România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Oraşul Tharmis - Apulum… Alba Iulia

 

(Urmare din Dacoromania nr. 86)

Oraşul Alba Iulia se află situat în vestul Transilvaniei pe cursul mijlociu al râului Mureş, la confluenţa cu râul Ampoi, străjuit de dealurile împădurite, piemontane ale munţilor Metaliferi şi a Trascăului spre vest, iar în stânga Mureşului, la est, de mănoasele dealuri de la marginea Podişului Secaşelor.

Poziţia geografică şi a reliefului, precum şi forma teritoriului, situat pe prima terasă a Mureşului, a asigurat din cele mai vechi timpuri, cele mai bune condiţii de viaţă de pe întreg curs mijlociu al Mureşului.

Pe lângă zonele fertile pentru agricultură, creşterea animalelor, zăcămintele bogate cu metale preţioase, aur şi argint, din apropiere, la fel ca şi sarea, au constituit condiţii favorabile dezvoltării aşezărilor omeneşti şi densitatea acestora, pe meleagurile Albei.

Descoperirile arheologice în timp, dar mai ales, cele recente cu ocazia lucrărilor la autostrada A4, pe teritoriul municipiului Alba Iulia, şi pe malul Mureşului (Teleac - Limba - Oarda de Jos) zona Tărtăria şi a Şibotului, au confirmat cu prisosinţă existenţa şi densitatea aşezărilor omeneşti din perioada paleoliticului şi mai ales a neoliticului.

Urmele celui mai vechi locuitor al Alba Iuliei a fost descoperit încă din anul 1962, cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate în zona „Lumea Nouă”. Descoperirea respectivă, a fost realizată de specialişti recunoscuţi, printre care Dumitru Berciu, membru de onoare a Academiei Române, director al Institutului de Arheologie din Bucureşti, şi decan al Facultăţii de Istorie, împreună cu specialiştii albaiulieni, printre care Cloşca Băluţă, profesor doctor în ştiinţe istorice, membru fondator al Fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”.

Cu acest prilej a fost descoperit scheletul unui bărbat, înmormântat în poziţia chircită la o adâncime de 80 cm.

Din analizele efectuate a rezultat că ritualul de înmormântare şi materialele ceramice din acelaşi context arheologic şi scheletul, datează din mileniul IV a.Ch. Ritualul se înscrie în cultura materială proprie acestei epoci istorice.

Tabula Peutingeriana, harta antica, segmentul VIII în care apare localizata Alba Iulia ”apula”

În continuare, în perioada dacilor, oraşul dac Tharmis-Apulum, a avut un rol deosebit de important, apreciat şi după cucerirea Daciei de către romani, care au mutat de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, capitala la Apulum, şi au realizat drumul imperial care traversa Dacia de la sud la nord.

Apulum care a fost capitala Dacilor Apuli, în anul 168 d.Chr., a devenit reşedinţa guvernatorului general al celor 3 Dacii şi şi-a păstrat vechiul nume.

Referitor la perioada dacilor, privind aşezarea dacică Tharmis de pe teritoriul actual al oraşului Alba Iulia, întrucât au fost şi continuă să existe unele inadvertenţe , vom prezenta unele extrase convingătoare, despre adevărul istoric al oraşului nostru, mai mult decât bimilenar, care a purtat numele dacic de Tharmis şi Apulum, prezentate în lucrările unor specialişti de renume.

Unii istorici şi cercetători în decursul timpului au susţinut că pe terotoriul Albei, nu a existat aşezare a dacilor cu denumirea de Tharmis, deşi în diferite lucrări ale unor specialişti, denumirea aşezării Tharmis, a fost prezentată cu zeci de ani în urmă. Exemplul edificator în acest sens, avem posibilitatea să-l prezentăm pe „Proprietariu, redactoru şi editoru, Iosifu Vulcanu, al revistei Familia - anulu XIV 1878” care în anul 1878 a efectuat o vizită de documentare istorică la Alba Iulia şi care a fost prezentată în revista respectivă cu titlul: „Schiţie de căletoria. VI la Alba Iulia” în care, în partea introductivă a articolului apare denumirea de Tharmis a aşezării dacice în câteva exemple concludente..

Ostilitatea romanilor faţă de strămoşii noştri daci a fost în permanenţă, dar mai ales din secolul IV, când Roma a hotărât interzicerea denumirilor de Dac şi Dacia, situaţie care se continuă şi astăzi sub anumite forme.

În acest sens prezentăm o situaţie deosebit de gravă, privind datele prezentate şi existente în Arhiva Repertoriului Arheologic al României a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (n.n. sursa: internet)- despre 144 localităţi din judeţul Alba. Ultima actualizare a datelor a fost la data de 12 decembrie 2014.

Din cele 144 de localităţi prezentate din judeţul Alba, cu menţiunea „aşezări dacice” au fost evidenţiate doar două: Nădăştie (com. Almaşu Mare) şi Sărăcsău (com. Şibot) care au aparţinut, amândouă, înainte judeţului Hunedoara.

Referitor la indiferenţa unor specialişti albaiulieni (dacă nu au fost şi alte interese) şi nu numai, referitor la aşezările dacice de pe meleagurile Albei, rezultă şi din  precizările prof. univ. dr. Vasile Moga, în articolul „Aşezări dacice cu caracter rural în judeţul Alba”, publicat în ziarul „Unirea” din 9 iulie 1980 „Nu intenţionăm în rândurile de faţă să prezentăm în totalitate lista aşezărilor dacice din vatra Albei (peste 60 puncte sigure) ci ne vom limita la semnalarea celor mai semnificative descoperiri”.

Alte exemple pe care le considerăm deosebit de importante de pe meleagurile Albei, care au fost omise (poate intenţionat sau din alte motive), de a fi evidenţiate în situaţiile celei mai importante instituţii de specialitate din România - Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, amintim despre Cetatea Dacică de la Căpâlna.

Cetatea dacică de la Căpâlna, amplasată pe Valea Sebeşului a fost construită în sec. I î.Hr., care datorită importanţei şi a unicităţii fortificaţiei, a fost inclusă pe lista UNESCO, a patrimoniului cultural mondial, al marilor valori ale umanităţii, care însă nu apare în situaţiile înaintate s-au prezentate în arhiva Repertoriului Arheologic al României, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” privind judeţul Alba.

În aceiaşi situaţie incredibilă se află şi renumita cetate şi aşezare dacică de la Piatra Craivii considerat de unii specialişti Centru Spiritual al Dacilor bazat pe cele 5 sanctuare dacice descoperite şi a poziţiei şi a formei vârfului de deal care domină împrejurimile (numărul de 5 sanctuare într-un singur loc, pe teritoriul României, nu se cunoaşte să fi fost descoperite până în prezent).

Într-o situaţie similară se află şi renumita aşezare şi cetate Singidava de la Cugir, care a fost construită în secolul III-II î.e.n. Deci cele trei exemple de aşezări dacice, importante din judeţul Alba - Căpâlna, Piatra Craivii şi Singidava/Cugir - nu au fost incluse în situaţiile respective.

Pentru cei care doresc să cunoască istoria aşezărilor dacice de pe meleagurile Albei, recomandăm să lectureze Monografiile localităţilor din judeţul Alba, publicate până în prezent.

Din cele constatate întâmplător, rezultă de asemenea lipsa aşezărilor dacice existente în judeţul Covasna şi Harghita din situaţiile prezentate în arhiva Repertoriului Arheologic al României a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” la fel cu cele ale judeţul Alba.

Greşelile constatate au fost aduse la cunoştinţa unor specialişti, de către conducerea Fundaţiei „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”, dar nu s-au efectuat acţiuni privind corectarea greşelilor s-au a falsurilor prezentate.

În continuare reprezentanţii fundaţiei au intervenit la presa locală cu materialele respective, iar d-ul dir. prof. Gheorghe Ciul prin paginile ziarului „Unirea” a prezentat situaţia respectivă bine documentată, dar de asemenea sesizarea a rămas, până în prezent „împietrită”.

Despre adevărul istoric, privind aşezarea dacică Tharmis – Apulum, am prezentat 11 extrase din lucrările importante ale unor personalităţi istorice, în revista DACOROMANIA nr, 86 (partea I-a).

În continuare vom prezenta deasemenea extrase importante, despre aşezarea dacică Tharmis - Apulum – Alba Iulia din lucrările cercetătorilor specialişti arheologi şi istorici în special de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, începând cu primul director al acestui muzeu – Adalbert Cserni (1842-1916).

Acest muzeu din Alba Iulia s-a înfiinţat în anul 1888 la iniţiativa Societăţii de Istorie Arheologie şi Ştiinţe Naturale a Comitetului a Comitatului Alba, iar un rol important l-a avut cercetătorul Adalbert Cserni care a fost custodele muzeului până în anul 1910, când a fost numit directorul acestuia.

Vom prezenta un extras din lucrarea cercetătorului Adalbert Cserni, despre descoperirile sale arheologice din judeţul Alba: „Teritoriul judeţului înainte de cucerirea romană”.

„Urmele care au apărut la suprafaţă pe tot cuprinsul judeţului Alba (descoperite până la data respectivă) arată locurile unde au existat oraşe sau aşezări dacice înainte de cucerirea romanilor. Pentru o perspectivă generală, voi specifica locurile acelea unde s-au descoperit urmele pe care le voi numi şi descrie în continuare mai amănunţit.

Cu această ocazie, voi scrie numai numele localităţilor, pentru o mai uşoară orientare şi mai ales după felul actual al împărţirii judeţului Alba, în plase, începând de la nord, de unde voi porni spre sud.

S-au descoperit urme de aşezări dacice astfel:

1. În plasa Ciumbrud, la Şpălnaca şi Asinip;

2. În plasa Ocna Mureş: la Ocna Mureş, Uioara de Sus şi Ciunga;

3. În plasa Aiud: Mermezeu (Văleni), Gârbova de Sus, Cetea, Geoagiu de Sus, Benedict, Galda de Jos, Teiuş şi Stremţ;

4. În plasa Roşia Montană: la Roşia Montană, Cărpiniş, Coarna, Dealul Corabia şi la Bucium;

5. În plasa Ighiu, Ţelna, Cricău, Cetea, Oiejdea, Ampoiţa, Tăuţ, Şard, Zlatna şi la Valea Dosului;

6. În plasa Vinţ: la Alba Iulia, Partoş, Oarda de Sus, Pâclişa, Inuri, Vurpăr, Cârna, Sarăcsău, Tărtăria, Cioara, Teleac, Hăpria Română şi Berghin;

7. În plasa Aiudul de Sus, la Ocna Sibiului, Boz, Ghirbom, Cut, Bogata Română şi la Vingard;

8. În plasa Blaj: la Sebeş, Cergăul Mic, Mănărade şi Cergăul Mare.

Urmele vechi care s-au descoperit în localităţile amintite mai sus, dovedesc îndeajuns, că judeţul Alba a fost populat în timpurile antice, iar aceasta o afirmăm cu atât mai mult cu cât teritoriul numeroaselor comune nu a fost cercetat până în prezent şi de unde fără îndoială vom găsi noi urme din perioadele preromane. Minele de aur de la Roşia Montană şi Coarna, erau exploatate deja din timpuri străvechi, fiindcă regele dac Sarmiz a ştiut că cel mai puternic şi sigur sprijin al unui stat este bogăţia, din care cauză s-a îngrijit foarte mult pentru exploatarea cât mai intens a metalelor aurifere. Drept dovadă sunt monedele acelea de aur, pe care regele Sarmiz le-a „bătut” pe numele său şi din care putem deduce totodată că instituţia monetăriei o avea la Sarmizegetusa sau la Tarnis (Alba Iulia). Totuşi e posibil ca monetăria să fi fost la Tarnis, deoarece munţii Apuseni erau aproape de acest centru geografic şi aşezare dacică.

În anul 1826, pe un teren arabil lângă Turda s-au găsit monede de aur, care aveau pe avers efigia cu barbă a regelui Sarmiz şi inscripţia „Sarmiz Bazil” iar pe revers o poartă cu turn lângă care stătea în partea stângă un om gol ţinând un drug în mână, şi la dreapta era pictul unui taur, iar înaintea porţii erau două beţe încovoiate aşezate cruciş.

Pe aversul altor monede de aur era capul încoronat şi cu două feţe a lui Ianus, iar pe revers era un scut, pe care era o suliţă cu trei braţe ascuţite şi cu insripţia „Sarmiz Basil”.

„Până în timpul lui Alexandru cel Mare (356-323) regii daco-geţi dispar în obscuritate, iar din aceste timpuri numai atât ştim, că aveau un rege comun cu vecinii lor tribalii al cărui nume a fost Syrmus sau Sarmiz şi numai de la acesta începe istoria adevărată a dacilor, aproximativ din anul 330 înaintea lui Christos”.

„Syrmus sau Sarmiz domnea ca rege comun în acele timpuri, nu numai în ţara Tribalilor, dincolo de Dunăre, ci şi dincoace de Dunăre, adică în Dacia.

Alexandru cel Mare – Marele Cuceritor – a pornit război contra lui Syrmus. După multe încercări nereuşite şi înfrâgeri i-a reuşit totuşi la urmă să treacă Dunărea şi să pătrundă în ţara geţilor, învingându-i în toate părţile, distrugându-le capitala Sarmiz, după care regele Syrmus a încheiat pace cu Alexandru cel Mare şi s-a străduit să-şi refacă ţara în starea de odinioară.

Ridicând din nou capitala Daciei, oraşul Sarmiz, a denumit-o Sarmiz-Fethuza sau Sarmiz-Egethusa. Numele acesta înseamnă: casă, locuinţă sau reşedinţa lui Sarmiz.

Probabil că sub domnia lui au luat naştere şi celelalte oraşe mari ale dacilor ca: Tarnis, Dierna, Napuca şi Phrateria. Oraşul Tarnis ne interesează în special, fiindcă după mai multe date, acesta era situat pe locul Apulum-ului de mai târziu şi al Alba Iuliei de azi. Şi e probabil, că în acelaşi timp pe teritoriul actual al judeţului Alba, au fost deja mai multe oraşe şi colonii, ceeace se poate deduce cu toată certitudinea, în urma condiţiilor naturale pe deoparte şi mai ales din urmele apărute la suprafaţă de sub pământ.

Au dispărut de pe suprafaţa pământului şi ultimele ziduri de piatră a oraşului sau coloniilor, dar şi acum rămăşiţele de sub pământ din numeroase locuri arată existenţa de odinioară a oraşelor”.

Academicianul Alexandru Borza (albaiulian) în lucrarea sa: „Amintiri despre arheologul Adalbert Czerny şi săpăturile de la Apulum” l-a caracterizat astfel: „Adalbert Czerny, acest om valoros, a pornit în viaţă ca diletant, ca să termine ca: savant, ca istoriograful clasic al adevăratei capitale dacice Apulum”.

În acelaşi timp, omologul său Téglas Gabor (1848-1916), director al Muzeului din Deva, influenţat în mod deosebit de către Zsofia Torma (1832-1899), prima femeie arheolog din Europa, s-a preocupat de istoria zonei noastre precizând: „existenţa a 373 de aşezări antice descoperite până acum în Ardeal, cele mai multe cad pe Valea Mureşului, care străbate o cincime din curmăturile ardelene. Începând de la Alba Iulia pe cursul mijlociu al Mureşului au existat 70 de aşezări care mai ales erau numeroase în apropierea Munţilor Apuseni - zona auriferă”.

 

Directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia, renumitul profesor-cercetător arheolog Ion Berciu (1904-1986) în lucrarea sa „Alba Iulia” prezintă date deosebit de importante despre istoria oraşului şi a judeţului Alba.

Referitor la trecutul istoric al oraşului Alba Iulia prezentăm următorul extras:

„Alba Iulia, cetatea ideală a sufletului românesc! Poziţia unică a Albei Iulii ca centru strategic şi natural al întregului Ardeal, cu uşoare căi de comunicaţie, pe văile marilor râuri, cu împrejurimi deosebit de fertile şi de bogate – în sarea cea căutată şi de fiare, în aurul începător al răului între oameni şi în vinul cel sfânt al lui Dionysos, a extras temeinice aşezări omeneşti din cele mai vechi timpuri şi a prilejuit în vremuri de grea cumpănă, cumplite distrugeri.

Multele descoperiri arheologice din regiunea acestui - Colţ de Rai – şi de permanentă clocotire a vieţii, precum şi datele istorice mai noi, înseamnă, începând cu epoca de piatră şi până în vremurile mai apropiate de noi, de înflorire şi de pustiire.

Un important depozit de bronz, descoperit în apropiere de oraşul Alba Iulia, ilustrează prezenţa unei strălucite civilizaţii, în jumătatea primă a celui de al doilea mileniu înainte de Christos, mormintele scitice de la Aiud şi ştirile date de Herodot cu privire la Agatârşi – cei bogaţi în aur, locuitori ai Munţilor Apuseni, lămuresc o aşezare scită prin veacul al şaselea înainte de Christos.

Descoperirile mai nou în partea de N-V a oraşului aşa vin să întregească menţiunile scrise ale lui Strabo, despre vechea aşezare dacă, numită Apulon, nume ce se păstrează, ca atâtea altele şi sub stăpânirea Romei.

În timpul epocii de mărire a geto-dacilor, când vechii autohtoni scutură jugul agatârşilor şi celţilor, înghit pe toţi ceilalţi venetici şi se ridică sub Burebista şi Decebal, la unitate şi stăpânire politică a întregului teritoriu dintre Tisa-Dunăre şi Nistru, cu îndepărtate ramificaţii, este probabil că Apulon-ul a avut clipele de strălucire, luând în seamă importanţa sa strategică, economică şi spirituală, ca loc de întâlnire al locuitorilor din - Cetatea de munţi şi râuri a Transilvaniei -.

Din zorii protoistoriei, cu pecetea unităţii teritoriale şi spirituale a pământului şi a oamenilor, de pe cele două versante ale Carpaţilor, Alba Iulia năvăleşte în istorie, păstrându-şi cu sfinţenie taina sa.

Roma, prezentă în Dacia, prin monedele, emisarii şi cultura sa cu mult înainte de cucerire, îndată după anul 107, înţelegătoare a importanţei strategice şi economice a regiunii, ridică pe ruinele – Burgului Apulon – puternica fortăreaţă militară şi strălucitoare cetate economică a Daciei „Apulum”, al cărui divin restaurator a fost ca şi al Sarmisegetuzei, însuşi împăratul Traian”. Din cele prezentate, rezultă cu certitudine, existenţa strămoşilor noştrii daci pe meleagurile Albei.”

 

Din lucrarea prof. Dr. Anghel Gheorghe „Alba Iulia la împlinirea a două milenii de existenţă”, prezentăm unele „extrase” privind existenţa oraşului dacic pe teritoriul actual al oraşului Alba Iulia: „Puţine oraşe din ţara noastră se pot mândri ca Alba Iulia cu o istorie atât de tumultoasă, de frământată şi spectaculoasă ce se întinde de-a lungul a două milenii încheiate.

Istoria acestui oraş din centrul Transilvaniei, se împleteşte armonios cu istoria poporului român.

Istoria acestui oraş care-şi sărbătoreşte existenţa a 2000 de ani, se deschide cu epoca Daciei Libere şi parcă nici unde continuitatea daco-romană nu poate fi surprinsă atât de bine ca în această veche aşezare. De la Oraşul Dacic Apoulon menţionat de geograful Ptolomeu în secolul II e.n., alături de alte oraşe ale Daciei Libere, până la oraşul roman Apulum, nu e decât o reaşezare pe un plan superior a unei convieţuiri a populaţiei autohtone cu noii cuceritori romani.

O perpetuare a toponimicului Apoulon-Apulum după cucerirea romană, fără existenţa urbei masive populaţii dacice ar fi fost de neconceput.

Informaţiile transmise de Ptolomeu după datele culese de Marinos din Tir secolul I e.n., situează existenţa acestui „Poleis” în vremea lui Burebista sec. I î.e.n.

Era desigur „centrul capitală” al Dacilor Apuli, cunoscuţi ca unul din cele mai puternice triburi din centrul Transilvaniei. Aceştia au fost atestaţi la sfârşitul sec. I î.e.n., în cunoscutele versuri din „Consolatio ad Liviam”, care ne istoricesc de Dunărea cea furtunoasă şi îndepărtatul Apulus Dacic, care a fost interpretat de mulţi cercetători în sensul că August, împăratul Romei a trimis în anul 10 î.e.n., un corp expediţional până în centrul Daciei, întâmpinând rezistenţa dârză a dacilor din cetatea cu acest nume – dacic, după poporul Appuli”.

 

Reputatul istoric dr. Gheorghe Fleşer, cercetător, muzeograf cu un vast orizont privind istoria judeţului Alba, a făcut parte din specialiştii cercetători ai Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, timp de aproape 30 de ani de activitate la acest muzeu important.

În lucrarea istoricului Gheorghe Fleşer „Cetatea Alba Iulia – dezvăluiri fundamentale într-un manuscris vienez – 1865” – apărută în anul 2017 la Editura Curs, pe baza documentelor austriece de la Viena a maiorului Grodnik din 11 iulie 1877, la capitolul XIII „Schiţă istorică a Cetăţii Alba Iulia” la pagina 147, prezintă despre oraşul dacic Tharmis-Apulum...  Alba Iulia următoarele:

„Numai puţine dintre evenimentele istorice prin care a trecut Marele Principat al Transilvaniei, au pătruns în filele cronicilor care se referă la locurile în care se află oraşul Alba Iulia de astăzi, dar şi din puţinul ajuns până la noi aflăm că, între oraşle importante ale ţării, acesta a ocupat un loc de frunte. În secolul I d.Ch. se pare că aici ar fi fost unul dintre cele mai importante oraşe ale Daciei, numit Tharmis. După înfrângerea dacilor de către Traian în anul 104 d.Ch. (n.n. aşa era în text). Dacia a devenit colonie romană, Tharmisul Dacilor a cunoscut o înflorire remarcabilă sub numele de Apulum, numeroasele resturi de arcade care se mai descoperă şi astăzi în partea sudică a cetăţii constituind un temei credibil pentru această tradiţie. Numele de astăzi al râului Ampoi se încearcă a fi pus în legătură cu Ampul-Apul, găsindu-se astfel o dovadă istorică a situării actualului oraş pe acest râu.

Coloniştii romani au părăsit Apulum în anul 274 d.Ch., în timpul împăratlui Aurelian. Sub goţii, hunii şi avarii care au stăpânit aici, Apulum a decăzut şi şi-a pierdut cu totul însemnătatea.

 

Cercetătorul arheolog, prof. Mihai Blăjan, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, alături de alţi specialişti, au organizat şi înfiinţat Fundaţia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”. În primul număr al revistei fundaţiei DACOROMANIA, din anul 1999, cercetătorul-arheolog Mihai Blăjan a prezentat primul articol privind strămoşii noştrii daci de pe meleagurile oraşului nostru Alba Iulia: „Aşezarea antică Apoulon”. Prezentăm în continuare un extras din lucrarea sa, privind constatările în urma cercetărilor arheologice efectuate în zona oraşului.

„În ultimul secol, aşezarea dacică de la Alba Iulia a constituit obiectul a numeroase ipoteze şi păreri formulate de către istorici. În prima jumătate a secolului al XX-lea, E. Kornemann, N. Iorga, I. Marţian, C. Patsch, C. Daicoviciu, Gr. Florescu etc. au susţinut existenţa unui sat al autohtonilor daci (vicus) sau a unei „fortăreţe” preromane. În 1949, examinând „natura obârşiei, factorul topografic şi antropogeografic, începuturile şi originea numelui”, I.I. Russu localiza cetatea locuită de tribul Apulilor pe malul drept al Mureşului. În 1961, eruditul clujan a reluat problematica aşezării Apoulon şi a adus noi contribuţii onomastice la etimologia şi semnificaţia tribului apulilor în Dacia antică.

Descoperirile numismatice din veacul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului următor au adus unele informaţii cu privire la localizarea şi cronologia relativă a aşezării autohtone de la Alba Iulia. Dar, în ultima jumătate de veac, alături de cele câteva piese mai vechi lipsite de localizare topografică, semnalăm descoperirea, în 1950, de către I.H. Crişan, la vest de Colegiul „Horia, Cloşca şi Crişan” a primelor fragmente ceramice din faza clasică a Latenului. Resturi de vase s-au identificat în incinta „Cetăţii”, în jurul Catedralei romano-catolice (1974), în Calea Moţilor (1979) şi la capătul estic al B-dului Transilvania (1987).

Cercetările efectuate de R. Heitel şi V. Moga pe latura de sud a „Cetăţii „ (1980) au indentificat fragmente de vase, iar secţiunea III trasată la sud de Str. Mihai Viteazul (1985) a surprins stratul de cultură, groapa unui bordei şi ceramica dacică preromană. Resturi de locuire din epoca Latene s-au găsit şi în timpul săpăturilor efectuate la Palatul Apor (1992) şi cu ocazia dezgropării turnului de poartă de pe latura de sud a castrului roman (1995), unde s-au precizat din nou stratul de cultură şi chiar un val de pământ.

Din aria aşezării provin două imitaţii dacice după tetradrahmele emise de Filip II, regele Macedoniei (sec. III-II î.Chr.) descoperite la 1857, şi un tezaur compus din monede de argint emise de oraşele Apollonia şi Dyrrachium între anii 229-100 î.Chr.

Alături de imitaţiile dacice şi piesele greceşti, populaţia locală a folosit şi monedele romane republicane (M. Vurgunteius, Drusus Iunior) sau imperiale (Tiberius, Nero, Otto, Vitellius, Vespasianus, Domiţianus, Nerva etc.).

Deşi unele vestigii sporadice s-au semnalat pe „Platoul Romanilor” (Calea Moţilor şi B-dul Transilvania), numai în incinta castrului roman din „Cetate” se constată o densitate maximă de locuire. Aici s-a conturat la 3,50-3,70 m adâncime un strat masiv de depuneri din epoca Latene, suprapus de vestigiile romane timpuri (sec. II e.n.). În stadiul actual al cercetării se poate afirma că relicvele menţionate aparţin unei aşezări cu locuinţele dispuse în partea centrală a terasei, îndesite pe margine şi răzleţite spre interiorul platoului. Descoperirile monetare ivite în vatra şi hotarul oraşului argumentează evoluţia aşezării dacice din sec. III î.Chr. până la începutul sec. II d.Chr., când în anul 106 bazinul mijlociu al Mureşului a fost ocupat şi colonizat de romani.

Locuirea continuă a Depresiunii Alba Iulia este argumentată şi de dovezile hidrografice ilustrate de numele antice păstrate de cele două râuri care curg prin apropierea sitului dacic: Ampoiul (Ampelus) şi Mureş (Marisius. - a).

Prima atestare documentară a aşezării este semnalată la începutul sec. II d.Chr. de geograful alexandrian Claudius Ptolemaeus, care confirma (Geographia. III, 8, 4) existenţa localităţii Apoulon, situată de istorici în centrul spaţiului intracarpatic al Daciei preromane.

Opidum-ul era locuit de tribul dacilor Appuli amintiţi în poemul Consolatio ad Liviam, compus de un autor anonim şi păstrat printre manuscrisele poetului Ovidiu (... Dacius orbe remoto Appulus...) la sfârşitul secolului I d.Chr.

Studiul semnificaţiei lingvistice si etimologice a numelui indo-european dacic constată că etnicul semnifică „putere”, „tărie” („apel”, „apol-”) şi se înrudeşte cu varianta „ap-” (“aprig”), tema din care derivă şi toponimul Apoulon.”

 

 

Continuare în revista DACOROMANIA nr. 89

 

 

ec. Ioan STRĂJAN