România este patria noastră şi a tuturor românilor.
     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

418 ani de la Unirea celor trei Ţări Române, înfăptuită de Mihai Viteazul

 

 

La 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite un hrisov care atestă Unirea şi se intitulează „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Oraşul Alba Iulia e transformat în prima capitală a celor trei ţări. Mihai Viteazul adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile şi confecţiona binecunoscutul sigiliu (pecete) pe care figurează cele trei ţări româneşti surori. E înfăptuită prima unire politică.

În anul 1597 Mihai Viteazul împreună cu mitropolitul Ioan de la Prislop – au construit o nouă clădire pentru Mitropolia Ortodoxă, pe care a ridicat-o la rang de Arhiepiscopie a Ardealului.

Mihai Viteazul fiind de „bază” în Liga Sfântă, înfiinţată de Papa Clement al VIII-lea, împotriva turcilor, a avut posibilitatea să o subordoneze Mitropoliei Târgoviştei din Ţara Românească.

Importanţa acestei realizări, privind credinţa străbună – ortodoxia, a neamului românesc din Transilvania, a fost deosebită, iar marele nostru istoric Nicolae Iorga, a afirmat cu privire la această realizare: „A fost cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”. Hramul acordat Mitropoliei de Sfânta Treime nu a fost întâmplător, el s-a „potrivit” şi cu unirea celor trei provincii româneşti: Ţara Românească, Ardealul şi Moldova.

Măsurile draconice luate sub stăpânirea habsburgilor începând cu secolul XVIII-lea privind dărâmarea clădirilor bisericilor ortodoxe din Alba Iulia, precum şi a acţiunilor perfide privind catolicizarea românilor din Ardeal, nu au fost întâmplătoare.

Justificarea distrugerilor bisericilor ortodoxe, în vederea construirii cetăţii bastionare şi a glacisului  acesteia, care se menţine şi în prezent, este recepţionată doar de „naivi”.

Istoricul Nicolae Iorga, referitor la aceste distrugeri susţinea că: „Mihai Viteazul nu se va putea odihni până în ceasul în care steagurile româneşti biruitoare nu vor fâlfâi din nou pe locul izbânzilor sale neuitate şi nu se va reface marea sa ctitorie de la Alba Iulia”.

Se realizează şi o unitate religioasă facilitând o  intensă circulaţie de cărţi şi manuscrise sub egida bisericii ortodoxe. Acest fapt va contribui la formarea limbii literare româneşti şi va duce la întărirea sentimentului de neam. Istoriografia românească îl consideră pe Mihai Viteazul primul unificator al poporului român şi erou naţional. Cronica oficială a fost alcătuită de marele logofăt Teodosie Rudeanu în limba română şi aprobată chiar de domn. În 1599 va fi tradusă în polonă şi latină. Alături de Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul este al patrulea mare luptător pentru creştinătate, întruchiparea eroismului, izvor de putere, încredere şi mândrie pentru poporul român şi aspiraţiile lui, simbol al Unirii. Mare conducător de oşti şi strateg priceput, primul dintre ostaşi şi primul în fruntea lor. Vitejeasca luptă de eliberare împotriva turcilor a dat mari nădejdi popoarelor subjugate din Balcani, care l-au numit „steaua lor de la Răsărit”. Biruinţa de la Călugăreni îi aduce numele de „Viteazul” şi atrage atenţia întregii Europe. Mihai Viteazul ne apare şi ca un personaj complex ale cărei mari calităţi de comandant de oşti, om de stat şi patriot înflăcărat se profilează pe un fond foarte omenesc, uman, generos cu duşmanii învinşi. Istoricul Constantin C. Giurescu scrie: „A văzut pe cei trufaşi închinându-i-se şi a căzut prin trădarea lor. A cunoscut din plin durerile şi bucuriile vieţii, dulceaţa şi amărăciunea înfrângerii”. Opera lui Nicolae Bălcescu „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a recuperat figura lui Mihai Viteazul şi a contribuit la promovarea mitului domnitorului. Vastă monografie şi descriere literară evocă lupta poporului român pentru apărarea fiinţei naţionale şi afirmarea conştiinţei naţionale. Bălcescu îşi admiră şi iubeşte eroul pentru calităţile reale şi cele atribuite printr-o proiecţie subiectivă. Elementele definitorii  pentru epoca paşoptistă ce se regăsesc în lucrarea lui Bălcescu sunt: mesianismul românesc, momentul bătăliei de la Călugăreni, relaţiile româno-maghiare de convieţuire frăţească, epopeea naţională. Bălcescu rămâne un istoric specific idealurilor româneşti de la 1848. Aceste idealuri au dus mai târziu la apariţia unui stat românesc în 1859, precum şi a Marii Uniri de la 1918. Acţiunea lui Mihai Viteazul de a uni cele trei Principate Române avea să-i atragă antipatia şi duşmănia otomanilor, maghiarilor, polonilor şi imperialilor. La 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, Mihai Viteazul va fi asasinat mişeleşte. Figura tragică de martir a lui Mihai Viteazul a influenţat decisiv istoria românilor, gândul său cuprinzător şi fapta sa temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă. Voievodul a ajuns să reprezinte unul dintre cele mai puternice simboluri ale renaşterii naţionale româneşti şi ale luptei pentru independenţă şi unitate a României.

În oraşul Unirii, Alba Iulia, în faţa Palatului Principilor, se înalţă impozantă statuia lui Mihai Viteazul ţinând în mâna stângă sceptrul ridicat spre cer, realizată în 1968 de sculptorul Oscar Han.

Victor FĂT