Oraşul Tharmis - Apulum… Alba Iulia
(Urmare din Dacoromania nr. 86)
Oraşul Alba Iulia se află situat în vestul Transilvaniei pe cursul
mijlociu al râului Mureş, la confluenţa cu râul Ampoi, străjuit de
dealurile împădurite, piemontane ale munţilor Metaliferi şi a Trascăului
spre vest, iar în stânga Mureşului, la est, de mănoasele dealuri de la
marginea Podişului Secaşelor.
Poziţia geografică şi a reliefului, precum şi forma teritoriului, situat
pe prima terasă a Mureşului, a asigurat din cele mai vechi timpuri, cele
mai bune condiţii de viaţă de pe întreg curs mijlociu al Mureşului.
Pe lângă zonele fertile pentru agricultură, creşterea animalelor,
zăcămintele bogate cu metale preţioase, aur şi argint, din apropiere, la
fel ca şi sarea, au constituit condiţii favorabile dezvoltării
aşezărilor omeneşti şi densitatea acestora, pe meleagurile Albei.
Descoperirile arheologice în timp, dar mai ales, cele recente cu ocazia
lucrărilor la autostrada A4, pe teritoriul municipiului Alba Iulia, şi
pe malul Mureşului (Teleac - Limba - Oarda de Jos) zona Tărtăria şi a
Şibotului, au confirmat cu prisosinţă existenţa şi densitatea aşezărilor
omeneşti din perioada paleoliticului şi mai ales a neoliticului.
Urmele celui mai vechi locuitor al Alba Iuliei a fost descoperit încă
din anul 1962, cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate în zona
„Lumea Nouă”. Descoperirea respectivă, a fost realizată de specialişti
recunoscuţi, printre care Dumitru Berciu, membru de onoare a Academiei
Române, director al Institutului de Arheologie din Bucureşti, şi decan
al Facultăţii de Istorie, împreună cu specialiştii albaiulieni, printre
care Cloşca Băluţă, profesor doctor în ştiinţe istorice, membru fondator
al Fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”.
Cu acest prilej a fost descoperit scheletul unui bărbat, înmormântat în
poziţia chircită la o adâncime de 80 cm.
Din analizele efectuate a rezultat că ritualul de înmormântare şi
materialele ceramice din acelaşi context arheologic şi scheletul,
datează din mileniul IV a.Ch. Ritualul se înscrie în cultura materială
proprie acestei epoci istorice.
Tabula
Peutingeriana, harta antica, segmentul VIII în care apare localizata
Alba Iulia ”apula”
În continuare, în perioada dacilor, oraşul dac Tharmis-Apulum, a avut un
rol deosebit de important, apreciat şi după cucerirea Daciei de către
romani, care au mutat de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, capitala la
Apulum, şi au realizat drumul imperial care traversa Dacia de la sud la
nord.
Apulum care a fost capitala Dacilor Apuli, în anul 168 d.Chr., a devenit
reşedinţa guvernatorului general al celor 3 Dacii şi şi-a păstrat
vechiul nume.
Referitor la perioada dacilor, privind aşezarea dacică Tharmis de pe
teritoriul actual al oraşului Alba Iulia, întrucât au fost şi continuă
să existe unele inadvertenţe , vom prezenta unele extrase convingătoare,
despre adevărul istoric al oraşului nostru, mai mult decât bimilenar,
care a purtat numele dacic de Tharmis şi Apulum, prezentate în lucrările
unor specialişti de renume.
Unii istorici şi cercetători în decursul timpului au susţinut că pe
terotoriul Albei, nu a existat aşezare a dacilor cu denumirea de
Tharmis, deşi în diferite lucrări ale unor specialişti, denumirea
aşezării Tharmis, a fost prezentată cu zeci de ani în urmă. Exemplul
edificator în acest sens, avem posibilitatea să-l prezentăm pe
„Proprietariu, redactoru şi editoru, Iosifu Vulcanu, al revistei Familia
- anulu XIV 1878” care în anul 1878 a efectuat o vizită de documentare
istorică la Alba Iulia şi care a fost prezentată în revista respectivă
cu titlul: „Schiţie de căletoria. VI la Alba Iulia” în care, în partea
introductivă a articolului apare denumirea de Tharmis a aşezării dacice
în câteva exemple concludente..
Ostilitatea romanilor faţă de strămoşii noştri daci a fost în
permanenţă, dar mai ales din secolul IV, când Roma a hotărât
interzicerea denumirilor de Dac şi Dacia, situaţie care se continuă şi
astăzi sub anumite forme.
În acest sens prezentăm o situaţie deosebit de gravă, privind datele
prezentate şi existente în Arhiva Repertoriului Arheologic al României a
Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (n.n. sursa: internet)-
despre 144 localităţi din judeţul Alba. Ultima actualizare a datelor a
fost la data de 12 decembrie 2014.
Din cele 144 de localităţi prezentate din judeţul Alba, cu menţiunea
„aşezări dacice” au fost evidenţiate doar două: Nădăştie (com. Almaşu
Mare) şi Sărăcsău (com. Şibot) care au aparţinut, amândouă, înainte
judeţului Hunedoara.
Referitor la indiferenţa unor specialişti albaiulieni (dacă nu au fost
şi alte interese) şi nu numai, referitor la aşezările dacice de pe
meleagurile Albei, rezultă şi din precizările prof. univ. dr. Vasile
Moga, în articolul „Aşezări dacice cu caracter rural în judeţul Alba”,
publicat în ziarul „Unirea” din 9 iulie 1980 „Nu intenţionăm în
rândurile de faţă să prezentăm în totalitate lista aşezărilor dacice din
vatra Albei (peste 60 puncte sigure) ci ne vom limita la semnalarea
celor mai semnificative descoperiri”.
Alte exemple pe care le considerăm deosebit de importante de pe
meleagurile Albei, care au fost omise (poate intenţionat sau din alte
motive), de a fi evidenţiate în situaţiile celei mai importante
instituţii de specialitate din România - Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan”, amintim despre Cetatea Dacică de la Căpâlna.
Cetatea dacică de la Căpâlna, amplasată pe Valea Sebeşului a fost
construită în sec. I î.Hr., care datorită importanţei şi a unicităţii
fortificaţiei, a fost inclusă pe lista UNESCO, a patrimoniului cultural
mondial, al marilor valori ale umanităţii, care însă nu apare în
situaţiile înaintate s-au prezentate în arhiva Repertoriului Arheologic
al României, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” privind judeţul
Alba.
În aceiaşi situaţie incredibilă se află şi renumita cetate şi aşezare
dacică de la Piatra Craivii considerat de unii specialişti Centru
Spiritual al Dacilor bazat pe cele 5 sanctuare dacice descoperite şi a
poziţiei şi a formei vârfului de deal care domină împrejurimile (numărul
de 5 sanctuare într-un singur loc, pe teritoriul României, nu se
cunoaşte să fi fost descoperite până în prezent).
Într-o situaţie similară se află şi renumita aşezare şi cetate Singidava
de la Cugir, care a fost construită în secolul III-II î.e.n. Deci cele
trei exemple de aşezări dacice, importante din judeţul Alba - Căpâlna,
Piatra Craivii şi Singidava/Cugir - nu au fost incluse în situaţiile
respective.
Pentru cei care doresc să cunoască istoria aşezărilor dacice de pe
meleagurile Albei, recomandăm să lectureze Monografiile localităţilor
din judeţul Alba, publicate până în prezent.
Din cele constatate întâmplător, rezultă de asemenea lipsa aşezărilor
dacice existente în judeţul Covasna şi Harghita din situaţiile
prezentate în arhiva Repertoriului Arheologic al României a Institutului
de Arheologie „Vasile Pârvan” la fel cu cele ale judeţul Alba.
Greşelile constatate au fost aduse la cunoştinţa unor specialişti, de
către conducerea Fundaţiei „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi
integritatea României”, dar nu s-au efectuat acţiuni privind corectarea
greşelilor s-au a falsurilor prezentate.
În continuare reprezentanţii fundaţiei au intervenit la presa locală cu
materialele respective, iar d-ul dir. prof. Gheorghe Ciul prin paginile
ziarului „Unirea” a prezentat situaţia respectivă bine documentată, dar
de asemenea sesizarea a rămas, până în prezent „împietrită”.
Despre adevărul istoric, privind aşezarea dacică Tharmis – Apulum, am
prezentat 11 extrase din lucrările importante ale unor personalităţi
istorice, în revista DACOROMANIA nr, 86 (partea I-a).
În continuare vom prezenta deasemenea extrase importante, despre
aşezarea dacică Tharmis - Apulum – Alba Iulia din lucrările
cercetătorilor specialişti arheologi şi istorici în special de la Muzeul
Naţional al Unirii din Alba Iulia, începând cu primul director al
acestui muzeu – Adalbert Cserni (1842-1916).
Acest muzeu din Alba Iulia s-a înfiinţat în anul 1888 la iniţiativa
Societăţii de Istorie Arheologie şi Ştiinţe Naturale a Comitetului a
Comitatului Alba, iar un rol important l-a avut cercetătorul Adalbert
Cserni care a fost custodele muzeului până în anul 1910, când a fost
numit directorul acestuia.
Vom prezenta un extras din lucrarea cercetătorului Adalbert Cserni,
despre descoperirile sale arheologice din judeţul Alba:
„Teritoriul judeţului înainte de cucerirea romană”.
„Urmele care au apărut la suprafaţă pe tot cuprinsul judeţului Alba
(descoperite până la data respectivă) arată locurile unde au existat
oraşe sau aşezări dacice înainte de cucerirea romanilor. Pentru o
perspectivă generală, voi specifica locurile acelea unde s-au descoperit
urmele pe care le voi numi şi descrie în continuare mai amănunţit.
Cu această ocazie, voi scrie numai numele localităţilor, pentru o mai
uşoară orientare şi mai ales după felul actual al împărţirii judeţului
Alba, în plase, începând de la nord, de unde voi porni spre sud.
S-au descoperit urme de aşezări dacice astfel:
1. În plasa Ciumbrud, la Şpălnaca şi Asinip;
2. În plasa Ocna Mureş: la Ocna Mureş, Uioara de Sus şi Ciunga;
3. În plasa Aiud: Mermezeu (Văleni), Gârbova de Sus, Cetea, Geoagiu de
Sus, Benedict, Galda de Jos, Teiuş şi Stremţ;
4. În plasa Roşia Montană: la Roşia Montană, Cărpiniş, Coarna, Dealul
Corabia şi la Bucium;
5. În plasa Ighiu, Ţelna, Cricău, Cetea, Oiejdea, Ampoiţa, Tăuţ, Şard,
Zlatna şi la Valea Dosului;
6. În plasa Vinţ: la Alba Iulia, Partoş, Oarda de Sus, Pâclişa,
Inuri, Vurpăr, Cârna, Sarăcsău, Tărtăria, Cioara, Teleac, Hăpria Română
şi Berghin;
7. În plasa Aiudul de Sus, la Ocna Sibiului, Boz, Ghirbom, Cut, Bogata
Română şi la Vingard;
8. În plasa Blaj: la Sebeş, Cergăul Mic, Mănărade şi Cergăul Mare.
Urmele vechi care s-au descoperit în localităţile amintite mai sus,
dovedesc îndeajuns, că judeţul Alba a fost populat în timpurile antice,
iar aceasta o afirmăm cu atât mai mult cu cât teritoriul numeroaselor
comune nu a fost cercetat până în prezent şi de unde fără îndoială vom
găsi noi urme din perioadele preromane. Minele de aur de la Roşia
Montană şi Coarna, erau exploatate deja din timpuri străvechi, fiindcă
regele dac Sarmiz a ştiut că cel mai puternic şi sigur sprijin al unui
stat este bogăţia, din care cauză s-a îngrijit foarte mult pentru
exploatarea cât mai intens a metalelor aurifere. Drept dovadă sunt
monedele acelea de aur, pe care regele Sarmiz le-a „bătut” pe numele său
şi din care putem deduce totodată că instituţia monetăriei o avea la
Sarmizegetusa sau la Tarnis (Alba Iulia). Totuşi e posibil ca monetăria
să fi fost la Tarnis, deoarece munţii Apuseni erau aproape de acest
centru geografic şi aşezare dacică.
În anul 1826, pe un teren arabil lângă Turda s-au găsit monede de aur,
care aveau pe avers efigia cu barbă a regelui Sarmiz şi inscripţia
„Sarmiz Bazil” iar pe revers o poartă cu turn lângă care stătea în
partea stângă un om gol ţinând un drug în mână, şi la dreapta era pictul
unui taur, iar înaintea porţii erau două beţe încovoiate aşezate cruciş.
Pe aversul altor monede de aur era capul încoronat şi cu două feţe a lui
Ianus, iar pe revers era un scut, pe care era o suliţă cu trei braţe
ascuţite şi cu insripţia „Sarmiz Basil”.
„Până în timpul lui Alexandru cel Mare (356-323) regii daco-geţi dispar
în obscuritate, iar din aceste timpuri numai atât ştim, că aveau un rege
comun cu vecinii lor tribalii al cărui nume a fost Syrmus sau Sarmiz şi
numai de la acesta începe istoria adevărată a dacilor, aproximativ din
anul 330 înaintea lui Christos”.
„Syrmus sau Sarmiz domnea ca rege comun în acele timpuri, nu numai în
ţara Tribalilor, dincolo de Dunăre, ci şi dincoace de Dunăre, adică în
Dacia.
Alexandru cel Mare – Marele Cuceritor – a pornit război contra lui
Syrmus. După multe încercări nereuşite şi înfrâgeri i-a reuşit totuşi la
urmă să treacă Dunărea şi să pătrundă în ţara geţilor, învingându-i în
toate părţile, distrugându-le capitala Sarmiz, după care regele Syrmus a
încheiat pace cu Alexandru cel Mare şi s-a străduit să-şi refacă ţara în
starea de odinioară.
Ridicând din nou capitala Daciei, oraşul Sarmiz, a denumit-o
Sarmiz-Fethuza sau Sarmiz-Egethusa. Numele acesta înseamnă: casă,
locuinţă sau reşedinţa lui Sarmiz.
Probabil că sub domnia lui au luat naştere şi celelalte oraşe mari ale
dacilor ca: Tarnis, Dierna, Napuca şi Phrateria. Oraşul Tarnis ne
interesează în special, fiindcă după mai multe date, acesta era situat
pe locul Apulum-ului de mai târziu şi al Alba Iuliei de azi. Şi e
probabil, că în acelaşi timp pe teritoriul actual al judeţului Alba, au
fost deja mai multe oraşe şi colonii, ceeace se poate deduce cu toată
certitudinea, în urma condiţiilor naturale pe deoparte şi mai ales din
urmele apărute la suprafaţă de sub pământ.
Au dispărut de pe suprafaţa pământului şi ultimele ziduri de piatră a
oraşului sau coloniilor, dar şi acum rămăşiţele de sub pământ din
numeroase locuri arată existenţa de odinioară a oraşelor”.
Academicianul Alexandru Borza (albaiulian) în lucrarea sa: „Amintiri
despre arheologul Adalbert Czerny şi săpăturile de la Apulum” l-a
caracterizat astfel: „Adalbert Czerny, acest om valoros, a pornit în
viaţă ca diletant, ca să termine ca: savant, ca istoriograful clasic al
adevăratei capitale dacice Apulum”.
În acelaşi timp, omologul său Téglas Gabor (1848-1916), director al
Muzeului din Deva, influenţat în mod deosebit de către Zsofia Torma
(1832-1899), prima femeie arheolog din Europa, s-a preocupat de istoria
zonei noastre precizând: „existenţa a 373 de aşezări antice descoperite
până acum în Ardeal, cele mai multe cad pe Valea Mureşului, care
străbate o cincime din curmăturile ardelene. Începând de la Alba Iulia
pe cursul mijlociu al Mureşului au existat 70 de aşezări care mai ales
erau numeroase în apropierea Munţilor Apuseni - zona auriferă”.
Directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia, renumitul profesor-cercetător
arheolog Ion Berciu (1904-1986) în lucrarea sa „Alba Iulia”
prezintă date deosebit de importante despre istoria oraşului şi a
judeţului Alba.
Referitor la trecutul istoric al oraşului Alba Iulia prezentăm următorul
extras:
„Alba Iulia, cetatea ideală a sufletului românesc! Poziţia unică a Albei
Iulii ca centru strategic şi natural al întregului Ardeal, cu uşoare căi
de comunicaţie, pe văile marilor râuri, cu împrejurimi deosebit de
fertile şi de bogate – în sarea cea căutată şi de fiare, în aurul
începător al răului între oameni şi în vinul cel sfânt al lui Dionysos,
a extras temeinice aşezări omeneşti din cele mai vechi timpuri şi a
prilejuit în vremuri de grea cumpănă, cumplite distrugeri.
Multele descoperiri arheologice din regiunea acestui - Colţ de Rai – şi
de permanentă clocotire a vieţii, precum şi datele istorice mai noi,
înseamnă, începând cu epoca de piatră şi până în vremurile mai apropiate
de noi, de înflorire şi de pustiire.
Un important depozit de bronz, descoperit în apropiere de oraşul Alba
Iulia, ilustrează prezenţa unei strălucite civilizaţii, în jumătatea
primă a celui de al doilea mileniu înainte de Christos, mormintele
scitice de la Aiud şi ştirile date de Herodot cu privire la Agatârşi –
cei bogaţi în aur, locuitori ai Munţilor Apuseni, lămuresc o aşezare
scită prin veacul al şaselea înainte de Christos.
Descoperirile mai nou în partea de N-V a oraşului aşa vin să întregească
menţiunile scrise ale lui Strabo, despre vechea aşezare dacă, numită
Apulon, nume ce se păstrează, ca atâtea altele şi sub stăpânirea Romei.
În timpul epocii de mărire a geto-dacilor, când vechii autohtoni scutură
jugul agatârşilor şi celţilor, înghit pe toţi ceilalţi venetici şi se
ridică sub Burebista şi Decebal, la unitate şi stăpânire politică a
întregului teritoriu dintre Tisa-Dunăre şi Nistru, cu îndepărtate
ramificaţii, este probabil că Apulon-ul a avut clipele de strălucire,
luând în seamă importanţa sa strategică, economică şi spirituală, ca loc
de întâlnire al locuitorilor din - Cetatea de munţi şi râuri a
Transilvaniei -.
Din zorii protoistoriei, cu pecetea unităţii teritoriale şi spirituale a
pământului şi a oamenilor, de pe cele două versante ale Carpaţilor, Alba
Iulia năvăleşte în istorie, păstrându-şi cu sfinţenie taina sa.
Roma, prezentă în Dacia, prin monedele, emisarii şi cultura sa cu mult
înainte de cucerire, îndată după anul 107, înţelegătoare a importanţei
strategice şi economice a regiunii, ridică pe ruinele – Burgului Apulon
– puternica fortăreaţă militară şi strălucitoare cetate economică a
Daciei „Apulum”, al cărui divin restaurator a fost ca şi al
Sarmisegetuzei, însuşi împăratul Traian”. Din cele prezentate, rezultă
cu certitudine, existenţa strămoşilor noştrii daci pe meleagurile
Albei.”
Din lucrarea prof. Dr. Anghel Gheorghe „Alba Iulia la împlinirea a
două milenii de existenţă”, prezentăm unele „extrase” privind
existenţa oraşului dacic pe teritoriul actual al oraşului Alba Iulia:
„Puţine oraşe din ţara noastră se pot mândri ca Alba Iulia cu o istorie
atât de tumultoasă, de frământată şi spectaculoasă ce se întinde de-a
lungul a două milenii încheiate.
Istoria acestui oraş din centrul Transilvaniei, se împleteşte armonios
cu istoria poporului român.
Istoria acestui oraş care-şi sărbătoreşte existenţa a 2000 de ani, se
deschide cu epoca Daciei Libere şi parcă nici unde continuitatea
daco-romană nu poate fi surprinsă atât de bine ca în această veche
aşezare. De la Oraşul Dacic Apoulon menţionat de geograful Ptolomeu în
secolul II e.n., alături de alte oraşe ale Daciei Libere, până la oraşul
roman Apulum, nu e decât o reaşezare pe un plan superior a unei
convieţuiri a populaţiei autohtone cu noii cuceritori romani.
O perpetuare a toponimicului Apoulon-Apulum după cucerirea romană, fără
existenţa urbei masive populaţii dacice ar fi fost de neconceput.
Informaţiile transmise de Ptolomeu după datele culese de Marinos din Tir
secolul I e.n., situează existenţa acestui „Poleis” în vremea lui
Burebista sec. I î.e.n.
Era desigur „centrul capitală” al Dacilor Apuli, cunoscuţi ca unul din
cele mai puternice triburi din centrul Transilvaniei. Aceştia au fost
atestaţi la sfârşitul sec. I î.e.n., în cunoscutele versuri din
„Consolatio ad Liviam”, care ne istoricesc de Dunărea cea furtunoasă şi
îndepărtatul Apulus Dacic, care a fost interpretat de mulţi cercetători
în sensul că August, împăratul Romei a trimis în anul 10 î.e.n., un corp
expediţional până în centrul Daciei, întâmpinând rezistenţa dârză a
dacilor din cetatea cu acest nume – dacic, după poporul Appuli”.
Reputatul istoric dr. Gheorghe Fleşer, cercetător, muzeograf cu un vast
orizont privind istoria judeţului Alba, a făcut parte din specialiştii
cercetători ai Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, timp de
aproape 30 de ani de activitate la acest muzeu important.
În lucrarea istoricului Gheorghe Fleşer „Cetatea Alba Iulia –
dezvăluiri fundamentale într-un manuscris vienez – 1865” –
apărută în anul 2017 la Editura Curs, pe baza documentelor austriece de
la Viena a maiorului Grodnik din 11 iulie 1877, la capitolul XIII
„Schiţă istorică a Cetăţii Alba Iulia” la pagina 147, prezintă
despre oraşul dacic Tharmis-Apulum... Alba Iulia următoarele:
„Numai puţine dintre evenimentele istorice prin care a trecut Marele
Principat al Transilvaniei, au pătruns în filele cronicilor care se
referă la locurile în care se află oraşul Alba Iulia de astăzi, dar şi
din puţinul ajuns până la noi aflăm că, între oraşle importante ale
ţării, acesta a ocupat un loc de frunte. În secolul I d.Ch. se pare că
aici ar fi fost unul dintre cele mai importante oraşe ale Daciei, numit
Tharmis. După înfrângerea dacilor de către Traian în anul 104 d.Ch.
(n.n. aşa era în text). Dacia a devenit colonie romană, Tharmisul
Dacilor a cunoscut o înflorire remarcabilă sub numele de Apulum,
numeroasele resturi de arcade care se mai descoperă şi astăzi în partea
sudică a cetăţii constituind un temei credibil pentru această tradiţie.
Numele de astăzi al râului Ampoi se încearcă a fi pus în legătură cu
Ampul-Apul, găsindu-se astfel o dovadă istorică a situării actualului
oraş pe acest râu.
Coloniştii romani au părăsit Apulum în anul 274 d.Ch., în timpul
împăratlui Aurelian. Sub goţii, hunii şi avarii care au stăpânit aici,
Apulum a decăzut şi şi-a pierdut cu totul însemnătatea.
Cercetătorul arheolog, prof. Mihai Blăjan, de la Muzeul Naţional al
Unirii din Alba Iulia, alături de alţi specialişti, au organizat şi
înfiinţat Fundaţia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea
României”. În primul număr al revistei fundaţiei DACOROMANIA, din anul
1999, cercetătorul-arheolog Mihai Blăjan a prezentat primul articol
privind strămoşii noştrii daci de pe meleagurile oraşului nostru Alba
Iulia: „Aşezarea antică Apoulon”. Prezentăm în continuare
un extras din lucrarea sa, privind constatările în urma cercetărilor
arheologice efectuate în zona oraşului.
„În ultimul secol, aşezarea dacică de la Alba Iulia a constituit
obiectul a numeroase ipoteze şi păreri formulate de către istorici. În
prima jumătate a secolului al XX-lea, E. Kornemann, N. Iorga, I.
Marţian, C. Patsch, C. Daicoviciu, Gr. Florescu etc. au susţinut
existenţa unui sat al autohtonilor daci (vicus) sau a unei „fortăreţe”
preromane. În 1949, examinând „natura obârşiei, factorul topografic şi
antropogeografic, începuturile şi originea numelui”, I.I. Russu localiza
cetatea locuită de tribul Apulilor pe malul drept al Mureşului. În 1961,
eruditul clujan a reluat problematica aşezării Apoulon şi a adus
noi contribuţii onomastice la etimologia şi semnificaţia tribului
apulilor în Dacia antică.
Descoperirile numismatice din veacul al XIX-lea şi din prima jumătate a
secolului următor au adus unele informaţii cu privire la localizarea şi
cronologia relativă a aşezării autohtone de la Alba Iulia. Dar, în
ultima jumătate de veac, alături de cele câteva piese mai vechi lipsite
de localizare topografică, semnalăm descoperirea, în 1950, de către I.H.
Crişan, la vest de Colegiul „Horia, Cloşca şi Crişan” a primelor
fragmente ceramice din faza clasică a Latenului. Resturi de vase s-au
identificat în incinta „Cetăţii”, în jurul Catedralei romano-catolice
(1974), în Calea Moţilor (1979) şi la capătul estic al B-dului
Transilvania (1987).
Cercetările efectuate de R. Heitel şi V. Moga pe latura de sud a
„Cetăţii „ (1980) au indentificat fragmente de vase, iar secţiunea III
trasată la sud de Str. Mihai Viteazul (1985) a surprins stratul de
cultură, groapa unui bordei şi ceramica dacică preromană. Resturi de
locuire din epoca Latene s-au găsit şi în timpul săpăturilor efectuate
la Palatul Apor (1992) şi cu ocazia dezgropării turnului de poartă de pe
latura de sud a castrului roman (1995), unde s-au precizat din nou
stratul de cultură şi chiar un val de pământ.
Din aria aşezării provin două imitaţii dacice după tetradrahmele emise
de Filip II, regele Macedoniei (sec. III-II î.Chr.) descoperite la 1857,
şi un tezaur compus din monede de argint emise de oraşele Apollonia şi
Dyrrachium între anii 229-100 î.Chr.
Alături de imitaţiile dacice şi piesele greceşti, populaţia locală a
folosit şi monedele romane republicane (M. Vurgunteius, Drusus Iunior)
sau imperiale (Tiberius, Nero, Otto, Vitellius, Vespasianus, Domiţianus,
Nerva etc.).
Deşi unele vestigii sporadice s-au semnalat pe „Platoul Romanilor”
(Calea Moţilor şi B-dul Transilvania), numai în incinta castrului roman
din „Cetate” se constată o densitate maximă de locuire. Aici s-a
conturat la 3,50-3,70 m adâncime un strat masiv de depuneri din epoca
Latene, suprapus de vestigiile romane timpuri (sec. II e.n.). În stadiul
actual al cercetării se poate afirma că relicvele menţionate aparţin
unei aşezări cu locuinţele dispuse în partea centrală a terasei,
îndesite pe margine şi răzleţite spre interiorul platoului.
Descoperirile monetare ivite în vatra şi hotarul oraşului argumentează
evoluţia aşezării dacice din sec. III î.Chr. până la începutul sec. II
d.Chr., când în anul 106 bazinul mijlociu al Mureşului a fost ocupat şi
colonizat de romani.
Locuirea continuă a Depresiunii Alba Iulia este argumentată şi de
dovezile hidrografice ilustrate de numele antice păstrate de cele două
râuri care curg prin apropierea sitului dacic: Ampoiul (Ampelus) şi
Mureş (Marisius. - a).
Prima atestare documentară a aşezării este semnalată la începutul sec.
II d.Chr. de geograful alexandrian Claudius Ptolemaeus, care confirma
(Geographia. III, 8, 4) existenţa localităţii Apoulon, situată de
istorici în centrul spaţiului intracarpatic al Daciei preromane.
Opidum-ul
era locuit de tribul dacilor Appuli amintiţi în poemul Consolatio ad
Liviam, compus de un autor anonim şi păstrat printre manuscrisele
poetului Ovidiu (... Dacius orbe remoto Appulus...) la sfârşitul
secolului I d.Chr.
Studiul semnificaţiei lingvistice si etimologice a numelui indo-european
dacic constată că etnicul semnifică „putere”, „tărie” („apel”, „apol-”)
şi se înrudeşte cu varianta „ap-” (“aprig”), tema din care derivă şi
toponimul Apoulon.”
Continuare în revista DACOROMANIA nr. 89
ec. Ioan STRĂJAN
|