|
Participarea
românilor din Transilvania pe fronturile Primului Război Mondial, în
Gărzile Naţionale organizate de Consiliul Naţional Român Central şi în
luptele din Ungaria pentru înfrângerea armatelor bolşevice ale lui Bela
Kun
I. Participarea
românilor transilvăneni pe fronturile primului război mondial
În 1914, TRANSILVANIA, care era în
compunerea Imperiului Austro-ungar, avea o populaţie românească de 3,1
milioane de locuitori, reprezentând 58% din populaţia totală de 5,3
milioane. Dintre aceştia, pe parcursul celor 4 ani de război
(1914-1918), au fost mobilizaţi 484.774 militari, din care 449.796 în
prima linie a frontului şi 34.978 în trupele auxiliare. Din punct de
vedere al compoziţiei sociale 6.547 erau intelectuali, 14.668 meseriaşi
şi comercianţi, iar ceilalţi, peste 460.000 ţărani.
Din românii transilvăneni plecaţi pe
front, 42.736 au murit pe câmpul de luptă, 29.839 au fost daţi
dispăruţi, 11.275 au murit în spitale, închisori sau prizonierat iar
25.406 au rămas invalizi.
Transilvania a trimis pe câmpul de luptă
956.500 de soldaţi şi ofiţeri reprezentând aproximativ 18% din
populaţie. Pe naţionalităţi, românii reprezentau 52,31%, ungurii 27,75%,
germanii 9,44%, alţii (evrei, ruteni, slovaci, ţigani), 10,50%. Românii
transilvăneni au răspuns cu loialitate solicitării împăratului de la
Viena datorită sentimentelor de datorie şi respect faţă de dinastie,
sentimente promovate prin şcoală, biserică şi armată.
Românii mobilizaţi erau repartizaţi în
proporţie de peste 90% la arma infanterie şi trimişi în linia întâi pe
fronturile din Galiţia (zona de est a Carpaţilor din Ucraina), Serbia,
Italia, Franţa şi din 1916 şi pe frontul românesc. Marea majoritate a
ungurilor, secuilor şi saşilor au fost mobilizaţi la locul de muncă şi
pentru paza obiectivelor militare şi civile din garnizoanele de pace,
aşa explicându-se şi numărul mare de morţi, dispăruţi şi răniţi din
rândul românilor.
În Transilvania, pe tot timpul
războiului, guvernul maghiar condus de ultranaţionalistul Istvan Tisza a
tratat cu ură şi dispreţ problemele românilor şi a luat o serie de
măsuri represive. Publicaţiile româneşti au fost puternic cenzurate şi
majoritatea au fost interzise iar unii redactori băgaţi la închisoare.
Mii de români transilvăneni, intelectuali, preoţi, învăţători dar şi
numeroşi ţărani au fost arestaţi, peste 10.000 fiind încarceraţi în
închisorile ungureşti. S-a continuat politica de deznaţionalizare şi
asimilare etnică a românilor prin constituirea aşa-zisei „zone culturale
maghiare” în Transilvania şi Banat care a dus, începând cu 2 august
1917, la înlocuirea tuturor instituţiilor de învăţământ confesionale
româneşti cu instituţii de stat cu limba de predare maghiară. Prin
ordonanţa 4000/1917 s-a urmărit îngrădirea şi apoi eliminarea dreptului
românilor de a avea acces la proprietăţi imobiliare (în mod deosebit
terenuri agricole).
Campania românească în Transilvania din
toamna anului 1916, politica violentă a guvernului maghiar, moartea
împăratului Francisc Iosef, la 21.11.1916, lehamitea şi speranţele
înşelate într-o situaţie mai bună în schimbul sacrificiilor pe teatrele
de război, au condus la desolidarizarea militarilor români din
Transilvania faţă de monarhie.
Partidul Naţional Român a cărui
conducere operativă era formată din: Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop,
Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad, din
septembrie 1918 va juca rolul unui adevărat guvern al românilor din
Transilvania şi Ungaria. În partid preia responsabilitatea chestiunilor
externe şi militare avocatul Iuliu Maniu. În urma activităţii sale în
slujba românilor ziarele maghiare spuneau că „Iuliu Maniu ar trebui
lovit în cap ca pe o fiară sălbatică”. În 1915 este înrolat ca şi simplu
soldat în armata austro-ungară, autorităţile sperând să scape de el pe
front, cum au procedat cu populaţia română din Ardeal. Face şcoala de
ofiţeri de rezervă de artilerie şi luptă pe frontul rusesc şi italian.
În octombrie 1918 pleacă de pe frontul italian şi se stabileşte la
Viena. Pe front şi în Imperiu evenimentele se precipită cu mare
repeziciune. Cu fiecare zi se apropie sfârşitul unei stăpâniri
anacronice; două naţiuni privilegiate, austriecii şi ungurii domină şi
asupresc alte naţiuni care trebuie să rămână „veşnic supuse”, cum sunt:
românii, slovacii, cehii, croaţii, sârbii şi rutenii.
La 18 octombrie 1918
deputatul Alexandru Vaida Voievod, prezintă în Parlamentul de la
Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ungaria şi
Transilvania.
Pe 28 octombrie Comitetul Naţional Ceh
proclama independenţa de stat a Cehiei iar pe 30 octombrie Consiliul
Naţional Slovac proclamă unirea Slovaciei cu Cehia. Pe 29 octombrie
Sfatul Naţional Croat proclama despărţirea Croaţiei de Austro-Ungaria.
Pe 31 octombrie la Trieste şi Trento, steagurile austriece sunt
înlocuite cu cele italiene. La 1 noiembrie se proclamă Republica Ungară
iar a doua zi se declară independenţa totală faţă de Austria.
Pe 30 octombrie România reintră în
război de partea Antantei
(Franţa, Anglia şi S.U.A.) şi împotriva Puterilor Centrale (Germania şi
Austro-Ungaria). Tot pe 30 octombrie, prin unificarea P.N.R. cu P.S.D.
se constituie Consiliul Naţional Român din Transilvania care îşi
stableşte sediul la Arad şi ulterior la Sibiu.
Trupele române,
din Imperiul în destrămare, se alătură Consiliului Naţional fiind
coordonate de un Senat Militar.
Pentru a forma o armată românească din
regimentele ardeleneşti din imperiu, Iuliu Maniu convoacă pe 31
octombrie, o adunare a ofiţerilor români din Viena şi Praga şi le
prezintă situaţia şi intenţiile naţiunii române.
Pentru a pune capăt haosului din
Viena, Maniu împreună cu generalul Ioan Boeriu, ordonă
Regimentului 64 Orăştie să ocupe cazarma centrală, îl destituie pe
colonelul austriac în locul lui fiind numit cpt. Loichiţa. Pe 3
noiembrie, Maniu îmbrăcat în uniformă austriacă de locotenent de
artilerie, însoţit de Gl. Boeriu, se prezintă în faţa ministrului de
război generalul Strçgen-Steiner, căruia îi aduc la cunoştinţă că, în
calitate de reprezentanţi ai CNR, au preluat comanda efectivă a
regimentelor româneşti din Viena. Guvernul austriac nu are altă soluţie
decât să ceară sprijinul lui Maniu pentru păstrarea ordinii în capitală.
Maniu obţine din partea guvernului alimente şi trenuri pentru a
transporta din Viena spre Transilvania aproximativ 60.000 de soldaţi şi
ofiţeri care au fost concentraţi aici de pe toate fronturile.
Înainte de plecare depun jurământul faţă de CNR.
În Praga,
între 28-30 octombrie, Regimentele 2 Braşov, 51 Cluj şi 37 Oradea
constituie Legiunea Română din Praga şi asigură ordinea din oraş,
protejând organizaţiile cehe care preiau conducerea noului stat creat.
Statele Unite condiţionează tratativele
de pace cu Austro-Ungaria numai dacă se recunoaşte dreptul popoarelor
din Imperiu la autodeterminare.
Pe 19 octombrie se constituie CNR al
marinarilor din porturile de la Marea Adriatică, Pola şi Rijeka. Se
formează o gardă a marinarilor români din 500 de soldaţi din cei 1.000
câţi erau numai în Pola.
În nordul Italiei se constituie
din prizonierii de război,
în a doua jumătate a lunii octombrie, o „Legiune română” cu trei
regimente denumite „HOREA”, „CLOŞCA” şi „CRIŞAN”. Aceasta participă la
luptele împotriva austriecilor.
Este demn de a preciza faptul că
peste 100.000 de soldaţi şi ofiţeri transilvăneni au luptat în armata
Regatului României începând cu toamna anului 1916. Unii rezervişti
au însoţit armata română pe timpul retragerii din Transilvania, alţi
ofiţeri şi soldaţi, pe timpul luptelor din Carpaţii Orientali, au
dezertat cu sutele din armata austro-ungară, alăturându-se
Armatei Române. Cei prinşi au fost executaţi de austro-ungari. Drama
acestor militari ardeleni este sugestiv prezentată în romanul „Pădurea
spânzuraţilor” de scriitorul Liviu Rebreanu. Moartea fratelui său,
sublocotenentul Emil Rebreanu, a inspirat acest roman. Acesta a fost
spânzurat la 14.05.1917 la Ghimeş, judeţul Bacău, pentru că a vrut să
treacă linia frontului la români.
La sfârşitul anului 1916, în lagărele
Rusiei europene se aflau în jur de 120.000 de prizonieri ardeleni. Cea
mai mare parte s-au pronunţat, după intrarea României în război, pentru
alcătuirea unor legiuni militare care să se alăture armatei române. Cea
mai importantă concentrare a prizonierilor români a fost la Darniţa în
apropierea Kievului. De aici, până la jumătatea anului 1917,
au plecat pe frontul din Moldova 450 de ofiţeri şi 8.063 de soldaţi,
care se vor remarca în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din
vara aceluiaşi an.
Primul război Mondial se consideră
încheiat pe 11 noiembrie 1918 ora 1100 când
Germania acceptă armistiţiul
şi anunţă încetarea ostilităţilor pe toate fronturile. Dar la vest, nord
şi est de România vor urma războaiele locale, aşa zisele războaie de
după război.
II. Activitatea Gărzilor Naţionale
Române din Transilvania, Banat şi celelalte teritorii dinspre Tisa
locuite de români
Consiliile şi Gărzile naţionale
româneşti au fost constituite în oraşele şi comunele din cele 23 de
comitate (judeţe) din Transilvania şi în 3 comitate din părţile
ungureşti (Békes, Csanad şi Ugocsa), începând cu 04.11.1918 şi au
funcţionat sub conducerea Consiliului Naţional Român Central până pe
02.12.1918 şi ulterior, până la jumătatea lunii ianuarie 1919, sub
conducerea Consiliului Dirigent (Guvernul provizoriu al Transilvaniei).
Pe 20 noiembrie CNRC publică textul
convocării Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească a
fost chemată să-şi desemneze delegaţii la Adunarea Naţională, convocată
la Alba Iulia, pentru ziua de 1 Decembrie 1918, pentru a decide soarta
românilor din Transilvania. S-au organizat 130 de circumscripţii
electorale. Numărul delegaţiilor aleşi şi de drept s-a ridicat la 1.228.
Aceştia au fost mandataţi să voteze unirea Transilvaniei cu România,
fără nicio condiţie.
Până la 1 Decembrie 1918, numărul celor
înrolaţi în Gărzile Naţionale Române a ajuns la aproximativ 10.000.
Conform statutului, în compunerea lor trebuiau să intre numai elemente
de mare încredere, indiferent de religie. Efectivul recomandat pentru
fiecare gardă era de maxim 5% din totalul locuitorilor oraşului sau
comunei respective. Revenirea în Transilvania, de pe front, a peste
60.000 de foşti militari ai armatei austro-ungare a avut un rol benefic
în ceea ce priveşte formarea Gărzilor. Recrutarea s-a făcut pe bază de
voluntariat, toţi cei admişi de Consiliile Naţionale judeţene,
orăşeneşti şi comunale trebuind să depună jurământul.
Înarmarea luptătorilor din Gărzi s-a
făcut fie din depozitele de armament preluate de respectivele Consilii,
fie cu armament al unor unităţi militare austro-ungare sau de jandarmi
dezarmate sau cu cel al soldaţilor întorşi de pe front. Solda a fost
stabilită pentru ofiţeri la 30 de coroane iar pentru gardişti la 20,
hrana lor urmând să fie asigurată de comunitatea locală.
Comanda Gărzii din oraşul reşedinţă al
fiecărui judeţ avea în subordine toate gărzile existente în oraşele şi
comunele acelui judeţ.
Secţia militară a CNRC a primit comanda
supremă a Gărzilor Naţionale iar la Arad, sub comanda maiorului
Alexandru Vlad, s-a constituit un Stat Major al acestora. Din 2
decembrie, după înfiinţarea Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu)
condus de Iuliu Maniu, structura de comandă supremă a Gărzilor s-a mutat
din Arad la Sibiu.
La Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia, din cei 1.228 de delegaţi (deputaţi) reprezentanţi ai naţiunii
române, 64 au fost ai GNR. Gărzile Naţionale au contribuit decisiv la
buna organizare a adunărilor naţionale de pe plan local şi la
organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Au asigurat paza
şi apărarea delegaţiilor şi a coloanelor de români care afluiau spre
Alba Iulia din toate judeţele Transilvaniei.
Garda Naţională de la Alba Iulia
a avut ca nucleu ofiţerii şi soldaţii români din Regimentul 50
infanterie austriac din cetate, la care s-au adăugat soldaţii întorşi de
pe front. Primul comandant al Gărzii a fost căpitanul rezervist Ioan
Negruţiu.
Aflat în concediu la familie, în Ţebea,
căpitanul Florian Medrea, ofiţer activ, cu experienţă de luptă pe
front, este desemnat de CNRC să vină la Alba Iulia şi să preia paza şi
apărarea localităţii, pentru a asigura desfăşurarea în ordine deplină a
evenimentului de la 1 Decembrie 1918.
Are ca adjunct pe sublocotenentul Gavril
Crişan. Efectivul iniţial al Gărzii este de 1.700 ofiţeri şi soldaţi. Pe
30 noiembrie este de 3.000. Pentru a proteja o aglomerare de peste
100.000 de oameni se organizează o apărare circulară, pe trei
aliniamente. Primul aliniament constă în poziţii de tragere şi patrule
la 5-8 km de cetate, cu scopul de a controla accesul pe comunicaţiile ce
converg spre oraş, podurile peste râul Mureş şi înălţimile de pe
dealurile Mamut, Bilag şi Straja. Al doilea aliniament este pe
perimetrul oraşului şi protejează gara şi drumurile de acces spre cetate
şi locul de adunare a românilor veniţi din toată Transilvania. Al
treilea aliniament este pe ravelinurile şi bastioanele cetăţii. Din
depozitele garnizoanei Garda are la dispoziţie 4 tunuri, 14 mitraliere,
aproape 30.000 de puşti şi câteva automobile blindate. Toţi gardiştii
purtau ca semn distinctiv o panglică tricoloră pe braţul stâng cu
inscripţia: „Garda Naţională Română”. Pericolul unui atac care putea
provoca tulburări era real. Prin gările Teiuş şi Alba Iulia treceau
trenuri cu mii de soldaţi germani care se întorceau în Germania de pe
frontul din Balcani. Gărzile ungureşti nu vedeau cu ochi buni adunarea
românilor la Alba Iulia.
În gara Teiuş, stegarul Ion Arion, care
venea cu o delegaţie din comuna Iara, judeţul Cluj, este împuşcat de
garda maghiară care trăgea asupra trenului.
Ofiţerii din Garda oraşului Alba Iulia
au organizat îndrumarea delegaţiilor spre locurile de adunare şi s-au
ocupat de cazarea şi hrănirea oficialităţilor. Delegaţii veniţi cu
trenurile, primeau onorul, pe peronul gării Alba Iulia, din partea
companiei comandată de locotenentul Griti.
În aceste condiţii, pe 1 Decembrie, este
citită Declaraţia, în nouă puncte, care anunţă unirea pentru
totdeauna a Transilvaniei cu România. Pe 14 decembrie 1918 o
delegaţie alcătuită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hosu şi Al.
Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici, se
deplasează la Bucureşti pentru a preda Regelui şi Guvernului Român,
Hotărârea de unire de la Alba Iulia.
Gărzile Naţionale Române din judeţele
Transilvaniei şi-au onorat cu cinste misiunile primite de la CNRC şi
apoi de la Consiliul Dirigent. La Cluj şi Sibiu s-au constituit în
„legiuni”. Gărzile din Arad şi Hălmagiu au dus lupte grele, la sfârşitul
lunii decembrie, cu gardiştii unguri.
În urma semnării pe 13 noiembrie 1918
de către Guvernul ungar a Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, se
stabileşte o linie de demarcaţie între trupele ANTANTEI şi cele
ungare. Linia dintre trupele române şi cele ungare a fost
stabilită iniţial pe cursul mijlociu al râului Mureş, apoi pe
aliniamentul Sighetul Marmaţiei, Zalău, Ciucea, Zam.
La vest
de această linie, gărzile româneşti au fost desfiinţate şi dezarmate de
unguri. Mulţi dintre cei aflaţi la comanda acestora au fost schingiuiţi
sau omorâţi. O parte din membrii acestor gărzi s-au refugiat în zona
românească.
La est
de linia de demarcaţie, în urma instalării şi consolidării
administraţiei româneşti, din membrii gărzilor s-au constituit
companiile teritoriale de jandarmi. O mare parte s-au înrolat voluntari
în diviziile ardelene ce vor fi încadrate în Armata de Transilvania ce
îşi stabileşte comandamentul la Sibiu.
III. Luptele Armatei Române din
Transilvania, în câmpia Tisei, pentru înfrângerea marilor unităţi
bloşevice ungureşti ale lui Bela Kun
1. Ofensiva armatei române spre Tisa
(16 aprilie – 1 mai 1919)
La 26.02.1919, Conferinţa de Pace de la
Paris a aprobat un raport al Consiliului Superior de Război ce stabilea
un nou spaţiu de delimitare între forţele militare româneşti din
Transilvania şi cele ungare. Trupele ungare trebuiau să se retragă
la vest de o zonă neutră stabilită de-a lungul căii ferate Satu Mare,
Oradea, Salonta, Arad. Trupele române urmau să înainteze până la
această zonă neutră. Guvernul maghiar respinge această decizie şi
demisionează. Pe 21.03.1919 este proclamată Republica Sovietică Ungară
sub conducerea comunistului extremist Bela Kun (un evreu maghiarizat
născut în Cehu Silvaniei). Şi acesta respinge categoric
retragerea trupelor ungureşti din vestul Transilvaniei, de pe vechea
linie de demarcaţie.
Pe 14 aprilie Regele şi Guvernul
României decid să înainteze pe noua linie de demarcaţie stabilită de
Conferinţa de Pace. Un milion şi jumătate de români aşteptau să scape de
persecuţiile şi umilinţele la care erau supuşi de armata maghiară şi
localnici maghiari fanatici. Ca urmare, în dimineaţa zilei de
16.04.1919, Armata Română din Transilvania, aflată sub comanda
generalului Gheorghe Mărdărescu, trece la ofensivă spre vest.
Adoptă un dispozitiv de luptă ofensiv, având în eşalonul întâi două
grupări de forţe de valoare corp de armată iar în rezervă două divizii.
Grupul de Nord,
comandat de generalul Traian Moşoiu, trece la ofensivă în fâşia
cuprinsă între munţii Gutâi şi Oaş la dreapta iar la stânga râul Crişul
Repede, concentrându-şi forţele pe direcţiile Zalău, Carei şi Ciucea,
Oradea.
Grupul de Sud,
comandat de generalul Gh. Dabija, trece la ofensivă pentru
respingerea unităţilor maghiare de pe direcţiile: Beiuş, Salonta;
Hălmagiu, Ineu şi Deva, Arad. În 6 zile, s-au nimicit
rezistenţele inamice înaintându-se, prin luptă, între 80-120 km pe
direcţiile de ofensivă.
Din considerente strategice, pentru a
avea un aliniament puternic de apărare, Regele Ferdinand ordonă
continuarea ofensivei dincolo de linia de demarcaţie. În următoarele
9 zile, prin luptă, toate diviziile româneşti cuceresc malul
stâng al râului Tisa, de la graniţa cu Slovacia până la confluenţa
acestuia cu Mureşul, pe un front cu lăţimea de 290 km.
Românii ardeleni au luptat, începând cu
aprilie 1919, în diviziile 16 şi 18 ardelene care s-au
aflat, până la sfârşitul războiului, în linia întâi şi în diviziile
20 şi 21 ardelene aflate în rezerva armatei până la ofensiva
de pe Tisa. D.16 Ardeleană comandată de Gl. Al. Hanzu
era formată din voluntari din judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj. D.18
Ardeleană, comandată de Gl. Dănilă Papp, cuprindea voluntari din
judeţul Alba (marea majoritate), judeul Hunedoara şi sudul judeţului
Cluj. D. 18 Ardeleană, care a luptat tot timpul în Grupul de Forţe Sud,
avea în iulie 14.300 de ofiţeri şi soldaţi iar D. 16 Ardeleană, din
Grupul de Forţe Nord, avea 13.700 ofiţeri şi soldaţi. Aceste două
divizii au avut cele mai mari efective şi au fost cel mai bine dotate cu
armament. Marea majoritate a soldaţilor şi ofiţerilor ardeleni aveau o
experienţă de 4 ani de război iar moralul şi dorinţa de a lupta până la
victorie erau la cea mai înaltă cotă.
Din cei 100.000 de ofiţeri şi soldaţi ai
Armatei de Transilvania, românii ardeleni au ajuns la aproape 50% din
efective.
Timp de 80 de zile, până la 20 iulie
1919, frontul a fost fixat pe Tisa purtându-se lupte sporadice, la nivel
companie-batalion, pentru apărarea sau cucerirea principalelor treceri
permanente peste cursul de apă.
2. Bătălia Tisei (20-26 iulie 1919)
Încurajat de succesele obţinute în
luptele cu cehoslovacii, pe 20.07.1919, Bela Kun, ştiind de noile
frontiere stabilite între Ungaria şi ţările vecine, ia decizia să treacă
la atac, cu 70.000 de soldaţi, pe frontul românesc de la Tisa.
Obiectivul politico-militar al guvernului ungar: dezvoltarea
ofensivei spre est, cu majoritatea forţelor pe direcţia Szolnok, Oradea
şi cu parte din forţe pe direcţiile Tokay, Carei şi Csangrad, Ineu;
cucerirea şi ocuparea actualei câmpii de vest a României; realizarea
joncţiunii cu trupele bolşevice ale lui Lenin, ce acţionau în
nord-vestul Ucrainei; punerea ţărilor Antantei în faţa faptului împlinit
şi renegocierea frontierei de est.
Comandantul Armatei de Transilvania
era informat despre
intenţiile ofensive ale armatei ungare. Cele două Grupări de Forţe,
din eşalonul întâi, aveau fiecare câte 25.000 de soldaţi şi ofiţeri. Nou
constituitul Grup de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu,
în eşalonul doi, avea 48.000 de militari între care şi diviziile
ardelene 20 şi 21.
Timp de 7 zile, începând cu 20 iulie,
greul luptei l-au dus diviziile 16 şi 18 ardelene, aflate în eşalonul
întâi, pe malul stâng al Tisei. Acestea, prin lupte grele, au îngreunat
atacul diviziilor ungare pe cele trei direcţii şi au limitat pătrunderea
în adâncime, asigurând aliniamentele de contraatac pentru diviziile din
eşalonul doi.
Până pe 23 iulie, la Szolnok, armata
ungară cu trei divizii, a reuşit să treacă de Tisa pe un front de 40 km
şi o adâncime de 25 km.
Pe 24 iulie, Gp. De Manevră TRAIAN
MOŞOIU, execută impecabil, o puternică contralovitură
pe flancul stâng al diviziilor ungare din capul de pod şi, în
următoarele două zile, inamicul este nimicit şi alungat dincolo de Tisa.
La Tokay şi Csongrad, pătrunderile de la est de Tisa sunt lichidate prin
contraatacurile eşaloanelor doi ale Grupărilor Nord şi Sud.
3. Trecerea Tisei şi ocuparea
Budapestei (30.07 – 04.08.1919)
Armata de Transilvania îşi regrupează
dispozitivul de luptă, pe malul stâng al Tisei, cu cele trei Grupări de
Forţe în eşalonul întâi şi o divizie în eşalonul doi. Eşalonul întâi
cuprindea 9 divizii infanterie (din care 4 ardelene: 16, 18, 20 şi 21)
şi una de cavalerie. Pe 31 iulie se trece la ofensivă la vest de Tisa
şi, în 3 zile, sunt nimicite toate rezistenţele pe o adâncime de
30-40 km.
Din 2 august armata maghiară începe să
se dezintegreze. Generalul Mărdărescu ordonă marşul în forţă spre
Budapesta. Pe 3 august, după îndeplinirea misiunilor de luptă primite,
generalul Rusescu, din proprie iniţiativă, pătrunde cu o parte din Bg. 4
cavalerie (400 călăreţi şi 2 tunuri) în Budapesta. Pe 4 august,
comandantul Armatei de Transilvania intră în Budapesta cu o divizie
de infanterie. O divizie de cavalerie încercuieşte Budapesta dinspre
vest.
În următoarele 4 zile generalul Moşoiu
ocupă jumătatea de sud a Ungariei între Tisa şi Dunăre iar generalul
Holban jumătatea de nord până la graniţa cu Cehoslovacia.
În doar 5 zile de lupte (31.07-04.08)
armata română nimiceşte în totalitate trupele ungare şi ocupă capitala,
capturând 6 divizii cu peste 40.000 de soldaţi, 350 de tunuri, 332
mitraliere şi 87 avioane.
Trupele române rămân în Budapesta până
pe 14 noiembrie 1919 când începe evacuarea eşalonată, în decurs de 4
luni, a tuturor efectivelor militare de pe teritoriul ungar.
Bela Kun a fugit pe 1 august la Viena
iar de aici la Moscova unde, în 1938, a fost executat de Stalin.
Pierderile noastre în Războiul
româno-ungar, din 1919, au fost de 188 ofiţeri şi 11.500 soldaţi, din
care morţi 69 ofiţeri şi 3.600 de soldaţi.
4. Scurtă prezentare a câtorva mari
comandanţi ardeleni
4.1. Generalul Dănilă Papp,
comandantul D.18 Ardelene, s-a născut în 1868 în comuna Avram
Iancu, jud. Bihor. A ajuns colonel în armata austriacă şi comandant de
brigadă. Pe 11.04.1919 primeşte gradul de general al Armatei Române şi
ia comanda D.18 Ardelene. A fost iubit de ofiţeri şi soldaţi
(aproximativ 8.000 din jud. Alba) şi a dovedit excepţionale calităţi de
conducător militar, până la sfârşitul războiului. După război este
numit comandantul Corpului VI Armată din Cluj iar mai târziu ambasador
la Vatican.
4.2. Locotenent-colonel Iosif
Iacobici, şef de stat major
al D.18 Ardelene, s-a născut la Alba Iulia în 1884. A activat în
statul major al armatei austriece. În 1919 a fost adjunctul gl. Dănilă
Papp şi a organizat excepţional toate luptele de apărare şi ofensive ale
diviziei. În al doilea Război Mondial a cucerit cu A.4 Română oraşul
Odesa, fiind apoi şeful St. Major General şi ministru de război.
4.3. Generalul Alexandru Hanzu,
comandantul D.16
Ardelene, s-a născut în satul Fântânele (Cacova), oraşul Sălişte, jud.
Sibiu. În 1917 era colonel în armata austriacă. Pe 11.04.1919 primeşte
gradul de general al Armatei Române. A fost un comandant de excepţie pe
tot timpul războiului româno-ungar. După război a comandant Corpul
Vânătorilor de Munte şi ulterior Corpul VI Armată din Cluj.
4.4. Generalul Traian Moşoiu,
s-a născut în 1868 în Tohanul Nou, jud. Braşov. Face studiile militare
la Viena şi este repartizat ca sublocotenent la regimentul austriac din
Sibiu. În 1891 trece Carpaţii şi se înrolează în Armata Română. În 1917
este avansat general de brigadă. În aprilie 1919 este avansat general de
divizie şi numit iniţial la comanda Gp. Forţe Nord şi ulterior la Gp. De
Manevră cu care, în 3 zile, a lichidat pătrunderea de la Szolnok şi a
scos din luptă peste 25.000 soldaţi unguri. După 3 august a fost numit,
timp de 4 luni, comandantul garnizoanei Budapesta şi guvernator al
teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Trece în rezervă în decembrie
1919. A fost senator de drept al României şi a îndeplinit trei funcţii
de ministru.
4.5. Căpitan Florian Medrea
s-a născut în 1884 la Ţelna, comuna Ighiu, jud. Alba. În 1904 a ieşit
şef de promoţie al şcolii de ofiţeri din Viena. În noiembrie-decembrie
1918 a organizat şi condus excepţional subunităţile Gărzii Naţionale
din Alba Iulia şi a organizat paza şi protecţia delegaţiilor şi a
tuturor participanţilor la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie. La
sfârşitul lunii decembrie organizează Corpul de Voluntari „Horea”, în
zona Brad, Hălmagiu care, din aprilie 1919, intră în compunerea Gp. de
Forţe Sud. A ajuns colonel în Armata Română activând în serviciile de
informaţii.
A fost prefect al judeţelor Năsăud şi
Orhei.
Concluzii
1. Dintre toate naţiunile Imperiului
dualist, numai românii au organizat, în luna noiembrie 1918, un
plebiscit (consultare populară) pentru a-şi decide soarta.
„Declaraţia”, în nouă puncte, care anunţa Unirea a
reprezentat dorinţa întregii populaţii româneşti. La aceasta au
aderat saşii, svabii, evreii şi ţiganii, voinţa de unire
totalizând, în final, 77% din populaţia Transilvaniei. Oficial,
maghiarii şi secuii nu şi-au declarat adeziunea. Şi-au exprimat acordul,
în nume propriu, câţiva aristrocraţi în frunte cu baronul Fai şi
intelectuali ca Ady Endre.
2. Consiliile Naţionale Române
(intelectualitatea) şi Gărzile Naţionale (braţul înarmat) au organizat
meticulos activităţile pentru buna desfăşurare a Marii Adunări Naţionale
convingând opinia publică europeană că suntem o naţie demnă de luat în
seamă. Armatei Regatului României i s-a interzis să se apropie mai mult
de 80-200 km de Alba Iulia. De abia după citirea Declaraţiei, pe 1
Decembrie, armata română a început înaintarea spre centrul
Transilvaniei.
3. Războiul româno-ungar a demonstrat
forţa, coeziunea şi hotărârea ofiţerilor şi soldaţilor români din Regat
şi Transilvania de a da o lecţie usturătoare aristocraţilor şi
politicienilor unguri, aroganţi şi dispreţuitori faţă de cei care nu
sunt de acelaşi neam şi religie ca şi ei. Singura armată a Antantei,
care a cucerit o capitală inamică (Budapesta), a fost Armata Română.
Ritmul de ofensivă nu a fost atins de nicio armată în acest război. De
pe aliniamentul Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam s-a ajuns la Tisa în 15
zile, parcurgându-se, prin luptă, în medie 200 km. De pe Tisa la
Budapesta, 110-200 km, s-a ajuns în 5 zile de luptă.
4. Bătălia
din capul de pod de la Szolnok a fost pentru Ungaria al doilea Mohaci
(1526). În 3 zile, Gp. de Manevră Moşoiu a încercuit şi nimicit trei
divizii ungureşti. O asemenea victorie spectaculoasă au avut doar
germanii la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene când au nimicit două armate
ruseşti, în august-septembrie 1914.
5. Armata de Transilvania a înlăturat
regimul bolşevic din Ungaria, care putea să fie un puternic focar de
insecuritate în centrul Europei.
6.
A rezolvat prin luptă ceea ce
guvernele Karoly şi Bela Kun au refuzat: punerea în aplicare a
Hotărârii Conferinţei de pace de la Paris din 26.02.1919.
7. Am demonstrat
Antantei şi celorlalte ţări ale Europei că avem politicieni
responsabili, competenţi şi patrioţi, atât în vechiul Regat cât şi
în Transilvania, iar Armata Română merită respectul cuvenit. Au
devenit ridicole intervenţiile cinice şi rasiste ale politicienilor
unguri care afirmau, că ei, au avut şi vor avea un rol ,,civilizator” în
centrul şi estul Europei şi, în virtutea dreptului istoric (?), trebuie
să domine în continuare în Transilvania.
Oare, la împlinirea a 100 de ani de la
aceste măreţe evenimente, vor şti politicienii români, de azi, să
cinstească cum se cuvine memoria bravilor înaintaşi şi anii 2018/2019 să
fie ani de prosperitate economică, stabilitate şi coeziune naţională?
 Colonel
(r) Ştefan RUS
Bibliografie selectivă:
1. Ioan-Aurel Pop, coordonator,
Istoria Transilvaniei, vol. III, ediţia a II-a, 2016, Academia
Română-Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, pag. 467-475;609-647,
autor Vasile Vesa.
2. Florin Constantiniu, O istorie
sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, 1997,
Bucureşti, pag. 295-313.
3. Glenn E. Torrey, România în Primul
Război Mondial, editura Meteor Publishing, 2014, pag. 340-355.
4. Ilie Hanzu, ,,1916. Luptele de la
Orlat şi Cacova Sibiului” , editura Salgo, Sibiu 2017, pag. 165-201.
5. Istoria Militară a Poporului Român,
cursuri de uz intern editate de Academia Militară, 1982.
|
|
