România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

1 Decembrie Alba Iulia 1990

 

Am încercat, de repetate ori în ultimii (azi – mâine) treizeci de ani, să arăt, cu argumente de logică şi bun simţ, cât de relativă este noţiunea de „adevăr istoric” şi cât de aberantă şi trufaşe poate fi pretenţia deţinerii „adevărului absolut” în acest domeniu.

Şi iată că un distins istoric (academician Ioan-Aurel Pop), în revista „Oraşul” (nr. 42-43, 2017, pag 8) ne oferă o definiţie-sistematizare, de la „vârful piramidei”. Domnia sa vorbeşte despre:

1. Adevărul-corespondenţă (echivalenţă) – oglindirea realităţii „reale”.

2. Adevărul-coerenţă – în sensul de compatibilitate cu ansamblul ideilor considerate adevărate la un moment dat.

3. Adevărul-semnificaţie – o relativizare, în funcţie de utilitatea pentru un grup sau individ. („Un leu înseamnă ceva pentru  cel ce are 50 de bani, şi cu totul altceva pentru cel care are un milion!”)

Desigur, cele trei mai rar există în stare pură, de regulă fiind vorba de coexistenţe în diferite grade de proporţie. Oricum, cel mai căutat şi gustat adevăr istoric a devenit astăzi, pentru o bună parte din marele public, „adevărul semnificaţie”, date fiind ignoranţa, incultura şi tupeul (mai pe româneşte: prostia fudulă!) ce caracterizează segmentul cu pricina şi, pe de altă parte, venirea în întâmpinarea acestuia cu un discurs istoric (relativizat) ce foloseşte ca premisă „eroarea” deliberată.

Unde vreau să ajung? La al nostru CENTENAR, în speţă la cei care au  făcut istorie la întâi decembrie 1918 la Alba Iulia şi, pe de altă parte, la prima sărbătorire post-decembristă a datei respective ca Zi Naţională a României (tot la Alba Iulia).

În ce calitate? În cea de martor (indirect şi, respectiv, direct) al celor două evenimente.

De ce? Pentru că şi astăzi ne ferim să spunem ÎNTREGUL adevăr!!! (iar minciuna prin omisiune este, uneori, mai dăunătoare decât minciuna-minciună!).

Să fiu bine înţeles: nu mă refer la ce scriu „păgubiţii Trianonului” sau mercenarii de la „22”, care susţin că românii de rând din Ardeal nici măcar nu se gândeau la unire, iar aceasta a fost realizată de către un „grup mai exaltat de intelectuali –  mânaţi de mimetism”! Mă refer la nişte oameni de bună credinţă, inclusiv istorici, care încă se feresc să recunoască faptul că în „Sala Unirii” din Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, exista la acea vreme (şi) „un grup de intelectuali”, deloc neglijabil ca mărime, care nu dorea unire cu Ţara – ci autonomie. Multă vreme nimeni n-a catadicsit să dea o cifră sau un procent. În fine, relativ recent, unul din marii noştri istorici a vorbit de 10%. Procentul n-ar fi îngrijorător (termen la modă) dar, în cazul în speţă, calitatea este mult mai importantă decât cantitatea. Or, aceşti zece la sută erau dintre „decidenţi”! (Nu-i nominalizez, pentru că CENTENARUL înseamnă – trebuie să însemne – unire şi nu dezbinare). Atunci de ce mai deschid subiectul? Pentru că acest 10% a continuat să existe, ba există şi astăzi. Acest procent s-a opus cu consecvenţă integrării Ardealului în România Mare, a îndemnat poporul să boicoteze Încoronarea de la 1923 (tot) de la Alba Iulia, a ratificat Concordatul cu Vaticanul (act profund antiortodox), a încercat să impună o Constituţie federalistă etc. – iar după Decembrie ’89 a pus umărul din greu la promovarea regionalismului transetnic, practic la devoluţia Ardealului. Pentru asta deschid subiectul!!! 

Cât priveşte „mărturia indirectă”, martorul direct a fost tatăl meu (fiul notarului din Poplaca Sibiului, proaspăt absolvent al Teologiei Andreiene din Sibiu), prezent la întâi decembrie 1918 la Alba Iulia, evident, extra-muros, dar cu filiere şi surse de încredere pentru a afla tot ce se petrecea intra-muros. De la el ştiu câţi şi cine erau (vorba lui Goga) „pertractorii” care se băteau, atunci şi acolo, pentru autonomie (în feluritele ei ipostaze avute în vedere). Şi dacă tot veni vorba de Goga, mai adaug că bunicul meu (Aurel Millea) era prieten cu preotul Goga din Răşinari (aflat la câţiva kilometri de Poplaca), iar unchiul meu cel mai mare (tot Aurel Millea) era prieten cu Octavian Goga). Deci, permiteţi-mi să mă consider bine informat, atunci când concluzionez: unirea au făcut-o cei 100.000 de români aflaţi „extra muros”, prin chiotul lor – „Noi vrem să ne unim cu Ţara”!!!

Iar cine vrea scripta manent, să apeleze la publicistica lui Goga – unde va afla şi toate amănuntele (de pildă în „…aceeaşi luptă: Budapesta-Bucureşti”, Casa de Editură SEDAN, Cluj-Napoca, România 1997).

Să trecem la 1 decembrie 1990. Aici am fost de faţă, am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele (deci - mărturie directă!). Pentru un plus de autenticitate, voi reproduce un articol al meu apărut sub pseudonimul de Emil Olezan (anagramarea lui Zeno Millea) în săptămânalul Timpul – 7 zile în România şi în lume, nr. 47 (359), la 2-8 decembrie 1997.

 

Amnezie sau ipocrizie?

 

Dl H.R. Patapievici, într-un interviu acordat postului „Radio România actualităţi” (22 XI a.c.) afirma, printre altele, că sărbătorirea Marii Uniri a fost compromisă în esenţa ei, prin huiduirea „seniorului” la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1990. Că domnul Patapievici, ca „european de nicăieri”, nu poate fi prea afectat de semnificaţia zilei respective sau de compromiterea acesteia, o ştim de mult [de altfel, întreaga „tagmă” de apartenenţă, prin gura unor reputaţi istorici precum Constantiniu şi Djuvara, încă şi în 2001 declara, în plină sărbătorire şi în faţa întregii ţări, ziua de 1 decembrie ca nepotrivită şi nereprezentativă spre a fi Ziua Naţională a României!!! (nota mea – Z.M. – din 2018)], din declaraţiile şi scriiturile domniei-sale. Cum poate însă descalifica huiduirea cuiva, fie acesta şi Corneliu Coposu, semnificaţia ZILEI NAŢIONALE, ne este mai greu să pricepem. Dar, pentru că veni vorba, să încercăm să ne aducem aminte de cele petrecute atunci şi acolo, folosindu-ne, în acest sens, nu de datele oferite de transmisiunea televizată (la care făcea trimitere H.R.P.), ci de cele constatate la faţa locului.

Da. Atât Corneliu Coposu, cât şi omul nr. 2 al UDMR (la acea vreme), Szöcs Géza, au fost huiduiţi la Alba Iulia de Întâi Decembrie 1990. Dar de către cine şi de ce? Ce amestec a avut Puterea de atunci? Dle Patapievici, domnilor de la PNŢCD şi UDMR, chiar nu vă amintiţi de cele petrecute cu 7 ani în urmă? Sau mizaţi pe ceea ce s-a văzut la televizor şi, mai ales, pe ceea ce nu s-a văzut (şi auzit) în emisiunea respectivă. Uitaţi că pe Platoul Romanilor la acea dată erau zeci (sau sute) de mii de oameni, veniţi din toată ţara? Dacă dvs. aţi uitat cum a fost cu huiduiala, noi n-am uitat.

De altfel, chiar abstracţie făcând de cele petrecute atunci şi acolo (şi care au precedat apariţia liderului PNŢCD), primirea făcută lui Corneliu Coposu se poate raporta la următorul silogism elementar: UDMR contestă atributul de stat naţional unitar al României; PNŢCD este aliat politic al UDMR; deci, şeful acestui partid „naţional” nu are ce căuta la sărbătorirea Marii Uniri (chiar dacă înaintaşii ar fi fost artizanii acesteia).

Dar să revenim la ceea ce (am afirmat că) milioane de telespectatori n-au putut sesiza. Discursurile rostite de la tribună au fost precedate de un Te Deum. Chiar la începutul acestuia, înalta faţă bisericească ce conducea slujba, după cum s-a putut observa şi pe micul ecran, a avut un moment de ezitare. Ceea ce nu s-a văzut şi auzit pe televizor a fost motivul declanşator: „prestaţia unei echipe de zgomot”. Care echipă a boicotat nu cuvântul preşedintelui sau premierului, ci serviciul divin închinat Marii Uniri şi Zilei noastre Naţionale, zi sfântă pentru orice român. Iar respectivul grup care şi-a permis să folosească acest prilej pentru a striga lozinci antiguvernamentale şi antiprezidenţiale, demonstrând că nu are nimic sfânt şi nu dă doi bani pe semnificaţia zilei de 1 Decembrie, era exact grupul PNŢCD-ului local, în frunte cu preşedintele acestuia. Drept care, dacă pentru telespectatori primirea ulterioară făcută lui Corneliu Coposu putea fi mai puţin motivată, pentru cei prezenţi la faţa locului ea a constituit o firească şi binemeritată sancţiune, urmare a veritabilului sacrilegiu comis de către aderenţii locali ai liderului PNŢCD.

Iar în ceea ce-l priveşte pe dl Szöcs Géza, şi acesta şi-a arvunit singur porţia de huiduieli. Numai cine nu cunoaşte istoria românilor (şi, Doamne, câţi n-o cunosc!) a putut să nu remarce minciuna neruşinată pe care acest fruntaş al UDMR a inserat-o în cuvântul său. Domnia-sa a afirmat că Ungaria, în cursul revoluţiei de la 1848, n-a intenţionat să alipească Ardealul, ci să-l atragă doar de partea ei în revoluţie. Nimic mai neadevărat. De fapt, Ardealul a fost efectiv alipit Ungariei prin hotărârea abuzivă a Dietei de la Cluj din 30 mai 1848 (care a ignorat cu desăvârşire punctul de vedere al românilor ardeleni, exprimat la Marea Adunare de la Blaj din 15 mai 1848 – nota mea din 2018), hotărâre promulgată de către Ferdinand al V-lea la 10 iunie 1848, anexare care a durat până la înăbuşirea aşa zisei revoluţii (în realitate, un război care urmărea libertate doar pentru unguri, iar pentru celelalte naţiuni schimbarea jugului austriac cu unul maghiar). Minciuna dlui Szöcs nu putea scăpa românilor ardeleni şi, rostită, cu neruşinare, chiar în ziua de 1 Decembrie, nu putea fi răsplătită decât cu huiduieli.

Aşa a fost, stimate H.R. Patapievici şi stimaţi domni de la PNŢCD şi UDMR, cu huiduielile de Întâi Decembrie 1990 de la Alba Iulia, şi nu altfel!

 

N-a fost în intenţia mea să filosofez pe marginea noţiunii de adevăr şi nici să ofer vreun material de analizat. Ceea ce nu înseamnă că aş avea ceva împotrivă dacă cineva s-ar simţi tentat să procedeze la niscaiva investigaţii sau analize pe text (inclusiv printre rânduri). Am vrut doar să avertizez. Să-i avertizez pe adepţii adevărului-semnificaţie că ignoranţa lor fudulă nu-i va scuti de totală debusolare în momentul în care globalizarea, ca orice edificiu construit pe nisip, se va prăbuşi sau se va transforma în cea mai sofisticată şi parşivă formă de colonialism. Să-i avertizez pe cei ce-l propovăduiesc, că distrugerea pilonilor (solidaritate naţională, familie, credinţă) pe care s-a construit lumea noastră până nu de mult şi înlocuirea lor cu „ubi bene ibi patria”, libertinaj sexual. moral, violenţă, droguri şi ateism – va avea o finalitate catastrofală, inclusiv pentru ei. Şi, în fine, să-i avertizez pe cei ce nu-şi cunosc istoria (şi nici nu vor s-o cunoască) sau şi-o „relativizează”, că sunt vulnerabili în faţa prezentului şi total dezarmaţi în faţa viitorului. Dacă îl mai apucă!

Zeno MILLEA