România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ziua tuturor vremurilor Neamului Românesc

1 Decembrie 1918

 

 

1 Decembrie 1918, a fost Marea şi Dumnezeiasca zi a Neamului Românesc. Deseori m-am gândit cum a fost posibilă atâta emulaţie şi magnetizarea generală a entuziasmului. Câte incertitudini nu erau şi atunci.

Numai că asemenea întrebare trebuie asemuită cu frumoasele păsări călătoare care se întorc să vestească bucuria primăverii, a anotimpului etern ca să aşeze în braţele speranţei bucuria razelor solare. Cine le arată lor drumul, cine le îndeamnă ca să înfrunte atâtea pericole spre a însufleţi cerul plaiului natal? Cine le îndeamnă? Cine le călăuzeşte? Cine le încurajează să treacă de obstacole şi pericole?!

Există suflete nobile şi încurajate de încrederea în destin, păsările călătoare sunt spiritul care se desprinde, pleacă şi revine, prin aripile lor fac istoria şi croiesc destinul. Numai aşa explic eu îndemnul freamătului popular spre Alba Iulia.

Cred că acesta a fost şi la 1 Decembrie, imboldul invizibil al cetelor de săteni şi orăşeni, români în straiele lor ce poartă urmele tuturor durerilor seculare, de împilare şi nedreptăţi. Au luat la rând din pământurile frământate de unde au înmugurit spre a-i încuraja relicvele de trupuri răzvrătite în aceste răscruci pe unde au trecut în faptele lor hoardele nimicitoare mai multe parcă decât peste tot în lume. Era fiecare un vlăstar care s-a născut din glia peste care treceam, cu troiţe la încrucişări de drumuri.

În acea confruntare generată de imperiile încleştate în dramaticul război, toate capetele încoronate au fost surde la freamătul mulţimilor popoarelor oprimate de secole. Războiul nimicitor pornit din ambiţii demonstrative de întâietate şi de acaparare a fost în acelaşi timp, poate unicul prilej al înfrăţirii din tranşee. Majoritatea soldaţilor au fost luaţi de la coarnele plugului, cei care i-au mobilizat şi adunat laolaltă nu aveau de unde să bănuiască, că le-a dat o şansă să se organizeze, să îi asculte şi să deprindă învăţăminte de la ofiţerii proveniţi dintre intelectualii mai răsăriţi ai naţiunii şi că de fapt soarta lor era una comună şi în lupta pentru o cauză care nu este a lor. Metamorfoza care a avut loc în toate taberele a creat un imbold frenetic şi radical de schimbare . La acutizarea situaţiei au contribuit cel puţin două forţe cu putere de convingere şi orientare, pe de o parte concepţia retrogradă, închistată indusă în minţile împăraţilor din ambele tabere lipsiţi de viziune şi puternic ancoraţi ca purtători ai unor vremi la care li se cânta prohodul şi pe de altă parte răspândirea cu şi fără manifeste, din gurile micilor comandanţi ai ideilor apusene ieşite din închistare şi şabloanele jugului secular. Toate popoarele, toate naţiile angrenate în conflict aveau în spate jugul oprimării feudale, dar mai cu seamă românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. „Şansa” care li s-a dat să moară pentru „drăguţul de împărat” nu le mai aducea alinare şi acolo fiind, împreună, li s-a dus gândul de la gând că a cădea cu faţa în ţărână străină nu li se potrivea deloc.

Originea comună şi identitatea de limbă a tuturor românilor din provinciile româneşti, aspiraţiile de veacuri s-au împlinit în acel an 1918 care nu se anunţa de bun augur la începutul lui, când România era sub efectele Păcii de la Buftea şi a devenit supusă Puterilor Centrale, totul se prefigura ca un dezastru anunţat. Toate jocurile politice, teatrele de luptă unde se schimbau învingătorii, căderea imperiului ţarist prin instaurarea bolşevismului erau semne rău prevestitoare. Populaţia în toate provinciile româneşti era sărăcită de război, risipită de deznădăjduită de excesele ocupantului, supusă la tot felul de vexaţiuni şi grav, ultimul bob de grâu luat prin rechiziţiile militare. Bătrânii pletoşi care au mai trăit răzmeriţe priveau resemnaţi spre cer de unde nu venea izbăvirea.

Este un miracol de unde a izvorât atunci atâta energie, atâta forţă regeneratoare şi curată care a dus la împlinirea visului, avem două momente atât de frumoase, atât de puternice, cât două secole, condensate într-unul singur. De acum aş crede că avem două evenimente de sărbătorit, de fapt două secole distincte şi anume: - secolul care se împlineşte, la 27 Martie când Sfatul Ţării din Basarabia precum şi secolul care se împlineşte la acel moment ancestral 1 Decembrie 1918. Câtă densitate de voinţă adunată la un loc pusă pe un drum fără cale de întoarcere.

Dacă ne imaginăm în condiţiile de atunci, cu mijlocele de comunicare din epocă reduse, să existe o atât de puternică mobilizare a sufletelor româneşti înmănuncheate în unul singur şi să existe acolo o impresionantă participare a Românilor din Toată Transilvania şi nu numai. Din mărturiile contemporanilor cu evenimentul a fost acea zi de toamnă prelungită, cu aer rece şi misterios unde se revărsau cu speranţă zecile de mii de participanţi care au vrut să fie prezenţi la eveniment, mulţi dintre ei lăsând deoparte nevoile zilnice s-au dus la Alba Iulia delegaţi sau participanţi din propria iniţiativă, fiind de fapt acolo toată naţiunea română ca să se alăture corului aşteptatei UNIRII cu ţara.

Aşa cum am învăţat din tradiţiile obştilor satului românesc că toate lucrurile au o rânduială, de la obişnuitul plugar, vlădică şi soldat, iată că naţia română s-a putut organiza riguros şi s-a alăturat vocilor cultivate care fiind crescute din sânul său au înţeles rezonanţa mesajului, fenomen la care nu se aşteptau tăinuitorii istoriei mânjiţi cu sânge nevinovat. Nu se aşteptau la urnirea spre deşteptare a norodului valah.

Pregătiţi pentru un drum lung, drumul istoriei, cel mai greu pentru un popor au venit la Alba Iulia, căreia prezenţa lor i-a adus botezul de cetate a Unirii, îmbrăcaţi în straiele lor, coborâtorul de pe basorelieful Columnei de la Roma, păstrate din generaţie în generaţie care a asigurat trăinicia stâncilor din Carpaţi, în traiste cu merindea lor modestă ca să le ajungă atâta timp cât este acolo de stat. Eu cred că recrutarea în armata austriacă şi disciplina soldăţească din anii când bărbaţii erau duşi la armată şi apoi purtaţi pe teatrele militare de urgiile războiului i-a organizat şi le-a întărit o disciplină de fier de astă dată atât de necesară pentru dăinuirea la care au pus piatra de temelie. Le-a cultivat o voinţă răbdătoare şi un curaj de neoprit.

Ţăranii luaţi din satele lor de la coarnele plugului, din „cuminţenia” comunităţii tradiţionale cu obiceiurile, meşteşugurile, regulile de viaţă simple şi practice impuse de obida seculară, ei, aceşti ţărani deveniţi soldaţi şi duşi carne de tun pentru „drăguţul de împărat” pe front în Galiţia şi Nordul Italiei, s-au învăţat a se organiza şi au înţeles că trebuie să iasă din microuniversul lor cosmic şi că unitatea, dar şi naţia are o dimensiune mult mai mare decât colinele satului natal şi cele din jur cu târguri săptămânale şi întâlniri de sărbători. Mulţi din fraţii lor erau plecaţi la lucru în America, de acolo scriau acasă despre preşedintele Wilson care nu era un cap încoronat dar şi stăpân peste viaţa lor.

Disciplina rigorilor militare, egoismul guvernanţilor unguri, lozincile în care nu ai cum să crezi, desprinderi de sat şi noile deprinderi impuse începând cu cizmele strâmtorate care au schimbat opincile ale căror nojiţe se împleteau într-un ritual tăcut şi fără grabă, hrana săracă la gamela din zinc au produs în sufletul lui marea ruptură faţă de cei care l-au chinuit între paftalele uniformei militare străine. O aşa înstrăinare nu se mai putea suporta.

Strălucirea galoanelor superiorilor care dădeau comenzi reci şi dure i-au făcut să se strângă unii în alţii, să simtă aşa o putere care trebuie să îi aducă la un loc. Seara se auzea până la ei în tranşeele mici zgomotele vesele din popota plină cu bunătăţi a ofiţerilor austrieci şi unguri.

Confruntaţi în tranşee cu grozăviile războiului care nu era al lor, au adunat toată ura pe care au sfinţit –o într-o metamorfoză a speranţei. Şi iată că din boi de jug cum îi tratau cei ce îi mânau în abatoarele morţii spre care mergeau cu curaj pentru că o întrezăreau ca o alinare, a apărut acea forţă de netrecut ce se întorcea acasă. Risipită şi abandonată pe câmpul de luptă a început ultimul calvar, acela al întoarcerii acasă abandonaţi de laşii imperiali, dar ghidaţi de speranţa păsărilor călătoare. Stelele nopţilor şi dogoarea zilei le era călăuza în lungul drum al întoarcerii.

După luni şi săptămâni de mers pe jos, trecând peste munţi, câmpii şi cursuri de apă din ţinuturi necunoscute ale ţărilor pe unde i-au purtat războiul, întâlnind în cale aşezări şi populaţii de alte limbi din întinsul imperiului care îi priveau cu teamă în acele vremi fără autorităţi şi în care s-au descleştat toate regulile. Obosiţi şi flămânzi îşi trăgeau picioarele ca nişte năluci prin rămăşiţele teritoriale ale imperiului. Se ajungeau unii pe alţii din urmă aşa se formau cete cu comandanţi ce şi-i alegeau dintre ei, gândul şi nerăbdarea de a ajunge acasă în Transilvania lor natală, unde aşteptările purtau salbe de lacrimi.

A căzut frontul, s-au rupt alianţele dar nimeni nu s-a gândit la soldaţii care au format până la linia frontului, duşi acolo departe în locuri necunoscute şi fără voia lor. Pe drumul lung spre casă s-a adunat o îndârjire tăcută, nevoia i-a îndrumat să gândească la ce au de făcut, plutea în aer ceva încă neînţeles şi misterios.

Cei care i-au mobilizat şi i-au dus pe fronturile din Galiţia şi Nordul Italiei, i-au întărit şi i-au obligat la viaţa comună de trupă, nu şi-au putut imagina că de fapt îi organizează să acţioneze în comun, că această masă compactă învaţă să aibă năzuinţe comune şi să îşi îndeplinească visele surghiunite de secole şi să iasă din mentalitatea individualistă formată la stână sau la coarnele plugului unde universul său era atât de restrâns, dar în care clocotea magma unei continuităţi într-un orizont nefericit.

Au aflat că fronturile au căzut, că nu mai luptă nimeni pentru nimic, au fraternizat peste tranşee cu cei care le-au fost inamici şi cu care s-au împuşcat reciproc cu obuze mesageri ai morţii, au văzut pe dată şi unii şi alţii că sunt acelaşi fel de oameni, că nu au nimic de împărţit şi pentru ce să se omoare între ei. Comandanţii cei mari cu trese aurite nu mai aveau nicio autoritate, au lăsat trupa în voia sorţii şi în derută generală au pornit aşa dintr-o dată spre casă.

Pe drumurile pietruite sau desfundate au luat la picior calea Ardealului unde stăteau pe prispele de lut bătrânii satelor privind resemnaţi cerul cu găvanele golite ale ochilor. Au răbdat birul, schingiuirile şi toate nedreptăţile asupritorilor unguri. Speranţa resemnării lor venea de la Dumnezeu, la biserici li se mai aduceau ştiri din lume şi de pe front că se întorc cei care au mai rămas în viaţă, că lucrurile se schimbă şi că preşedintele Americii cere popoarelor să îşi facă dreptate, în biserică se citeau scrisorile celor plecaţi la lucru în America.

În multe feluri şi luni de zile au durat până ce au început ca veştile să se adeverească şi satelor să le revină ficiorii şi bărbaţii plecaţi pe front pe la casele lor. Un freamăt popular şi un aer de schimbare plutea misterios şi aşa        s-au adunat la un loc toate gândurile care au făcut posibilă acea zi unică în istorie, Ziua Neamului Românesc                           1 Decembrie 1918.

Unde altundeva decât în cetatea eternă, Mecca noastră a românilor unde s-au revărsat capete luminate şi de o potrivă locuitori obişnuiţi din toate satele ca să vadă cu ochii lor şi să audă glasul unirii care de adevăratelea s-a făcut. Mult a fost aşteptată ziua aceasta, prea frumoasă şi prea adevărată.

Anul 1918 se anunţa un an mohorât şi de doliu pentru naţiunea română, dar s-a sfârşit apoteotic fiind adunate într-un mănunchi, într-o ţară, toate provinciile româneşti, a răsărit soarele dreptăţii şi pentru o zi Dumnezeu a fost român. Laolaltă erau frunţi înţelepte şi capete pletoase îndârjite de tăieturile răbojului marelui timp răbdător şi mult aşteptat. Iată „pohta” lui Mihai împlinită, ardelenii au pierdut sensul de a se mai adresa mincinoaselor capete încoronate care nostalgic au evitat şi nu voiau să se schimbe împărăţia aşa că „unirea naţiunea a făcut –o!”

Contemporani cu evenimentul sau participanţi au lăsat mărturii scrise ale acelor zile încărcate de entuziasm şi speranţe. Fără a ignora în vreun fel rolul elitelor româneşti este important pentru mine cum a răspuns poporul, oamenii obişnuiţi, mulţimea satelor care sunt istoria noastră vie şi tăcută. Tăcută precum pădurea care suferă când se intră cu ea cu brutalitate şi îi sunt tăiaţi copacii falnici, adică pădurea tace, plânge şi nu vorbeşte, apoi din nou se naşte şi dăinuieşte.

Cuprinşi de o puternică însufleţire ca un râu învolburat rupând zăgazul asupririi seculare se revărsau bărbaţii unui neam întreg, erau priviţi de unguri cu ostilitate şi vrăjmăşie dar nu s-au încumetat să îi oprească. Jandarmii cu pene de cocoş s-au făcut nevăzuţi, s-au pustiit odată cu ruşinea lor de a fi fost laşi în trufia fărădelegilor lor.

O bucurie necuprinsă a contaminat curajul spre mirajul roadelor înfrăţite pe care aveau să le aducă UNIREA TUTUROR ROMÂNILOR.

Aleşii satelor în frunte cu dascălii şi preoţii lor duceau spre Alba – Iulia voinţa întruchipată în culorile drapelului tricolor, să pună acolo pecetea veciei. Grupuri compacte sau răzleţe au luat la picior drumeagurile brăzdate de răni, peste dealuri pe cărări de ei ştiute pe care şi-au purtat obida transformată acum în credinţa biruitoare.

Mărturiile ce descriu trenurile împodobite cu crengi de brad care veneau din toate părţile, trenuri pe care cei ce se mai credeau stăpâni până atunci nu le-au putut opri. A fost un marş triumfal spre libertatea atât de mult sperată în policromia timpului amestecată cu mulţimea care cu cât se apropia devenea mai numeroasă fiind din toate categoriile sociale în grupuri de ţărani în majoritate, muncitori, studenţi şi intelectualii de care am vorbit.

Păcat că nu s-au păstrat mai multe imagini fotografice ale acelor zile, organizatorii nu au adus fotografi, filmarea încă nu a ajuns în aceste părţi ale Europei, atelierele fotografice aşa dotate mai rudimentar care existau atunci nu era o îndeletnicire a românilor. A fost o împlinire ca o Mioriţă cu un autor al murmurului mulţimii fără număr.

Consiliul Naţional Român din Alba Iulia, a angajat pe fotograful oraşului, Bach, să imortalizeze momentele importante ale acestui măreţ şi unic eveniment istoric al reprezentanţilor din toate provinciile româneşti.

Astfel, încă o dată istoria ne este văduvită de momente inedite, acea „mare de capete” care au încins horele bucuriei pe peronul gării din Teiuş, a delegaţilor care au participat la evenimentele din Sala Unirii.

Fotograful Bach, de etnie german, care avea permis de acces în Sala Unirii, nu s-a prezentat la Sala Unirii conform înţelegerii.

Datorită acestui refuz (nu întâmplător), nu s-au realizat fotografii de la lucrările marelui eveniment care s-au desfăşurat la 1 Decembrie 1918 în Sala Unirii din Alba Iulia. Fotograful Marii Uniri a fost Samoilă Mârza din localitatea Galtiu (com. Sântimbru, jud. Alba).

Samoilă Mârza, reîntors acasă, de pe frontul din Italia, din primul război mondial, s-a preocupat şi a organizat delegaţia localităţii Galtiu pentru participarea la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

Ajuns la Alba Iulia împreună cu delegaţia localităţii sale, s-au alăturat pe Câmpul lui Horea celor cca. 100.000 de români participanţi la Marea Adunare.

Fotograful Samoilă Mârza neavând permis de a intra în Sala Unirii, a realizat din exterior 5 fotografii. Cele realizate, reprezintă trei scene de pe Câmpul lui Horea - iar două reprezintă tribunele speciale din mijlocul românilor, de pe care au cuvântat episcopul Iuliu Hossu şi dr. A. Vlad.

Fotograful Samoilă Mârza, a participat anterior şi la Viena unde s-a organizat o slujbă religioasă (pe lângă alte manifestări) de sfinţire a primului drapel tricolor al Consiliul Român Militar cu trupele române (din armata austro-ungară) în drum spre ţară întorşi de pe frontul din Italia (1917).

La începutul anului 1919 Samoilă Mârza a realizat un album cu fotografii numit: „Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri (fotografii)”.

Acest album documentar, de importanţă deosebită, a fost depus de delegaţia română în frunte cu Vaida Voevod la Conferinţa de Pace de la Versailles.

În ziua de 30 noiembrie 1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi speciale, pline de călători români, civili şi militari, se îndreptau spre locul Adunării Naţionale. În gara Războieni se aflau cantonate însemnate forţe militare maghiare, alcătuite din gardişti, militari din unităţile de siguranţă a căilor ferate, precum şi dintr-un tren special cu husari, care transporta echipament militar de la Coşlar la Dej. Imediat după masa de prânz, la ora 14, în staţie a intrat un tren de persoane, venind de la Târgu Mureş, plin cu români. Aceştia au coborât pe peron şi, manifestându-şi bucuria, au aclamat cu pasiune România Mare, fapt ce a iritat mult pe militarii maghiari.

După o oră şi un sfert a intrat în staţie trenul ce venea de la Oradea, prin Cluj. În acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sân Georgiul de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe locomotiva trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost arborate două drapele româneşti. Veselia şi manifestările românilor, arborarea steagurilor naţionale şi, după cum avea să afirme procurorul militar care a anchetat cazul, cuvintele jignitoare care le-au fost adresate, i-au determinat pe husarii de pe trenul special, între care protopopul Vasiliu Pop a recunoscut pe câţiva gardişti maghiari din Zalău, în frunte cu fostul stegar Kerekes, să atace înarmaţi trenul românilor, de pe care au zmuls drapelele şi le-au călcat în picioare. Văzând aceasta, un fecior din Buciumi (Sălaj), Sachie a lui Holdoş, a sărit din tren în mijlocul husarilor şi smulgându-le unul din drapele l-a aşezat la locul lui pe locomotivă. Pentru a nu se agrava conflictul, mecanicul a pornit trenul în direcţia Teiuş. La scurt timp după aceea, s-a dat drumul din gară şi trenului cu husari, in direcţia Cluj-Dej. Nu după mult timp, a sosit în gara Războieni trenul cu delegaţi de la Ocna Mureş, aceştia manifestându-şi entuziasmul cu muzici şi fanfare. Întrucât garda maghiară a luat poziţie în faţa staţiei, în replică, ofiţerii români din tren şi-au aliniat şi ei soldaţii în lungul acestuia, silind astfel pe gardiştii maghiari să se retragă şi să se lase doar câteva santinele.

Între timp, a intrat în gară şi trenul special din direcţia Cluj, la care, în staţia Apahida, au fost ataşate şi vagoanele delegaţilor dinspre Dej, într-unul dintre acestea călătorind şi protopopul Ioan Sonea din Reteag, însoţit de fiii săi. La Ghiriş (Câmpia Turzii) la acest tren au mai fost ataşate şi alte vagoane, inclusiv garnitura venită de la Turda (vagoane deschise) în care se afla delegaţia agrişenilor, în frunte cu stegarul Ioan Arion.

Fiind informaţi despre întâmplarea cu drapelul românesc călcat în picioare, militarii români din cele două trenuri au năvălit asupra gărzii maghiare şi au dezarmat-o, luându-i 30 de puşti. Şeful staţiei a reuşit să aplaneze şi acest conflict, dând drumul trenurilor spre Teiuş. După informările furnizate de către protopopul Ioan Sonea şi de pe trenul cu care călătorea el, la Războieni, câţiva husari, profitând de întunericul care s-a lăsat, au rupt drapelele româneşti arborate pe ultimul vagon, dispărând apoi în întuneric când românii au prins de veste.

La Teiuş, garda naţională maghiară comandată de căpitanul Francisc Varga a fost întărită cu trupe de husari venite de la Aiud, sub comanda căpitanului Iuliu Tookos şi cu un tren blindat, postat pe linia I-a. La ferestrele de la etaj ale gării au fost postate mitraliere şi puşti mitraliere.

Parcă anume pentru a complica situaţia, pe linia a 5-a se afla staţionat un tren plin cu militari germani înarmaţi, aflaţi în retragere din România. Trenurile cu români au fost oprite pe liniile dintre trenul blindat şi trenul cu nemţi. Aceasta nu i-a deranjat însă pe delegaţi, care, deşi era deja seară, au coborât pe peron, au arborat un drapel românesc pe frontispiciul gării şi, în sunetele fanfarei din Ocna Mureş, care cânta “Hora Unirii”, au încins o horă impresionantă. Jocurile şi cântecele româneşti au continuat cu marşul revoluţionar “Deşteaptă-te române” şi cu imnul de slavă şi nădejde “Pe-al nostru steag e scris Unire!”

Conform raportului procurorului militar maghiar, aceste manifestări zgomotoase i-a iritat peste măsură pe militarii şi lucrătorii de cale ferată maghiari din staţie, aceştia considerându-le “defăimătoare la adresa naţiunii maghiare”. Între timp, comandamentul militar maghiar din Cluj a dat ordin forţelor sale din Teiuş să nu permită plecarea trenului special al românilor, până ce aceştia nu vor preda cele 30 de puşti sechestrate la Războieni.

După dispute dure, de peste o oră, timp în care ambele părţi au luat legătura telefonică cu Comandamentul militar din Cluj, în faţa iminenţei unor ciocniri sângeroase, s-a ajuns la compromisul că românii să lase o chitanţă pentru cele 30 de arme, urmând să le restituie ulterior.

În aceste condiţii, în jurul orei 20, s-a dat drumul trenului în direcţia Alba Iulia. Dar, abia pornit din staţie, trenul a fost supus unui tir încrucişat de arme de foc. Procurorul militar maghiar, trimis pentru anchetarea cazului, recunoaşte că s-a tras din toate părţile, inclusiv cu mitralierele amplasate la etajul gării.

Unul dintre lucrătorii de cale ferată prezent în staţie a mărturisit mai târziu procurorului român de anchetă că s-a tras din clădirea gării, din trenul blindat şi din trenul cu militari germani. După declaraţia protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până la 2 km distanţă de gara Teiuş.

Ploaia de gloanţe trase asupra ultimului vagon au lovit drept în inimă pe stegarul Ioan Arion, care, cu steagul ciuruit în mâini, s-a prăbuşit în braţele consătenilor săi. Tricolorul a fost preluat de către învăţătorul Ioan Metan.

Se pare că gloanţele trase asupra trenului în care a fost ucis Ioan Arion au făcut şi alte victime, întrucât, ca martori oculari, protopopii Vasiliu Pop şi Ioan Sonea au arătat în declaraţiile lor că un alt călător a fost grav rănit, murind mai târziu, iar un altul a fost rănit mai uşor, iar în situaţia cu mormintele eroilor din Alba Iulia, întocmită în anul 1940 de către primăria oraşului, este amintit, pe lângă Ioan Arion şi Sava Alois, ca fiind ucis în anul 1918. Date mai precise despre acesta din urmă nu s-au putut însă afla până în prezent.

După cum rezultă din documentele timpului, moartea lui Ioan Arion a fost fulgerătoare. Cei din preajma lui au fost auziţi exclamând imediat: „avem un mort”. La oprirea trenului în gara Coşlar, delegaţii au aflat evenimentul. S-a hotărât transportarea celui ucis la Alba Iulia. Constatarea oficială a decesului s-a făcut prin garda naţională română din oraş, care a găsit urmele a două gloanţe.

Anunţaţi de cele întâmplate, fruntaşii şi conducătorii românilor sosiţi la Alba Iulia l-au declarat pe Ioan Arion ca „mort al naţiunii române”. Trupul său a fost aşezat pe catafalc în biserica ortodoxă din Maieri, aflată sub administrarea preotului Florian Rusan, care era, în acelasi timp, şi duhovnicul gărzii şi a legiunii române din localitate.

Din fotografia pe care o realizează, probabil în ziua de 1 sau de 2 decembrie 1918, fotograful Unirii, Samoilă Mârza, (cea de a 7-a fotografie a sa din seria realizată atunci) se observă că decedatul era îmbrăcat în haine militare. Decesul a fost înregistrat atât la oficiul de stare civilă al oraşului Alba Iulia, cât şi la Parohia ortodoxă unde s-a oficiat înmormântarea.

Aşadar se mai naşte o MIORIŢA, din cuvânt în cuvânt, din vorbe în cântece spuse de la o generaţie la alta. Dar peste toate se aşterne adevărul, adică, că faptul s-a împlinit şi s-a cântat „Deşteaptă-te Române!” de unii auzit pentru prima dată după cum o mărturiseşte un participant venit din Beclean. Entuziasmul i-a încorporat în faptă, ecourile sale se aud până în zilele noastre dar cu regretul că ce s-a făcut atunci nu a rămas intact până în zilele noastre din vina vremilor care au stat deasupra noastră dar şi a nevrednicilor conducători de stat pe care ţara i-a avut în perioada de după 1920. Istoria trebuie să se repete, să fie retrăită în faptele sale bune pentru popoarele lui Dumnezeu, care nu au făcut rău altora. Cu acest gând scriu aceste rânduri pentru a rămâne în amalgamul anonim peste care calcă necruţătoarea uitare şi avem datoria de a înlătura vălul uitării.

Fie-mi îngăduit să fac un arc peste timp şi să adaug la acest tezaur momentele pe care le-am trăit ca organizator şi participant la Sărbătoarea UNIRII la 1 decembrie 1990, după descătuşarea care a avut loc în urma evenimentelor din decembrie 1989.

Se ştie că la Tîrgu Mureş câţiva temerari am înfiinţat o organizaţie de ripostă şi apărare a românilor transilvăneni UNIUNEA VATRA ROMÂNEASCĂ. Repede am anticipat pericolul şi am îmbrăcat haina curajului de a face ceva.

Ea a fost gândită, apoi iniţiată prin întâlnirile pe care le-am organizat la Teatrul Naţional, Biblioteca Judeţeană din Tîrgu Mureş mai mulţi intelectuali într-o alcătuire mai policromă: jurişti, scriitori, cadre didactice, preoţi, medici, ofiţeri şi ingineri, bibliotecari, ziarişti chiar şi funcţionari ai statului. Am avut câteva întâlniri cu publicul, la Liceul „Papiu Ilarian”, Trustul de Construcţii, s-a întocmit Statutul şi s-a obţinut Hotărârea Judecătorească pe 6 februarie 1990, iar la 8 februarie 1990 s-a ţinut acea splendidă Adunare a Românilor la Sala Polivalentă cu peste 12.000 de participanţi . Îmi amintesc o secvenţă din martie 1990, când având un moment de comemorare la Statuia Iancului lângă Catedrala Ortodoxă, statuie vandalizată de extremiştii unguri, o doamnă în vârstă înaintată şi care era în cârje, cu o fizionomie foarte inteligentă a spus: „Ce noroc cu copiii ăştia (adică noi) că ne-au salvat Ardealul…..”. Mult adevăr în acele vorbe. Am fost valul care a pus pumnul în piept furtunii devastatoare.

În acel an 1990, când U.V.R. are un prestigiu imens s-a implicat în alegeri şi ne-am asumat rolul de a organiza la Alba Iulia o mare manifestaţie populară de 1 Decembrie 1990. Aveam deja experienţa şi modelul organizării, conştientizării populare, chiar la Alba Iulia pe data de 4 martie a aceluiaşi an 1990, pe Platoul Romanilor, au fost acolo circa 4.500 – 5.000 de români entuziasmaţi şi ca să recunosc am fost sprijinit efectiv de părintele Urda Ştefan şi de părintele Andreicuţ, viitor episcop şi pe urmă mitropolit al Clujului şi Feleacului. Majoritatea au fost şi acolo românii mureşeni dornici ca să fie cunoscută drama lor pentru că începuseră acţiunile antiromâneşti, bine regizate de înlăturarea românilor din Liceul Bolyai, schimbarea directorilor la alte întreprinderi şi instituţii pe criteriul că au fost „cadre comuniste”, ca să se găsească aşa motive. O adevărată vânătoare împotriva românilor de slăbire a forţelor statului, autorităţile aduse în stadiul de a nu mai putea funcţiona. Se aşteptau semnele de primenire de la autorităţile centrale, din capitală unde însă singura preocupare era lupta acerbă pentru putere şi aveam, noi românii ardeleni, sentimentul abandonării totale de către neo-cominterniştii care s-au declarat emanaţi ai revoluţiei şi au preluat puterea. Era un reflex într-adevăr moştenit de la sistemul socialist tocmai parţial abandonat, ca să stai disciplinat şi să aştepţi soluţiile salvării din capitală. Dar s-a dovedit o aşteptare zadarnică, o iluzie, iar acum când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de manipulaţi am fost şi cu cât sârg profesionist s-au tras sforile puterii şi ale trădării de cei ajunşi în vârful puterii, gen agenţii cominternului post-stalinist Ion Iliescu, Petre Roman, Alex Bârlădeanu, Silviu Brucan, Atanasie Stănculescu, Karoly Kiraly, Domokos Geza, ş.a.

Cum ne-am văzut abandonaţi şi întrucâtva lămuriţi de complicităţile trădării de la vârful puterii ne-am luat destinul în mâini şi doar din instinct şi din inconştient am construit reduta apărării fiinţei naţionale româneşti în Ardeal. Uniunea „Vatra Românească” nu era prevăzută în calendele ocultei potrivnice, care nu făcea parte din nici un scenariu şi apariţia ei a produs derută în rândul trădătorilor care au reuşit până la urmă să domine puterea. Au dat un pas înapoi, noi rămânând singurii străjeri ai Ardealului românesc.

Nu-i locul între aceste rânduri să spunem mai multe dar că Uniunea Vatra Românească (U.V.R.) a reuşit în scurt timp să aprindă făclia speranţelor româneşti, fiecare se identifica cu menirea Uniunii şi de aici sentimentul pe care l-am întâlnit că fiecare se credea „fondatorul”. De aceea Uniunea Vatra R0mânească avea atâţia fondatori, care în realitate suntem cu mult mai puţini dar despre asta cu un alt prilej, doar că flacăra speranţei odată aprinsă s-a stins ca o văpaie însufleţită printre români.

A fost propunerea mea făcută părintelui URDA Ştefan din Alba – Iulia la 8 februarie 1990 după manifestare, în Sala Polivalentă de a face o adunare generală, o întâlnire populară sub cupola U.V.R. la Alba-Iulia în oraşul Unirii. S-a reuşit acest lucru, o mare manifestare populară, cea din 4 martie 1990, ca o repetare a dezideratului naţional de astă dată cu scopul de a apăra ceea ce s-a înfăptuit la 1 Decembrie 1918 fiind în mare primejdie ţara de a fi dezmembrată şi pe de altă parte pentru a da legitimare programului uniunii chiar în locul sfânt al Marii Uniri. A fost un entuziasm incredibil în acea după – masă rece şi senină de 4 martie 1990, marea noastră manifestare a durat peste 4 ore, au fost vorbitori din toate „vetrele” transilvane şi o delegaţie de la Bucureşti şi Ploieşti. S-a dovedit că şi noi românii suntem capabili să ne adunăm într-o singură voinţă, să avem aspiraţii la a fi recunoscuţi în noile vremi atât de mişcătoare. Chiar dacă unii au venit acolo cuprinşi de febra unităţii naţionale, a respectului pe care l-am enunţat că îl cerem, chemarea la ordine a extremiştilor potrivnici idealului naţional ce visau la întoarcerea rânduielilor feudale unde românii să fie aserviţi, iar mai pe urmă să urmărească cariere politice şi avantaje materiale, mă încăpăţânez să cred că momentul a fost înălţător şi roadele au început să se vadă chiar dacă privind acum, în urmă, flacăra patriotismului adevărat este o lumânare care abia mai pâlpâie. Evenimentul a fost filmat şi a scris presa, ce este important că atunci a început şi pregătirea pentru 1 Decembrie.

Plini de elan, cum numai cei sinceri şi naivi pot să fie în seara aceleiaşi zile la parohia părintelui Urda Ştefan am pus la cale gândul de a organiza sau de a fi printre organizatorii sărbătorii zilei de 1 Decembrie la Alba Iulia, din acel an 1990. Atunci încă nu se ştia precis că ziua naţională a României va fi de ziua de 1 Decembrie ca o preţuire adusă memorabilului eveniment al Marii Uniri, nici ce ţară vom fi şi nici care este Imnul Naţional.

Uniunea Vatra Românească, unde, la propunerea mea l-am ales preşedinte pe artistul plastic şi ziaristul Radu Ciontea, eu am deţinut atunci la primele alegeri funcţia de prim - vicepreşedinte, ocupându-mă în principal de organizare, înfiinţare de filiale şi statut, la întâlnirile noastre s-a hotărât să susţinem declararea zilei de 1 Decembrie ca sărbătoare naţională şi Imnul Naţional să fie „Deşteaptă-te Române!”. Este adevărat că ideea a fost preluată şi de alţii, dar este bine să se ştie că incipient a aparţinut U.V.R. şi dusă în Parlament de senatorii şi deputaţii P.U.N.R.T. (denumirea iniţială a P.U.N.R.) care s-au identificat pe deplin cu programul generos al U.V.R. – acel partid a fost creaţia noastră a „vatriştilor”. Că entuziasmul nu a avut un parcurs mai larg este adevărat cum tot atât de adevărat că au promovat oameni care nu au dovedit.

Nu se ştia atunci încă pe ce drum o va lua România, ea mergea înainte, condusă de inerţie, totul era intuitiv şi haotic. Astfel că aveam multe îngrijorări legate de debutul puterii postrevoluţionare. Partidele istorice au reintrat în scenă cu mesaje radicale, conducătorii lor nu ştiau sau au înţeles greşit care sunt aşteptările românilor. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat care a fost prima forţă politică care a salutat de la Cluj apariţia U.V.R., a devenit suspicios mai ales după înfiinţarea P.U.N.R.T. – braţul politic al U.V.R. şi cu toţii am pus la îndoială sinceritatea lor, considerând că scopul lor era doar electoral în Transilvania, unde au pierdut pe glasul lor foarte multă popularitate. Lupta pentru putere era acerbă, pe nimeni nu interesa la Bucureşti soarta românilor ardeleni, nici soarta Ardealului atât de ameninţat, pe bună dreptate U.V.R. s-a implicat, era o voce puternică, sprijinită popular, dar singulară.

U.V.R. s-a dovedit atunci singura mişcare curată, foarte curtată de partide, dar din scopuri mercantile şi de a fi manipulată, anihilată pentru că cei de la puterea provizorie, dar şi cei care mizau pe viitoarele alegeri, partidele istorice revenite în scenă, alături de puzderia de noi formaţiuni care s-au spulberat pe parcurs ţineau să aibă Vatra, alături în acele momente reprezentând o forţă şi un prestigiu adevărat. Cei care au pus mâna pe putere au intuit asta, doreau să ne folosească dar şi să ne „ocupe”.

Cei care conduceau U.V.R. au observat deîndată trădarea partidelor politice, ale emanaţilor din două tabere cu acelaşi scop, cei cu gulere scrobite şi cei cu pulovere care să pară revoluţionari mai autentici.

În aceste împrejurări plana multă incertitudine, nu se ştia ce se va întâmpla, a fost şi acel 20 Martie la Tîrgu Mureş, provocat de iredentiştii unguri, de spioni ai Ungariei şi atunci Vatra a fost braţul care a oprit valul migrator antiromânesc. Totul s-a prezentat mistificat, conducători provizorii pacifişti şi mai mult nu este cazul de amintit aici.

Perseverau sentimente contradictorii, toţi făceau partide şi sindicate, când vedeau un străin îl luau de mână şi îl prezentau ca pe un investitor salvator, eram foarte puţini cei care simţeam că în profunzimea lor lucrurile nu merg bine, că se deteriorează până la dispariţie autoritatea şi în acelaşi timp se degradează societatea sub privirile binevoitoare ale F.S.N. – iştilor. Elanul a început să îşi arate colţii, ce era deja foarte vizibil după primele alegeri libere 20 mai 1990, când s-au regrupat trădările cu chipul lor incolor.

Câteva, măcar câteva simboluri trebuiau apărate şi ziua de 1 Decembrie 1918 era unul dintre ele, era ziua sfântă a Marii Uniri şi printre cei mari deveniţi aşa peste noapte nu se găseau amatori şi să fie dat semnalul că momentului va avea semnificaţia cuvenită.

De aceea conducerea U.V.R. împreună la P.U.N.R.T. am convenit să ne implicăm în organizarea Sărbătorii Naţionale de la 1 Decembrie, unde am făcut eforturi mari până la urmă răsplătite cu prezenţa noastră acolo. Am stabilit ca Vatra să fie vizibilă fiind o organizaţie nepolitică pentru că ştiam că nu va fi pe placul mulţumii lozinci de partid deja abundente până la saturaţie la toate întâlnirile publice, le afişau fără jenă, erau caricaturile noii puteri.

S-a luat legătura cu generalul Paul Cheler, comandantul Armatei a IV – a cu sediul la Cluj, detalii au fost discutate cu un adjutant al acestuia îmi amintesc că era colonelul Popescu, amândoi patrioţi, dedicaţi pentru cauza noastră, au rezonat la acţiune primind şi pe cale ierarhică a Ministerului Apărării sarcini specifice în organizare. După întâlnirea de al Cluj cu generalul Paul Cheler un militar desăvârşit, avea brăzdată pe faţă disciplina militară, nu schiţa nici un gest şi foarte serios la orice conversaţie. Aşa l-am perceput după ce l-am cunoscut. Apoi de relaţii cu armata în problema organizării evenimentului s-a ocupat maiorul Ţîra Vasile, foarte harnic şi foarte disciplinat, poate puţin îndoctrinat, a fost şi politruc militar, dar devotat şi curajos pentru cauza naţională.

După alegerea primului parlament, U.V.R. a trimis în parlament 1 senator şi 4 deputaţi din judeţul Mureş, 1 senator şi 2 deputaţi din Cluj, 1 deputat din Braşov. Cei „rămaşi” acasă au început printre altele şi organizarea evenimentului de 1 Decembrie 1990 la Alba – Iulia. U.V.R. şi mureşenii din Vatră aveau un prestigiu imens, a fost o solidaritate naţională, o simpatie a tuturor românilor din ţară, după ce s-a întâmplat la Tîrgu Mureş ca urmare a agresiunilor puse la cale de extremiştii unguri.

Între 4 – 6 mai 1990, a fost organizată prima Conferinţă Naţională a U.V.R. la Tîrgu Mureş când au avut loc şi alegeri, s-a stabilit programul organizaţiei pentru următoarea perioadă.

Toată ţara, adică toate „vetrele” din ţară, delegaţii acestora în ziua de duminică 6 mai 1990, au făcut un pelerinaj pe Valea Gurghiului, în toate satele româneşti în semn de respect şi mulţumire pentru curajul şi jertfa adusă, atunci când au fost copleşiţi numeric şi atacaţi la Tîrgu Mureş la 20 martie 1990, când a fost acea provocare antiromânească şi hoarde nestăvilite au pus în pericol şi au aşternut lacrimi pe obrazul Transilvaniei.

Cu acel prilej au fost alese organele de conducere ale U.V.R. unde eu am rămas în continuare să coordonez toate filialele ca vicepreşedinte, să mă ocup de organizare şi de Statut. Mai ales că Radu Ceontea a plecat senator în Parlament şi câmpul nostru de acţiune se dublase, problemele organizaţiei au rămas pe umerii celor rămaşi în teritoriu.

U.V.R. era atunci o organizaţie foarte prestigioasă, un senzor civic foarte atent, însă au început să circule în jurul ei tot felul de controverse şi zvonuri negative. Toate partidele româneşti priveau cu invidie la prestigiul U.V.R., la atitudinile publice şi curajoase ale reprezentanţilor săi, care au anticipat mult din relele ce aveau să vină şi au semnalat pericolul dezmembrării ţării. Etichetările au început să apară, repetate, li se dădeau şi crezare, cu forţele proprii şi voluntare a fost greu să le facem faţă. Mergând atât de înaintat în tranşee, VATRA s-a implicat prea mult, din lipsă de interes şi de reacţie a autorităţilor, în sufletul oamenilor înspăimântaţi era privită ca ultima salvare. Eu fiind magistrat nu m-am afişat decât rar în vitrină, mi-am văzut, în timpul care dispuneam de aspectele organizatorice şi de pregătirea activităţilor, era deja o responsabilitate prea mare pentru voluntarii treziţi la un moment dat în plină scenă. Nu duceau lipsă nici de unii care s-au trezit vorbind şi chiar au pus semne de întrebare pe misiunea generoasă a Vetrei.

Cum filialele din Ardeal, dar şi din ţară, erau foarte puternice atunci filialele din Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Timişoara, am pomenit câteva, ca să organizăm                    1 Decembrie la Alba Iulia unde aveam nevoie de bani, de trenuri, (CFR-iştii erau în Vatră), autobuze, pancarte adaptate momentului, aşezarea oamenilor şi desigur o disciplină solemnă, astfel cum merită sărbătorit liber,                   1 Decembrie 1918.

Îmi amintesc că împreună cu Petru Burcă am primit ajutorul de la Fabrica de mobilă, pe atunci IPL „23 August”, de la inginerul Florea secţia IV, să facem pancarte pentru toate judeţele care au şi fost duse la Alba – Iulia cu o zi înainte.

Urma să fie distribuite fiecărui judeţ, odată cu sosirea cu autocarul, trenul sau chiar alte mijloace de transport personale. A fost bine organizat, o singură filială nu a mai fost găsită, Mehedinţi care a prelucrat pancartele sale un alt judeţ mai numeros prezent acolo. Fiecare judeţ stătea acolo pe platou şi s-a văzut atunci măreţia.

Distribuţia a fost făcută după îndelungi întâlniri şi discuţii, ne-am deplasat de două ori la Alba Iulia ca să stabilim unele lucruri la faţa locului, în special ceremonia de depunere a coroanelor, aşezarea în tribuna oficială, solemnităţile din Sala Unirii şi multe altele.

Cu cât se apropia ziua evenimentului, şi certitudinea că va fi la Alba Iulia, autorităţile guvernamentale au căutat să ne treacă pe plan secund să ne minimalizeze rolul, sub unele aspecte chiar au reuşit, făcea parte din recuzita F.S.N., care aveau ca scop principal glorificarea succesului lor în alegeri, iar ca să aflăm mai târziu stoparea elanului popular românesc ce ei nu îl simţeau.

Dimineaţa devreme, delegaţiile „vetrelor româneşti”şi-au luat locurile pe Platoul Romanilor, care avea altă configuraţie fizică decât cea din zilele noastre, scena mare, frumos împodobită cu flori şi drapele. Parlamentul a luat hotărârea de a se deplasa în întregime la Alba – Iulia şi la orele 9 au început ceremoniile. Toate pancartele duse de Vatra au fost ridicate, la fel o mare de steaguri tricolore şi texte adecvate momentului.

Au fost prezente şi partidele istorice cu lozinci, pancarte şi afişaj totul nepotrivit. O spun cu regret că lipsa lor de inspiraţie a umbrit pe alocuri unele momente înălţătoare ale zilei. Mai ales că seara au dat comunicate, care de care mai ridicole în care acuzau U.V.R. şi că ar fi fost la unison cu feseniştii. Ceea ce nu era deloc adevărat! Frustrarea lor, că nu au fost eroii principali ai acelei zile. Este adevărat că ar fi meritat, mai mult, că nu trebuia să fie Iliescu şi acoliţii săi personalităţi importante ale zilei. La urma urmei era sărbătoarea Unirii, sărbătoarea tuturor fraţilor adevăraţi adunaţi la un loc, dar disputa pentru putere, nemulţumirile vechilor militanţi şi veterani a fost încă o dată redus ca intensitate şi cu totul artificial din partea puterii nou înscăunate.

Deşi entuziasmul a fost la cote înălţătoare, au existat şi momente tensionate, s-a vorbit chiar de agenţi provocatori. Nu sunt desluşite împrejurările nici azi după 28 ani. Pot să relatez doar ce am observat, ce am văzut eu care, eram bucuros alături de bucuria tuturor şi că eram prezenţi în număr impresionant.

Am fost şi eu în tribună, am stat lângă deputaţii şi senatorii P.U.N.R.T. – ai U.V.R., la cca 3 metri de Iliescu care iradia cu zâmbetul său cunoscut tot timpul. Foarte satisfăcuţi de fluierături când a vorbit Coposu, mai mult am văzut că Petre Roman a ridicat braţele în semn de aprobare, iar Iliescu discret l-a tras de mânecă ca să afişeze o mină mai sobră.

*S-a cântat Imnul Naţional, au vorbit câţiva reprezentanţi ai autorităţilor, ai partidelor, Mitropolitul Ardealului de atunci, succesiunea a fost atât de încărcată încât şi acum mă încearcă un gând ce îmi strânge sufletul. Noaptea am revenit la Tîrgu Mureş, am aflat că la televizor, era atunci doar singur TVR, au loc schimb de replici, rămase în amintire ca fiind „războiul comunicatelor” când din partea U.V.R. a trebuit să răspundem unor acuze nedrepte. Am fost chemaţi la sediul actual al Prefecturii unde cu Radu Ceontea în frunte am dat şi am transmis pe fax celebrele comunicate legate de eveniment, nelipsite de stilul incomparabil a lui Ceontea.

Ar trebui să mulţumim, chiar acum tardiv la doi oameni de televiziune, doamna Neagu şi domnul Roşianu că ne-au facilitat oportun posibilitatea de exprimare, de a spune adevărul de acolo, de la Alba – Iulia. Cei frustraţi, poate pe bună dreptate, ale căror merite de la 1918 au fost ignorate să caute cauzele insuccesului în altă parte. A fost o zi încărcată frumoasă, de neuitat despre care trebuie să vorbim la nesfârşit.

Vreau să termin spunând că au greşit, „ei” cei care au ratat evenimentul, ce trebuia despărţit de politică, au dorit să spună totul după o tăcere îndelungată prin mesaj şi lozinci electorale, neimplicare în organizare şi discursuri nepotrivite momentului, poate că acum ar fi privite altfel, atunci însă încărcătura şi emoţia momentului nu au lăsat loc.

Aşa trece vremea, aşa se consumă istoria, eu sunt mândru de a fi fost mai mult decât un simplu contemporan, acesta a fost obolul meu pentru norodul care a făcut Unirea cea Mare, ziua veşnică a neamului românesc şi că am intuit alături de ceilalţi că trebuie să stăm de veghe ca să păstrăm ce ne-au dat alţii. Lăsaţi urmaşilor noştri România Mare.

Dacă se va mai ivi vreun prilej este loc pentru a evoca şi alte întâmplări ale aceleiaşi zile.

 

 

 

 

            Prof. univ. Dr. Ioan SABĂU – POP

                                    - Avocat –