România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un diplomat militar român la Budapesta Col. Ion Todericiu

 

Diplomaţia, ca mecanism de repre-zentare a statelor şi de informare prin mijloace permise, a fost însoţită în întreaga ei istorie de o componentă militară. Din antichitate până în timpurile moderne, soliile ce şi le trimiteau suveranii aveau şi misiunea de a observa, înregistra şi evalua forţa armată a partenerului/adversarului, soliile fiind conduse adeseori de militari din anturajul suveranilor, sau având în componenţă şi militari. Congresul de la Viena din 1815, codificând rangurile diplomatic şi regulile de precădere, pune în ecuaţie şi problemele reprezentării diplomatice a statelor şi în acest context, face referire şi la rolul reprezentanţilor militari în cadrul misiunilor diplomatice. Pe parcursul celor două secole care au urmat, diplomaţia a avut un rol major în negocierile dintre state, în dezamorsarea conflictelor, în încheierea alianţelor şi a tratatelor, în crearea premiselor colaborării bilaterale şi multilaterale. Însoţitori permanenţi în aceste demersuri, diplomaţii militari au contribuit din plin la o cât mai bună reprezentare a statelor lor şi, într-o măsură pe care istoria o reţine ca fiind de primă însemnătate, la informarea guvernelor despre potenţialul şi intenţiile partenerilor.

România modernă se înscrie, de la bun început, în acest trend. Câteva exemple edificatoare: între anii 1860-1866, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri. reprezintă Principatele Unite în Franţa şi Anglia; în anul 1865, domnitorul A.I. Cuza îl trimite în misiune în SUA pe căpitanul Emanoil Boteanu, fost ofiţer de stat major al armatei române, pentru a urmări operaţiunile militare desfăşurate de armata nordistă în războiul de secesiune, în iunie 1868, România trimite la Washington prima sa delegaţie oficială, condusă de maiorul Nicolae Dabija, pentru a discuta înzestrarea cu armament a armatei române; în perioada 1875-1877, generalul Ioan Ghica îndeplineşte misiunea de acreditat oficios în Imperiul Otoman; în noiembrie l880, România trimite într-o misiune speciala în SUA, pe colonelul Sergiu Voinescu, acesta va înmâna preşedintelui american Rutherford B. Hayes „scrisoarea suveranului Carol I, prin care se notifică independenţa României ca stat liber şi suveran”. După cucerirea independenţei depline, tânărul stat român acreditează, într-un răstimp relativ scurt, trimişi diplomatici şi alături de aceştia, ataşaţi militari cu grade înalte: în 1884 în Germania, în 1889 în Austro-Ungaria, în 1910 în Rusia. Primul ataşat militar al României a fost acreditat la Budapesta în anul 1919, în persoana locotenent-colonelului Polichron Mărgăritescu, Misiunea acestuia a durat până în 1927.

Colonelul Ioan Todericiu, (n.n. născut pe meleagurile jud. Alba) avea să fie cel de al doisprezecelea ataşat militar al României la Budapesta. El îşi începe mandatul în 1979, într-o perioadă în care structurile informative din exterior si din interior, inclusiv cele ale armatei, traversau un anotimp dur al reorganizării. După dezertarea generalului Pacepa, sporeşte controlul Securităţii asupra Direcţiei de Informaţii din Marele Stat Major al Armatei, iar Secţia Militară a CC al PCR nu a mai aprobat trimiterea la post de noi ataşaţi militari, mulţi dintre cei aflaţi la datorie au fost rechemaţi în ţară, instituţia fiind în prag de a fi desfiinţată. Un ultim lot de şapte ataşaţi militari, între care şi colonelul Ioan Todericiu, ajungând la datorie în primăvara anului 1979. Misiunea sa în Ungaria a avut o durată neobişnuit de lungă (11 ani), într-o perioadă marcată de deteriorarea continua a relaţiilor dintre cele două state. Colonelul Ioan Todericiu, s-a achitat cu cinste de însărcinările sale, dovedindu-se un destoinic diplomat militar în relaţiile cu armata ungară, al cărei partener eram în Tratatul de la Varşovia, alianţă în care România, cum bine ştim, avea o poziţie dizidentă, ce nu convenea Uniunii Sovietice şi, deci, nici celorlalţi membri… Păstrând  o legătură bună, dar vigilentă, cu „aliaţii” unguri, cultivând cu egală consideraţie raporturi excelente cu ataşaţii militari ai tuturor statelor reprezentate în capitala ungară, ataşatul militar român, care a îndeplinit, în. a doua parte a misiunii sale, timp de cinci ani, însărcinarea de onoare de decan al corpului ataşaţilor militari, s-a bucurat de o reală preţuire în comunitatea diplomatică civilă şi militară din R.P. Ungară. Vreme de aproape un deceniu, cât am servit în cadrul Ambasadei României la Budapesta, ca ataşat de presă şi consilier cu probleme politice, drumurile noastre s-au intersectat zi de zi, colaborând în multe împrejurări, în verificarea unor informării sau în organizarea unor acţiuni protocolare ce implicau reprezentarea ambasadei şi a statului român, întotdeauna precis şi riguros, dovedind o experienţa profesională şi cunoaşterea realităţilor din ţara de reşedinţa, colonelul Todericiu era un partener de nădejde de dialog şi de acţiune, deopotrivă. Fiind un colaborator apropiat al celor trei ambasadori care s-au succedat la conducerea ambasadei noastre în deceniul deteriorării continue a raporturilor cu Ungaria, am putut constata că relaţia şefului de misiune cu diplomatul militar era mai mult decât oportună, şi au fost destule împrejurările în care informaţiile ataşatului militar se dovedeau mai consistente... În decembrie 1989, colonelul Todericiu, a acţionat pentru detensionarea unor situaţii periculoase, asumându-şi, în lipsa unor indicaţii din ţară, decizii menite să evite implicarea părţii române în provocări generatoare de confuzii periculoase (încercarea de a pune pe seama armatei române responsabilitatea pentru evenimentele de la Timişoara, atribuirea unor provocări ce s-au dovedit a face parte din războiul electronic etc.). Relatam într-un episod anterior, retragerea ambasadorului român şi a ataşatului nostru militar de la ceremonia primirii preşedintelui SUA, George Bush, la sosirea acestuia în vizita oficială întreprinsă la Budapesta, în iunie 1989, gest de protest motivat de prezenţa la locul ceremoniei a unui grup de cetăţeni unguri purtând lozinci cu caracter iredentist. Aveam să aflu recent că iniţiativa plecării de la această importantă acţiune protocolară a aparţinut colonelului I.T. şi a fost considerată cu suspiciune de conducerea ambasadei, temătoare ca ar fi putut afecta relaţiile româno-americane, deşi motivul a fost explicat clar reprezentanţilor Protocolului ungar şi ai Ambasadei americane prezenţi la ceremonie. Ulterior, Bucureştiul avea să confirme corectitudinea gestului… Remarcând, într-un interviu acordat în urma cu câţiva ani, valoarea informaţiilor furnizate de ataşaţii militar I.T., în contextul acţiunilor ce au precedat evenimentele din decembrie 1989, vice amiralul Ştefan Dinu, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei Române, la acea vreme, ţinea să evidenţieze că, în plan concret, acesta şi ataşatul militar de la Belgrad au avut un mare roi în informarea Centralei, ataşatul militar român la Budapesta, furnizând foarte multe date despre pregătirile din Ungaria şi din alte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, vizând o eventuală schimbare de regim în ţara noastră, Ungaria fiind mai interesata în aceasta. Rapoartele colonelului I.T. despre pregătirile unor detaşamente din unităţi ale armatei ungare pentru acţiuni de lupta în munţi, ce puteau viza ţara noastră, vecinii unguri neavând un relief muntos, sau cele despre schimbarea unor dispozitive pe direcţia frontierei cu România şi crearea de grupe de observatori indicau evoluţii defavorabile României venite din partea unui vecin şi aliat din Tratatul de la Varşovia... Pe parcursul anilor, ataşatul militar român a informat, la fel ca şi ambasada, despre accentuarea politicii naţionaliste a părţii ungare (presă, istoriografie, declaraţii ale unor politicieni) vizând Transilvania şi minoritatea maghiară din România, urmărind discreditarea imaginii ţării noastre. Convergenţa informaţiilor noastre şi verificarea lor cu terţe surse conduceau spre concluzii deloc fericite pentru partea română, doar că măsurile ce se impuneau întârziau să fie ferme şi ele nu mai erau la latitudinea BAM si nici a Ambasadei... Doar un exemplu: atunci când ataşatul militar român sesizează că la comemorarea de la monumentul de la Arad a generalilor revoluţiei ungare de la 1848 au intrat în România un număr însemnat de „oaspeţi din Ungaria” dar s-au întors acasă mult mai puţini, răspunsul primit a fost că o bună parte au rămas la rudele din ţara noastră. Ne aflam la 6 octombrie 1989, numărătoarea inversă fusese deja declanşată...

***

Instituţia BAM (Biroul ataşatului militar) ocupa în clădirea ambasadei din Calea Thokoly nr. 72 a capitalei ungare, o încăpere modestă ce nu ascundea nici seifuri de oţel cu cifruri complicate şi nici ustensile electronice de spionaj, deşi locatarul era cu siguranţă un versat ofiţer de informaţii. Era, prin natura serviciului sau. un personaj singuratic, dar atent şi binevoitor cu. noi, diplomaţii „civili” ce ne învecinam cu ci; nu avea subordonaţi care să redacteze rapoarte cifrate şi nici măcar o ordonanţă să-i perie uniforma, şi conducea un unic autoturism de reprezentare şi de. teren - o Dacie de serie obişnuită, de culoare bej. Cel mai interesant obiect din BAM Budapesta era însă o harta a Ungariei, pe care era marcat frontul ofensivei româneşti desfăşurate în cel de al doilea război mondial de către Armata l şi Armata 4, cu un efectiv total de 210.000 militari, începând cu 24 septembrie 1944, când primele unităţi ale Corpului de Cavalerie au depăşit frontiera româno-ungară, şi până la 15 ianuarie 1945, când Corpul 7 Armată a ajuns în centrul Budapestei, eliberând Gara feroviară Keleti şi o mare parte a zonei de est a oraşului. (Nici un însemn pe clădirea gării, aflată la o distanţă de câteva sute de metri de Ambasada României, nu evocă astăzi acele evenimente, iar Monumentul eroilor sovietici, ridicat pe muntele Gelert, nu face amintire şi la contribuţia aliaţilor români…).

Monumentul de la Mehkerek - comuna cu populaţie majoritară română, Micherechi - marchează începutul acestui drum de lupte crâncene şi jertfe grele, iar monumentul şi mormintele ostaşilor din cartierul budapestan Rakosligct simbolizau, până de curând, încheierea operaţiunilor armatelor române pe teritoriul Ungariei. Acest parcurs era încă marcat, în anul 1980, de peste 150 de monumente comemorative, dar şi de modeste locuri de veci colective sau individuale, în cimitirele localităţilor unde s-au dus lupte crâncene cu trupele germane si horthyste în retragere (vezi Harta). Pe parcursul anilor, unele dintre aceste locuri sfinte pentru memoria jertfei de sânge a poporului român pentru eliberarea poporului vecin au fost reorganizate, sistematizate sau. pur şi simplu relocate, cum este cazul monumentului şi mormintelor din cartierul Rakosliget, locul memorial unde timp de decenii s-a desfăşurat ceremonialul oficial al comemorării eroilor militari români, cu participarea Ambasadei României, în frunte cu şeful de misiune şi ataşatul militar, şi a reprezentanţilor autorităţilor ungare. Veneau să se reculeagă aici şi cetăţeni români, rude ale celor căzuţi, colonelul Ioan Todericiu aprinzând, alături de ei, o lumânare-simbol al recunoştinţei noastre. El va relata, peste ani, cu aceaşi emoţie cum, în toamna lui 1984, o femeie simplă din Moldova, a găsit, după multe căutări, în Rakosliget, mormântul omului ei drag, unde a împlinit rânduiala creştină a rugăciunii pentru cei căzuţi în războaie şi a sădit o floare la piatra de căpătâi. În anul 1986, la acelaşi monument, în preajma Zilei Armatei Române - 25 Octombrie, un necunoscut venit din ţară a sădit la fiecare mormânt un brăduţ şi a aşezat o placă pe care era scris: „Din Carpaţi/ Am adus pentru voi/ O mâna de pământ şi un brăduţ verde/ Dormiţi în pace bravi eroi!”. Pe drept cuvânt, se întreabă, astăzi, fostul ataşat militar cum a fost cu. putinţă ca partea română să accepte mutarea, în 1994, a întregului complex memorial românesc într-un cimitir oarecare din Budapesta, însingurându-l, într-o şi mai mare însingurare, într-un tărâm al indiferenţei colective... Scriu aceste triste cuvinte, amintind cum, într-un alt loc din Ungaria, la Tapiosuly, o mână criminală a alterat înscrisul de pe monumentul eroilor eliberatori, din „Neuitată va rămâne memoria ostaşilor români” în „„Uitată va rămâne memoria ostaşilor români”... Nefericitul acela nu avea să ştie, pentru că nu a avut de la cine să înveţe, că monumentul profanat de el, ca şi celelalte 150 de monumente ori modeste morminte din margini de sate şi oraşe ungureşti sunt doar o mică parte a memoriei colective a poporului român care a dat 42.000 de jertfe umane pentru eliberarea Ungariei. Alături de ambasadorii ţării noastre, al căror colaborator am fost în acei aproape zece ani serviţi la Budapesta, şi de ataşatul militar român Ioan Todericiu, am parcurs, an de an, la aniversarea zilelor naţionale, drumurile Ungariei, conform unui traseu şi calendar riguros întocmite de Ambasadă şi BAM, pentru a depune coroane de flori la toate monumentele şi cimitirele eroilor români. Ni se alăturau, în anii buni ai „prieteniei bilaterale” autorităţile locului, dar de prin a doua jumătate a anilor 80, se întâmpla, tot mai des, ca la ora anunţată, conform programului convenit, simbolurile recunoştinţei gazdelor să fi fost deja aşezate la obeliscuri, Ambasadei române rămânându-i să-şi comemoreze eroii în totală solitudine; actualitatea politică îşi punea astfel pecetea şi pe amintirea eroilor eliberatori... În multe locuri, mai puţin umblate în mod obişnuit de diplomaţi, am văzut însă oameni simpli îngrijind creştineşte mormintele ostaşilor români şi am ascultat poveşti triste despre luptele desfăşurate de trupele române, aruncate în cele mai cumplite puncte ale bătăliilor de către noii noştri aliaţi...

***

Pensionat în anul 1990, colonelul Ioan Todericiu activează astăzi ca vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Măria”, organizaţie ce desfăşoară o acţiune susţinută pentru promovarea tradiţiilor istorice şi perpetuarea memoriei eroilor neamului nostru, care au luptat şi s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru apărarea independenţei şi integrităţii României. În întâmpinarea sărbătoririi, la 1 Decembrie 2018, a Centenarului Marii Uniri, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Măria”, acţionează în prezent pentru găsirea resurselor financiare şi materiale necesare ridicării la Alba Iulia a unui monument reprezentativ închinat luptei de veacuri a românilor pentru libertate şi făurirea statului unitar.

„CEI DINAINTEA NOASTRĂ NE-AU DAT UN NEAM ŞI O ŢARA PE CARE AU APARAT-O CU ENORME SACRIFICII, FIIND MEREU LA DATORIE, ÎNDEPLININD MISIUNILE CU PROFESIONALISM ŞI DĂRUIRE PENTRU PREVENIREA ORICĂRUI PERICOL ŞI A ACŢIUNILOR DUŞMĂNOASE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA INTEGRITĂŢII, SUVERANITĂŢII ŞI INDEPENDENŢEI PATRIEI NOASTRE. AM CREDINŢA CĂ CEI DE AZI VOR DOVEDI ACEEAŞI DĂRUIRE ŞI ABNEGAŢIE PENTRU APĂRAREA MOŞTENIRII NAŢIONALE, A FIINŢEI NEAMULUI NOSTRU ŞI VOR FI EXEMPLE DEMNE DE URMAT PENTRU CEI CE VOR VENI ÎN VIITOR, RESPECTÂND DEVIZA: PATRIE. ONOARE. TRADIŢIE”.

Acesta este mesajul – o adevărată profesie de credinţă - cu care diplomatul militar român, colonelul Ioan Todericiu, întâmpină Centenarul Marii Uniri.

 

George ALBUŢ