România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

BALADA LUI SOFRONIE

 

 

„Iară noi ne batem pentru sufletele noastre şi pentru legiuirile noastre.”

(I Macabei, 3, 21, citat din Biblia de la Bucureşti, 1688)

   I

Frunză verde de Ampoi,

Zice ’i cântec de la noi,

Frunză verde de pe Criş,

Cântec repede ne zişi

De-un Sofronie monahu’

Ce sculă la luptă leatu’.

 

Cântă neam, şi cântă sat

Viaţa unuia bărbat

Ce popor’ au răsculat

Şi la sfinţi s’ au rădicat!

Pe românii din moşie

Îi sculă la bătălie.

 

Un sihastru de la Cioară

Cu ’mpăraţi s ’au pus în poară!

Şi l-au prins şi l-au scăpat.

Şi românu’ nu s’ au dat,

Fiindcă grijile ’l mânară

De credinţă şi de ţară.

 

Cântă, Transilvanie,

Slava lui Sofronie!

 

 

   II

Preste coama dealului

Din ţara Ardealului

S’ abătu cu nebunie

Un vânt de papistăşie:

Ordin din ţara nemţască

Sufletul să ni ’l poprească!

 

Iezuviţi, cu făţărie

Ne-ar ierta de iobăgie

De-om intra sub păstorie

Papei – glorie să ’i fie!

De corvezi ne-ar mai scăpa,

La cinstiri ne-ar rădica,

Spre Roma de-om întorcea

Faţa şi dac’ om uita

Credinţa de la bătrâni

Ce s’o ştiut la români.

 

La românii ce ţineau

Legea de când se ştiau!

 

 

   III

Făgăduinţi ne făcură

La Bălgrád* în bătătură.

Şi poporu’ ce vedea?

Că vlădicu’ li ’l schimba:

Un vlădică românesc

Sub cuvânt papistăşesc.

Cu soldaţi venea la poartă

De la lege să ’i întoarcă.

 

Sofronie rădica

Schit de lemn din mâna sa.

Pe români îi întrema,

Legea veche le-amintea:

Şi la toţi de ştire da

’N amorţire să nu stea,

Din credinţa strămoşească

Nima să nu răsleţească!

 

Jandarii se repezea’

Micul schit îl dărâma’.

Pe călugăr nu ’l găsea’

Căci din vreme ’l ascundea’

Fraţii din Huniedoara.

 

Cântă, Transilvanie,

Zdroaba lui Sofronie!

(*Alba Iulia)

 

 

   IV

Mária Theresia

Pe români îi îmbuna

Zicând că i-ar tolera

Dacă nu s-ar răscula.

Binele, dac’ o să fie,

E de la împărăţie!

              

Sofronie nu tăcea

Şi cătră popor zicea

Că „uniţii” rătăcea’,

Pe români îi amăgea’,

Iar vlădica de la Blaş

Slugă e la papistaşi.

 

Au trimis ştabii catane

Să îl supună la cazne.

La Bobâlna ’l închidea

Şi ’l strângea şi îl bătea.

 

Ui, Transilvanie,

Munca lui Sofronie!

 

 

   V

Se adună val de gloată,

Pe Sofronie să scoată.

Se adună sotnie,

Scapă pe Sofronie.

Şi Sofronie vorbea,

Pe popor îl ridica.

Şi venea cu el puhoi,

Bisearici lua ’napoi.

Iar jandarii mi ’l oprea’

Şi la Zlatna mi ’l purta’.

 

Da’ până să mi ’l închidă

Se-arătă poporu ’n tindă.

Şi ’nc’o dată se întartă

Gospodari din ţara toată

Şi ’l scot cu faţa curată.

Ţara face ’n juru ’i roată.

Pe Sofronie ’l ascund

La minele din Abrud.

 

Băieşilor le-a ajuns

Cât au stat şi cât au plâns.

Desrobiţi se vor şi ei,

Să ’i scuture pe mişei!

Oarda către Blaj porneşte

Şi răscoala nu se-opreşte:

 

Ui’, Transilvanie,

Focul lui Sofronie!

 

 

   VI

Când vlădica rătăceaşte,

Talpa ţărei să trezeaşte.

Şi în frunte li se pune

Om ce ştie a le spune

Cuvânt crud, limpezitor

Din al Domnului izvor.

 

Omenire şi pământ

Aşteaptă doar un cuvânt

Ca puterea să ’şi stârnească

Şi ogorul să rodească.

 

Pe vlădica Aaron

Izgoniră din amvon.

„Iudă eşti, şi nu vlădică!

Bisearicile ne strică

Antimisul ne rădică

Liturghia o ’mpiedícă!”

(De osânda lor fugi

În cetate la Sibii.)

 

 

   VII

Liber să se mişte ’n ţară

Suveran între hotară,

Sofronie chemă să ţie

Sinod în ortodoxie.

Adună minţi luminate ’n

Alba Iulia cetate.

 

Ca să spună şi să scrie

Carte la împărăţie,

La Viana unde-a sta

Mária-Theresia:

Ce ’i de lipsă şi ce ’i doare

Pe românii din hotare.

 

Să le pună un păstor

Rădicat din neamu’ lor.

Pe căi să nu ’i ameţească,

Credinţa să nu ’şi clătească!

Pe românii ’ntemniţaţi

La lumină să îi daţi!

 

Vitregei împărăţii

Ţara i se ’mpărtăşi.

Împăratului vitrčg

Ţara ’i spuse păsu ’ntreg.

 

 

   VIII

Şi crăiasa ce ’mi făcea?

Gheneral cu oşti pornea

Preste Transilvania:

Pe români să ’i prigonească,

Rómei să îi ugilească.

 

Să se facă o „unire”

Fără voie, fără ştire.

Pe români să îi silească,

Papistaşi să ’i socotească.

(Uniune între obşti,

Dezunire între-ai noşti.)

 

Şi cu chiu şi chinuială

Nu ieşea’ la socoteală.

Căci cu puştile la poartă

Vlahii rămânea’ de piatră.

Nu vroia’ şi nu ştia’

Sufletu’ de ce şi-ar da

Jezuiţilor sadea,

Jandari care ’i chinuia’.

Ziduri de ce şi-ar lăsa

Alor care ’şi renega

Neamul şi bisearica.

Şi Maica nu ’şi cunoştia…

 

Izbutiră ăi stăpâni

Să vrăjbească pe români.

Izbutiră papistaşii

Să vrăjbească românaşii.

 

 

   IX

Şi de la împărăţie

S’ abătu înc’ o missie:

Pe Sofronie să prindă,

Ţara să nu mai aprindă.

Pe Sofronie să ’nhaţe

Şi în furci să îl înalţe.

 

Pe Sofronie ’n obezi,

Ghenerale, n’ ai să ’l vezi!

Pe sihastrul de la Cioară

Domnu’ nu ’l lasă să moară!

Codrul, muntele, îl trec

Peste creste şi ’l petrec.

 

Sofronie munţii trecea

Muntenii mi ’l aştepta’

Şi cinstire îi dădea’.

Şi în urmă ce-auzea?

Bubuitul tunului.

Preste casa Domnului.

 

Armia cu tunurile

Bate mănăstirile.

Tunul gheneralului

Bate cheptul neamului.

Preste Transilvanie

S o întins jelanie!

 

Frunză verde de Ampoi,

Urcă ’ţi apele ’napoi,

Tot cu sânge de eroi,

De munteni flămânji şi goi!

 

Moţii, cu foalele goale

Ţineau sus inima tare

Şi numai cu palmele

Înfruntau cătanele!

 

Birul şi năpăştile

Le-abăteau cu furcile.

Cerul şi cu bolţile

Le ’nţinau cu frunţile!

 

 

 

Epilog

 

La anul 1761 după Christos, aşadar, generalul austriac Buccow a înfipt un ic adânc în trunchiul bisericii dreptmăritoare a românilor din Transilvania, din porunca împărătesei Maria Theresia şi în acord cu dorinţele papei Clement al XIII-lea. Zeci de mănăstiri pisate cu tunul, o cincime din familiile româneşti rupte din biserica strămoşească - cu ameninţări crunte pentru cei care ar dori să se întoarcă - exodul în masă al românilor din Ardeal către Moldova şi Valahia.

Rana aceasta din trupul spiritual al românimii transilvane nu s-a închis în secolele care au urmat, ci s-a adâncit şi s-a cronicizat.

Dacă Buccow a „dezmembrat” (după propria lui expresie) 20% dintre familiile româneşti ortodoxe din provinciile supuse imperiului habsburgic, trecându-le cu forţa la biserica „unită cu Roma”, la recensământul din 1912, adică mai târziu cu un veac şi jumătate, raportul era de 40% „uniţi” şi 60% ortodocşi (în cifre absolute: 1.259.019 „uniţi” faţă de 1.858.942 ortodocşi). „Progresul” acesta s-a datorat atât metodelor de constrângere şi abuz, cât şi atragerii la beneficiile civilizaţiei apusene a românilor cărora, după răscoala de la Bobâlna, li se stabilise statutul de „toleraţi” în ţara lor. Tinerii români merituoşi au fost primiţi la studii în colegii iezuite din Budapesta, Viena sau Roma şi revendicaţi ulterior de cultura catolică. Lăcaşuri de cult şi clădiri administrative au fost fie confiscate de la ortodocşi, fie edificate prin efortul comunităţilor de „uniţi”, de-a lungul timpului. Cu excepţii notabile precum mitropolitul Andrei Şaguna sau avocatul moţ Avram Iancu, bărbaţii de seamă ai Ardealului din secolele XVIII şi XIX (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu, Gheorghe Bariţiu, Timotei Cipariu, I. Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Nicolae Densuşianu, Iuliu Hossu ş.a.) aparţin minorităţii greco-catolice. Să recunoaştem acest adevăr neplăcut: silnica „unire” cu Roma a fost totodată şi „breşa” prin care românii au revenit în elita Transilvaniei, fără a mai fi nevoie ca, pe lângă catolicizare, să îşi maghiarizeze numele – aşa cum făcuseră nobilii români în statul maghiar de dinainte de Mohacs (1526).

Acest fenomen a adus românilor „emancipaţi” de la ortodoxie, din păcate, şi sentimentul tulbure al unei superiorităţi faţă de cei rămaşi la credinţa străveche – aşa după cum fiica ajunsă cucoană la oraş ajunge să îşi dispreţuiască maica rămasă în sat, la munca câmpului. Aici vom găsi, cel mai probabil, răspunsul la întrebarea care continuă să ne chinuie: de ce unirea cu România, din 1918, nu le-a adus „uniţilor” cu Vaticanul şi desrobirea de sub tutela papală, prin revenirea firească la biserica strămoşească?

Iată cuvintele părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „În pofida acestor primejdii (de catolicizare şi desnaţionalizare, n.n.), conducerea ierarhic-teologică-monahală a uniaţiei a continuat acţiunea de catolicizare şi după ziua de graţie de la 1 decembrie 1918, până la 1948, şi prin aceasta, opera de dezbinare sufletească a poporului român.” Mai mult: statul român suveran, condus de regele catolic Ferdinand, a început în 1923 tratative cu Vaticanul în vederea unui Concordat care s-a şi încheiat în 1929. În cuprinsul acestui Concordat este utilizată sintagma „biserica catolică din România”, care îi subsumează şi pe greco-catolici (fără a-i denumi ca atare, dar ei fiind „catolicii” cei mai numeroşi). Aşadar, datorăm ierarhiei bisericeşti Greco-catolice supunerea de bună voie a unei însemnate părţi a poporului român, în fericita perioadă interbelică, primatului papal. Dar oare numai ierarhiei? Auzindu-i vorbind pe unii intelectuali ardeleni din vremurile noastre, mă tem că de-a lungul secolului XIX - dedicat mai mult progresului tehnologic şi mai puţin dezbaterii spirituale -, în comunitatea românească transilvană şi-a făcut loc sentimentul apartenenţei la o pătură social-religioasă „superioară” ortodocşilor. Aceşti intelectuali, spre exemplu, sunt mândri că partea României stăpânită cândva de austrieci are cărţi funciare suficient de exacte, pe când partea „orientală” a aceleiaşi ţări, nu.

Cu bună credinţă, părintele profesor Dumitru Stăniloae prezintă momentul 1948 ca un act de voinţă a greco-catolicilor de a reveni la biserica mamă ortodoxă. Cităm: „După actul de la Bucureşti (când o delegaţie clericală greco-catolică a prezentat patriarhului Iustinian voinţa a cca. 500 de preoţi „uniţi” de a reveni la ortodoxie, în 3 octombrie 1948) comitetul celor 38 de protopopi şi preoţi a pregătit adunarea de la Alba Iulia, din 21 octombrie 1948, în care s-a consfinţit în mod solemn (…) revenirea la sânul Bisericii strămoşeşti. Au participat peste 20.000 de credincioşi, delegaţi ai tuturor parohiilor revenite şi 1150 de preoţi, căci în cele 3 săptămâni la atâta se urcase numărul preoţilor reveniţi.” Vorbind din partea laicatului greco-catolic, profesorul Coriolan Tătaru „declara şi el definitiv închisă paranteza dezbinării bisericeşti a poporului român.”

Dar în realitate paranteza nu s-a închis. Cel mai probabil, statul comunist a interzis cultul greco-catolic ca o consecinţă a despărţirii politice dintre Răsăritul şi Apusul Europei. Greco-catolicii s-au considerat reprimaţi, iar resentimentul lor s-a acumulat de-a lungul întregii perioade comuniste şi a izbucnit cu furie după schimbarea de regim din 1989, în numele libertăţii religioase. Revendicări în instanţă, însoţite de bătăi între „uniţi” şi „neuniţi”, au ca obiect bisericile preluate de ortodocşi după 1948, dar şi palate ale comunităţii „unite”, confiscate de comunişti în scopuri „sociale”. Cu mult mai uşor decât la 1700, propaganda vrajbei îşi răspândeşte veninul în inimile unor oameni pe zi ce trece mai precari în convingeri.

Dacă tot suntem aici, să menţionăm şi activitatea bisericii ortodoxe române în Ardeal, după Unirea de la 1918. Aceasta a reorganizat parohiile, episcopiile şi mitropoliile, marcându-şi ofensiva şi cu edificarea unor mari biserici în centrele importante. S-au ridicat „catedrale” ortodoxe, unele supradimensionate, în: Cluj (construită între 1923-1933), Tîrgu Mureş (1925-1934), Miercurea Ciuc (1929-1936), Satu Mare (1932-1937), Orăştie (1936-1943, sfinţită în 1945), Hunedoara (1939-1947), Sighişoara (1934-1937), Timişoara (1936-1941, inaugurată în 1946) etc. La Sibiu exista catedrală ortodoxă din 1911. La Sf. Gheorghe Covasna a fost începută în 1939 şi sfinţită abia în 1983.

Acţiunea a fost reluată după 1990, când s-au construit „catedrale” ortodoxe la Oradea, Baia Mare, Făgăraş, Arad etc. S-au reînfiinţat de asemenea numeroase lăcaşuri monahale, printre care şi Afteia (Cioara lui Sofronie). Nu şi mănăstirea ctitorită de Mihai Viteazul la Alba Iulia şi distrusă cu ocazia reconstrucţiei cetăţii de către austrieci, în 1715.

Lăsând la o parte mănăstirile, care prin izolarea lor relativă menţin încă un climat de trăire religioasă canonică, imaginea bisericii ortodoxe din Ardeal este aceea de competitoare a celorlalte culte din interiorul arcului carpatic (catolic, calvin şi luteran). Un semn de „bunăvoinţă” modernă faţă de acestea a fost adăugarea unui campanil (echivalentul occidental al turnului-clopotniţă de la incintele noastre mănăstireşti) la bisericile din Orăştie sau Sighişoara. Vreau să subliniez un lucru: această competiţie, cu ochiul atent la „facilităţile” oferite de catolici pentru atragerea unor enoriaşi din ce în ce mai despiritualizaţi şi mai hedonişti, poate conduce şi bisericile ortodoxe pe drumul vestigiilor creştine ale Vestului, care au devenit muzee, discoteci, pizzerii, ateliere meşteşugăreşti sau show-room-uri pentru turiştii americani (ca în cazul recent al unei basilici romanice din insula Murano).

E drept că Biserica ortodoxă română a rezistat patru veacuri şi jumătate sub „suzeranitatea” otomană, a rezistat la represiunea făţişă a statului maghiar şi a celui habsburgic în Transilvania, a rezistat şi la scurtul dar violentul episod comunist (care nu şi-a atins obiectivul iniţial de eradicare a creştinismului), adică a rezistat la acţiunile vizibile ale duşmanilor declaraţi. Va rezista oare şi la îndestulare, la asaltul binevoitor al „sponsorilor”, la ispitele inepuizabile ale diversităţii culturale şi ale „ecumenismului” contemporan?

Dan Adrian

 

 

Bibliografie:

1. Preot profesor  Dumitru Stăniloae: Uniaţia - încercare de dezbinare a poporului român, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1973

2. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu: Istoria românilor, Editura Albatros, Bucureşti 1975

3. Nicolae Densuşianu: Independenţa bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia, Editura Renaşterea, Alba Iulia, 2002, ediţie îngrijită de Ioan Străjan