Politica de deznaţionalizare şi rusificare practicată de Rusia ţaristă

Dar această situaţie excepţională avea să dureze câţiva ani; legea organică şi Consiliul Suprem n-au supravieţuit Ţarului Alexandru I. Succesorul său, Împăratul Nicolae I, reprezenta autocraţia în toată rigoarea ei. El nu putea tolera autonomia, nici experienţa unui regim liberal în provinciile de graniţă ale imperiului şi şi-a dat asentimentul la proiectele contelui Vorotov, care i-a propus trecerea teritoriului Basarabiei la guvernatorul general al Noii Rusii condus de el.

La 29 februarie 1828 apărea un nou statut pentru administrarea Basarabiei, care suprima Consiliul Suprem şi-l înlocuia printr-un Consiliu Provincial, introducând totodată în provincie reglementările obişnuite din toate celelalte gubernii ruseşti.

În administraţie se iniţia o politică pronunţată de rusificare, care se accentua din ce în ce mai mult, determinând în rândurile boierimii române o reacţie contra regimului rusesc şi în favoarea unei reîntoarceri la unitatea principatului.

Încă din perioada autonomiei, sistemul de colonizare aplicat în Noua Rusie, după ce fusese alipită la Imperiu, fusese extinsă asupra regiunii sudice a Basarabiei, pentru a umple vidul creat prin emigrarea turcilor şi a tătarilor. Statutul de la 1818 stipula stabilirea unor colonii străine cărora li se asigura scutirea de impozite pe timp de patru ani.

Pătrunderea masivă a elementelor alogene a modificat structura demografică a Basarabiei, fără să pună în inferioritate numărul românilor şi caracterul etnic al provinciei. Istoricul rus P.P. Svinin afirma că : „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care aşa cum au susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.”(P.P. Svinin, Descrierea regiunii Basarabia, alcătuită în 1816, Tom VI, p. 175-321)

Aceleaşi aprecieri le făcea şi Rudolf Kuleman, care a scris că : „În şcolile din Basarabia, puţin frecventate se predă limba rusă, deşi populaţia Basarabiei vorbeşte româneşte şi nu numai în nord, către Podolia se amestecă elemente ruseşti şi rutene. După anexarea Basarabiei la Rusia, mulţi s-au dus în Moldova, căreia-i aparţinuseră mai înainte şi căreia-i aparţineau sub raportul limbii, datinilor alcătuirii pământului. Ca să umple ţara, ea însăşi slab locuită, Rusia a deschis acolo un fel de „slobozenie” ca odată Romul la Roma. Nu s-a prea uitat la paşapoarte şi la alte documentări. Precupeţi evrei, căpitani în retragere, colonei, funcţionari de poştă şi Dumnezeu ştie ce alta, au alergat acolo pentru a deveni moşieri, fără a şti ceva sau voi să ştie despre agricultură. E de regretat că Basarabia a fost smulsă din corpul Statului Român, căruia prin identitate de limbă, ca şi de caracter geografic îi aparţine cu desăvârşire.”(R. Kuleman, Note basarabene, în Un Sere Welt, 1876, Tom III, p. 669-670)

Începând din 1829 autonomia provinciei Basarabiei a fost practic desfiinţată, regiunile autohtone, înlocuite cu cele ţariste, întrebuinţarea limbii româneşti în administraţie a fost interzisă.

Hotărârile Congresului de la Paris din 1856 aveau un sens cu totul diferit : participanţii la Congres s-au arătat mult mai puţin preocupaţi să restituie principatul Moldovei, un teritoriu pe care aceasta îl avusese altă dată ; ei doreau să facă din Principatele Unite, puse sub controlul Europei, paznici ai căii internaţionale care erau gurile Dunării. Restituirea Basarabiei de sud Moldovei, îndepărtând Rusia de braţul nordic al Deltei Dunării, completa, în spiritul Tratatului de la Paris neutralizarea Mării Negre obţinută prin desfiinţarea flotei de război ruseşti şi a bazelor navale din Crimeea şi de pe litoralul pontic. Era un nou obstacol care se ridica în calea expansiunii ţariste spre Balcani şi strâmtori, al cărui pericol nu putea să lase indiferentă politica britanică în Marea Mediterană.

 

3. Lupta basarabenilor împotriva politicii de deznaţionalizare a Imperiului Ţarist

Unirea Principatelor Române în 1859 a avut un ecou deosebit în rândurile românilor aflaţi sub dominaţia ţaristă. Alexandru Ioan Cuza în Proclamaţia către locuitorii din Basarabia, adresată din Iaşi la 31 octombrie 1859 arăta : „Locuitori din Basarabia, venim printre voi, ca domn şi ca părinte, ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea lui tulpină, ea s-a împărtăşit de toate bântuielile şi nevoile ce de mai mulţi ani au năvălit această ţară a Moldovei, atât de bună şi de frumoasă ! Încă şi pentru noi, ca şi pentru toţi, va răsări în curând ziua dreptăţii, după multele nedreptăţi despre care aţi avut a vă plânge. Patria noastră a intrat pe o cale a îmbunătăţirii, care vor revărsa asupra tuturor fiilor ei, fără osebire. Nu trebuie însă a pierde din vedere că bunurile cu greu se adună şi că numai prin înţelepciune şi răbdare vom putea dobândi împlinirea dorinţelor noastre.” (Cuza-Vodă, Mesagii şi Proclamaţii, Bucureşti, 1910, p. 8-10)

Revoluţia Română de la 1848, Unirea Principatelor şi afirmarea Statului Modern Român au avut o influenţă crescândă asupra mişcării naţionale a românilor din teritoriul dintre Prut şi Nistru. În 1848 apare la Chişinău ziarul „Românul”, iar peste un deceniu a fost editată cu acelaşi titlu o revistă tipărită în limbile română şi rusă.

În 1862, boierul Cristi cere guvernatorului autorizaţia de a deschide o tipografie, care a fost respinsă pe motivul că : „Domnul Cristi aparţine moldovenilor înflăcăraţi care visează o singură Românie Unită.”( Existenţa unui partid moldovenesc pe toată perioada dominaţiei ruse este confirmată de către autorul unui studiu despre nobilii Basarabiei, 1912, p. 21-22. Vezi şi L.T. Boga, Populaţia Basarabiei în Basarabia. Monografie, Chişinău, 1926, p. 30-31)

Documentele oficiale ruseşti constată existenţa unei grupări de boieri români care aspiră la unirea tuturor românilor. Ba mai mult, un document rusesc, vorbeşte chiar de existenţa unui partid al boierilor români. (Ştefan Ciobanu, La Bassarabie, sa population, son passe, sa culture, Academie Roumaine, Etudes et Recherches XIII, Bucureşti, 1941, p. 61-62. Mai vezi şi Arhivele Statului din Chişinău, Dosar nr. 1079/1862, Secţiunea Guvernatorului Militar)

Cancelaria generalului-guvernator al Noii Rusii la Odessa, trimite guvernatorului Basarabiei o adresă foarte confidenţială la 29 mai 1863, redactată astfel : informaţie merită crezare.” (Arhivele de Stat din Chişinău, Dosar nr.III„Sunt informat că nobilimea basarabeană se pregăteşte să redacteze o notă către suveranul împărat cu ocazia evenimentelor din Polonia şi este împiedicată de opoziţia partidului boierilor care vizează restabilirea naţiunii moldovene în Basarabia în vederea creării condiţiilor care ar da naţiunii dreptul de a se cere unirea cu Moldova. Acest partid este condus de secretarul adunării deputaţilor nobilimii Codruţă, fratele său, judecătorul Carol Codruţă, cei doi fraţi Casso, cei doi fraţi Ioan şi Constantin Cantemir şi fiul său student. Excelenţa voastră, vă rog să mă informaţi în măsură ce această informaţie merită crezare.” (Arhivele de Stat din Chişinău, Dosar nr.III din 1863, Secţiunea guvernatorului militar. Adresa este reprodusă în facsimil şi de L. T. Boga)

În fruntea acestei mişcări se găseau deci familiile boierilor cei mai influenţi ai Basarabiei şi nobilimea cea din urmă fiind în mod cert o nobilime nouă, creaţie a guvernului rus recrutată în Basarabia dintre foştii ofiţeri şi funcţionari de origine rusă sau altă naţionalitate.

Autorităţile ruse au suspectat mult timp anumite elemente ale tineretului basarabean că întreţin legături cu românii de pe celălalt mal al Prutului în vederea unei mişcări comune. Revoluţia poloneză din 1863 se terminase deja, când o altă adresă semnală guvernului Basarabiei acţiunea clandestină a câtorva tineri de familie bună care ... „întreţin legături cu Iaşiul şi cu Bucureştiul prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău să aducă scrisorile şi urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele.”(Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 62-63)

Încă în 1867 Ministrul Rus al Instrucţiunii Publice constată, cu ocazia unei inspecţii în Basarabia, cât de puţin era răspândită cultura rusă în rândul românilor de aici şi adaugă la această observaţie că : „... unirea Moldovei şi Munteniei şi formarea unui principat aproape independent şi puţin binevoitor la adresa noastră, exercită o atracţie vizibilă asupra vecinilor lor moldoveni din Basarabia.” (Ibidem)

Unirea Principatelor şi urmările sale au accentuat şi mai mult voinţa Rusiei de a se elibera de angajamentele asumate la Congresul de la Paris din 1856. Reprezentanţii burgheziei basarabene întreţineau relaţii cu cercurile politice şi membrii guvernului din România cu toate măsurile de supraveghere luate la Prut. Cancelaria guvernului guvernator din Odessa scria la 21 martie 1867 o informaţie după care revoluţionarii au stabilit între Cahul şi Chişinău, un post pentru a-şi transmite corespondenţa şi pentru a trece frontiera fără paşaport pentru trei ruble de persoană şi că un alt post asemănător există între Ismail şi Cetatea Albă, că moldovenii din Chişinău, tineri, întreţin relaţii cu Iaşiul şi cu Bucureştiul şi urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău.”(Arhivele Statului, Chişinău, Dosar nr.1231 din 1864. Mai vezi şi pe I.T. Boga, op. cit., p. 32, facsimil nr. 5)

Mişcarea revoluţionară întreprinsă de românii din Basarabia pentru unirea cu ţara a dus la întărirea măsurilor de rusificare în provincie. În 1867 limba română a fost scoasă din programul de învăţământ al tuturor şcolilor din Basarabia, învăţământul făcându-se exclusiv în limba rusă. Basarabia a început să cunoască un intens proces de deznaţionalizare devenind în 1871 o gubernie generată autocratic ca orice altă provincie din cuprinsul Imperiului Rus.

Semnificativ pentru politica de rusificare este ordinul curatorului circumscripţiei de învăţământ Odessa, din 3 februarie 1868, în care se arăta : „Vizitând în anul 1867, aşezămintele şcolare din regiunea Odessa, Ministrul Instrucţiunilor publice a observat şi faptul că românii moldoveni din Basarabia, care demult trăiesc în Rusia, nu toţi cunosc limba rusă, în biserici slujbele se fac în limba moldovenească... deoarece Unirea Moldovei cu Valahia şi formarea unui principat aproape neatârnat şi puţin binevoitor pentru noi, produce o atracţie vădită şi la moldovenii din Basarabia.”(L.T. Boga, op.cit., p. 32-33)

Pentru a înăbuşi definitiv năzuinţele românilor, guvernul Rusiei a trimis în Basarabia o serie de specialişti în materie de rusificare, dintre care cel mai renumit a fost Episcopul Pavel Lebedev (1871-1882). Cu venirea lui începe adevărata prigoană împotriva a tot ce a fost românesc. Este desfiinţată catedra de limba română la Seminarul Teologic din Chişinău, precum şi alte şcoli duhovniceşti. S-a închis veche Tipografie Eparhială Moldovenească, care a fost înfiinţată în 1833 de Mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni. Au fost scoşi din parohii preoţii numai pentru vina că nu ştiau să slujească liturghia în slavoneşte. S-au înfiinţat biserici aşa-zisă „Strană Rusească”, unde se cânta şi se citea numai slavoneşte pe care românii nu o înţelegeau. (L.T. Boga, op. cit., p.67)

În politica de deznaţionalizare forţată, autorităţile bisericeşti ruse ajung până la emiterea circularei prin care se hotăra ca bisericile româneşti de la sate să trimită la Arhiepiscopia de la Chişinău toate cărţile vechi bisericeşti, sub pretextul că în ele prin inscripţii făcute de preoţi inculţi, s-au strecurat multe greşeli, potrivnice spiritului credinţei pravoslavnice. Ceasloavele, psaltirile, mineele şi octoihurile au fost arse. Referindu-se la aceleaşi procedee, N.N. Durnov scria : „Toate cărţile sfinte de la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română au fost depuse la Mitropolia din Chişinău, unde Arhiepiscopul Pavel, în decurs de şapte ani, le-a ars încălzind cu ele palatul Mitropoliei. Poporul din Basarabia, datorită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de hectare din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta în scop de a-i sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 1855 de familii ţărăneşti au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lăsau holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor.”(N.N. Durnov, Politica panslavistă rusă, Moscova 1908, p. 25-30, 40-42)

Cu toate măsurile de deznaţionalizare, românii din Basarabia şi-au păstrat specificul naţional, fapt cunoscut de autorităţile ţariste, care au intuit „pericolul” ca această regiune să dorească a se uni cu România. În 1890, ţarul Alexandru al III-lea a însărcinat pe Batiuşcov, să studieze cauzele pentru care rusificarea în Basarabia progresează aşa de încet. În urma studiilor, Batiuşcov a ajuns la următoarele concluzii : „Noi spunem hotărât că nu numai în fundul Basarabiei, unde populaţia a rămas întreagă românească, dar chiar la Chişinău am întâlnit moldoveni care nu ştiau un cuvânt ruseşte. Dacă voim ca populaţia rusească să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiilor românofile, atunci trebuie ca prin intermediul şcolilor să ne grăbim ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.”(P.N. Batiuşcov, Descrierea istorică a Basarabiei, Petersburg, 1892, p. 251-252)

Referindu-se la situaţia demografică a Basarabiei, P.F. Keppen, profesor de statistică, membru al Academiei Ruse, arăta că în 1834 din totalul de 469783 locuitori ai Basarabiei, 406182, adică 86% sunt români.

Pentru anul 1862 A. Zasciuk dădea următoarele date cu privire la populaţia Basarabiei : Români 600000 – 66,4%; ruteni 120000 – 13,1%; evrei 28750 – 8,6%; bulgari 48210 – 5,2%; germani 24160 – 2,6%; ruşi 20000 – 2,1%; ucrainieni 6000 – 0,5%; armeni 3000 – 0,2%; greci 2000 – 0,2%; polonezi 800; elveţieni 538; ţigani 11480 – 1%.

Recensământul realizat în 1871 şi comunicat de N.N. Oberncev, redă o situaţie asemănătoare, ba mai mult o creştere a numărului românilor. Din totalul de 1026000 de locuitori avem : români 692000 – 67,4%; ruteni, ucrainieni şi velicoruşi 162200 – 15,8%; bulgari 25600 – 2,5%; germani 35500 – 3,5%; evrei 93600 – 9,1%; ţigani, găgăuzi, greci, armeni, polonezi 17100 – 1,7%. (N.N. Oberncev,  Dicţio-narul statistic al Basarabiei, Chişinău, 1873, p.11-15)

În Geografia provinciei Basarabia publicată în 1878 şi aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice pentru şcolile secundare şi primare din Rusia, autorul P. Soroka scria : „Moldovenii compun marea masă a populaţiei, aproximativ 3/4 din totalul de 1,5 milioane de locuitori cât reprezintă populaţia Basarabiei.”(P. Soroca, Geografia provinciei Basarabia, 1878, p. 80-81) A. Zasciuk scria : „Moldovenii (românii) formează majoritatea populaţiei, aproape 3/4 din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult timp în regiunile centrale şi septemtoriale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai mult particularităţile originale ale limbii romanilor decât italiana.”(A. Zasciuk, Materiale pentru geografia şi statistica Rusiei, regiunea Basarabiei, Sankt Petersburg, 1862, p. 153-154)

În lucrarea sa Poezdka, Călătorie în Rusia meridională, A.S. Afanasiev-Ciujbinski afirmă că toată provincia cuprinsă între Prut şi Nistru, în afara porţiunii septemtoriale din departamentul Hotinului, este locuită numai de moldoveni care ignoră total limba rusă. Încercând să înveţe câteva fraze moldoveneşti, el constată cu surprindere că această limbă este foarte apropiată de limba italiană şi că ea derivă din latină. Călătorul a stat mult timp printre moldoveni şi a studiat obiceiurile lor. Vorbind cu entuziasm despre moldovean, care este un om cu spirit larg şi cu inimă sensibilă, are o frumuseţe tipică. A.S. Afanasiev-Ciujbinski descrie condiţiile rudimentare în care este obligat să trăiască pentru că este exploatat de străini şi nu are şcoli în limba naţională. (Ibidem, p. 266-282)

Având curajul caracteristic intelectualităţii democratice ruse, el se ridică împotriva … autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile unde trăiesc populaţii minoritare, propagă limba rusă ca mijloc al „Knutului” şi al „Pumnului”.(Ibidem, p. 283-284)

După o rusificare de peste 60 de ani, în 1871, statisticianul Sbruceff, constată o „reducere” a procentajului românilor la 68%, iar în 1897 statisticienii ruşi „fac” să scadă cifra brusc şi inexplicabil, „reducând” proporţia populaţiei româneşti din Basarabia de la 68% la 47%. În acelaşi timp, P. Cruşevan arată că proporţia românilor în Basarabia este de 75 %.(Almanahul Basarabiei din 1903, p. 163-164), iar Laskov, atribuie elementului românesc un procentaj de 70%. (Laskov, Basarabia la centenarul anexării sale la Rusia (1812-1912). Studii istorice, statistice şi geografice asupra Basarabiei, Chişinău, 1912, p. 53-54)

Căpitanul american John Kaba, membru al misiunii americane Hoover în România, evalua în 1918, potrivit anchetelor sale, la 65-67% coeficientul românilor în Basarabia. (J. Kaba, Studiu politic şi economic al Basarabiei, iunie 1919, p. 45-46)

Concentrând sursele şi datele publicate de istoricii ruşi rezultă în sinteză următoarea structură a populaţiei dintre Prut şi Nistru în intervalul 1817-1907:

Anul     Total              Români                  Ruteni,                Evrei                  Bulgari               Alţii

                                                                Ucrainieni                                      Germani            

                                                                Ruşi                                               Găgăuzi             

1817     485630         419240-86%          30000-6,5% 1     9130-4,2%         14280-2,8%

1862     913944          600000-66,4%       146000-15,7%    78750-8,6%       99204-9,8%

1871     1023900        629000-67,4%       162200-15,8%    93600-9%          78200-7,7%

1897     1915412       920919-44,3%       557443-27,8%    228168-11,7%   228883-13%

1907     1793611       967833-53,9%       448647-24,6%    123195-6,7%     260976-14,8%  

Rezistenţa românilor împotriva politicii ţariste de rusificare şi lupta lor pentru reunire cu Patria Mamă au constituit unul dintre mobilurile politicii guvernanţilor pentru anularea prevederilor Tratatului de la Paris din 1857 şi încorporarea sudului Basarabiei la Rusia. Încă din 1863, împăratul Alexandru al II-lea a deschis lucrările Consiliului Suprem Imperial cu cuvintele : „Acum şapte ani la această masă, am comis un act pe care-l pot califica dat fiindcă eu l-am comis; am semnat Tratatul de la Paris şi asta a fost o laşitate. Şi cum toţi de faţă protestau, am repetat bătând cu pumnul în masă. Da. A fost o laşitate şi cu siguranţă n-am s-o mai comit.”(S. Goriainov, Le Baspore et les Dardanelles, Paris, 1910, p. 147)

În august 1870 generalul Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, a avut cu ministrul turc al afacerilor externe, Ali Paşa, o întrevedere pur academică şi personală, cu privire la aceleaşi probleme. În timp ce Ignatiev a declarat că „amorul propriu naţional al Rusiei” era ofensat prin menţinerea acestor clauze, a căror suprimare nu putea să dăuneze cu nimic Imperiului Otoman, Ali Paşa a făcut totuşi o distincţie importantă; după el, „o revenire putea să se realizeze într-un moment favorabil şi nu s-ar ridica obiecţii din partea Porţii, deci gurile Dunării ar rămâne sub control internaţional şi insulele din Deltă ar fi păstrate de Turcia”. Ali Paşa părea mai ezitant în ceea ce priveşte Marea Neagră. În opinia sa, o flotă rusă nu ar putea avea acolo alt scop decât acela de a ameninţa Turcia. (Ibidem, p. 150)

Odată în plus, diplomaţia otomană sacrifica un teritoriu românesc pentru a asigura o mai bună salvare a intereselor sale. Dar evenimentele au luat de data aceasta un curs diferit. Câteva luni mai târziu, profitând de complicaţiile războiului franco-german, Alexandru al II-lea îi scria regelui Wilhelm: „Am luat, dupâ reflecţii mature, o gravă hotărâre: aceea de a mă dezlega de angajamentele Tratatului din 1856.” În circulara adresată de Gorciacov ministerelor de externe ale ţărilor europene, se lua drept pretext numeroasele derogări de la acest tratat, pe care Europa le acceptase timp de paisprezece ani, enumerând printre acestea în primul rând, şirul de revoluţii înfăptuite de Principatele Moldovei şi Munteniei, ceea ce le condusese mai întâi la unire, apoi la chemarea unui prinţ străin. În această circulară, el sublinia că Rusia fusese singura care a protestat împotriva toleranţei manifestate de către celelalte cabinete europene faţă de aceste infracţiuni. Trebuia aşteptată o altă ocazie pentru a pune problema frontierei cu Basarabia oferită în anii 1875-1877, de criza orientală a luptei popoarelor pentru proclamarea independenţei naţionale, a suveranităţii de stat.

Pentru a treia oară în decurs de un secol, problema Basarabiei revenea la ordinea zilei în cadrul negocierilor dintre puterile europene. Dar la aceasta avea să se mai adauge un element nou şi, desigur, de-a dreptul imprevizibil : România, moştenitoare a unităţii populaţiei din Moldova începând de la Unirea Principatelor, avea să pretindă să-şi hotărască ea însăşi soarta, opunându-se încercărilor de a dispune de teritoriul său fără a i se cere părerea. Aceasta a fost surpriza convorbirilor de la Livadia, din septembrie 1876, dintre ministrul de externe Gorceakov şi primul ministru român I.C. Brătianu. (Gheorghe Brătianu, Bassarabia droits nationalles et historiques, Bucureşti, 1939, p. 106-107)

(Continuare în Dacoromania nr. 89)

 

Ioan CORNEANU

şi Mircea PÎRLEA