Politicianism la aniversarea Marii Uniri

Pentru România, anul 1993 era deosebit de important, se împlineau 75 de ani de la Marea Unire. Pentru ca sărbătorirea, în Parlament, să se refere la întregul proces la Unirii din 1918, la 28 septembrie am propus, în calitate de deputat, celor două birouri permanente ale celor două camere – Senat şi Camera Deputaţilor -, să invite la manifestaţiile din 1 Decembrie întreg Parlamentul de la Chişinău, Basarabia reprezentând prima provincie unită cu Ţara la sfârşitul Primului Război Mondial. Totodată, propunem Parlamentului României să „analizeze posibilitatea, de comun acord cu Parlamentul Republicii Moldova – cu încercarea de a nu leza interesele altora, dar urmărind până la capăt realizarea dreptului nostru – ca la 1 Decembrie 1993 să se refacă Statul Naţional deplin unitar român”. („Monitorul Oficial”, partea II-a, an IV, nr. 172 din 29 septembrie 1993, şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 septembrie 1993, p.2) Mai ales a doua propunere a fost întâmpinată cu satisfacţie de majoritatea parlamentarilor; ziarele, însă, au prezentat-o zeflemisitor. Aceleaşi ziare care aplaudau orice gest al reprezentanţilor Opoziţiei momentului (Convenţia Democrată Română) vizând apropierea de Basarabia, chiar şi cel atât de ridicol al intrării într-o cuşcă, în Piaţa Victoria din Bucureşti, drept simbol al solidarizării cu Ilie Ilaşcu, unionistul basarabean condamnat la moarte în Transnistria.

Din cele două propuneri, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 12 octombrie 1993, dedicată organizării sărbătorii Zilei Naţionale, figura pe ordinea de zi doar propunerea invitării Parlamentului de la Chişinău. Cu toate acestea, având şi susţinerea Grupului Parlamentar al PUNR, le reiau pe amândouă. „În 1918, primii care s-au unit cu Ţara au fost basarabenii – la 27 martie /9 aprilie. De aceea, nu este normal să sărbătorim 75 de ani de la Marea Unire fără reprezentanţii acelora care au inaugurat procesul Unirii din 1918. Se va spune că este un pas periculos, care va da naştere la suspiciuni şi proteste. Dar, Istoria nu trebuie doar aşteptată să se desfăşoare; ea trebuie făurită. Iniţiativa, curajul sunt absolut necesare dacă vrem ca idealurile juste pe care le vizăm să se realizeze. Şi, în ceea ce priveşte Parlamentul, care este prima instituţie a Ţării, iniţiativa şi curajul sunt obligatorii. În condiţiile dramatice ale anului 1918, sub asaltul bolşevicilor, şi când România liberă avea o situaţie politică, militară şi economică dezastruoasă, Sfatul Ţării de la Chişinău a avut curajul şi demnitatea de a proclama Unirea. Aceasta este şi un răspuns dat acelora care afirmă că trebuia să aşteptăm o redresare economică a României pentru ca basarabenii să fie mai uşor atraşi. În 1917-1918 nu mirajul prosperităţii materiale i-a adus pe românii de peste Prut la Patria-mamă, ci adâncul sentiment al unităţii naţionale, este indiscutabil că împreună vom putea depăşi mai uşor greutăţile ce stau deopotrivă în faţa celor două state româneşti. Generaţia românească de la sfârşitul secolului al XX-lea este datoare faţă de întreaga Istorie a Neamului ei să nu piardă momentul favorabil pentru refacerea Statului unitar.” Îndemnul adresat parlamentarilor de la Bucureşti ca să „aibă curajul necesar pentru ca 1 Decembrie 1993, de comun acord cu fraţii noştri de peste Prut, să fie sărbătorit de aici înainte ca Ziua Reunificării Statului Român” a fost întâmpinat – aşa cum consemnează stenograma şedinţei – cu puternice aplauze atât din băncile Majorităţii, cât şi din cele ale Opoziţiei; aici cu excepţia reprezentanţilor UDMR. („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an IV, nr. 186 din 13 octombrie 1993, p.2) Oliviu Gherman, care conducea şedinţa, a pus la vot propunerile pe rând. Prima, privind invitarea Parlamentului de la Chişinău la sărbătorirea de la 1 Decembrie, a fost repede adoptată. Problema unei a doua hotărâri, privind începerea tratativelor pentru Unirea celor două state româneşti, a fost amânată, sub pretextul inexistenţei unui text de proiect, deşi aceasta putea fi făcut în cinci minute. Acţionând cu perfidie, oponenţii Unificării, conduşi cu abilitate de fostul ministru comunist al tineretului, Dan Marţian, ajuns preşedinte al Camerei Deputaţilor – care executa fidel linia dorită de alt fost ministru comunist, Ion Iliescu, ajuns preşedinte al României, cel care semnase la Moscova, împreună cu Gorbaciov, al 5 aprilie 1991, proiectul unui Tratat între România şi muribunda URSS de menţinere a graniţei e pe Prut – au reuşit să împiedice o hotărâre de refacere a României Mari.

Politicianismul s-a manifestat cu intensitate, în întreaga toamnă a anului 1993, în legătură cu sărbătoarea Unirii din 1918. O aprigă dispută a avut loc, într-o şedinţă comună specială a Parlamentului, în jurul locului de desfăşurare a întrunirii festive – Bucureşti sau Alba Iulia. PUNR, PRM şi diverşi deputaţi din alte grupuri au susţinut Alba Iulia. Ceilalţi, cu o notă de înverşunare din partea PSDR şi PNŢCD, doreau Bucureştii. Teama de Alba Iulia, unde participanţii nu puteau fi strict controlaţi, şi-a spus cuvântul. Mai mult, unele partide, considerându-se mai îndreptăţite decât altele, cereau ca reprezentanţii lor să vorbească primii, pentru că „sunt implicate în istoria acestor evenimente”; cel mai vehement cerea acest „drept” partidul de buzunar al lui Sergiu Cunescu, ce se considera urmaş al unioniştilor socialişti Flueraş   Jumanca. Pretenţia lui Sergiu Cunescu, că moşteneşte şi duce mai departe ideile social-democrate româneşti de la începutul secolului XX, era ridicolă. (I-am răspuns printr-un articol – „Înaintaşi glorioşi şi puri” – în revista „Parlamentul”). Până la urmă, ca loc al şedinţei festive a fost ales Bucureştii. („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an. IV, nr. 209 din 3 noiembrie 1993, şedinţa din 2 noiembrie, p. 6-11) În context, nu s-a scăpat ocazia pentru a se cere insistent ca Mihai de Hohenzollern să fie invitat de onoare. Exasperat de insistenţele monarhiştilor, cunoscutul filolog Ştefan Cazimir, deputat, le-a dat răspuns spiritual: „Multe din controversele care se ivesc între oameni decurg din înţelegerea greşită a unor termeni. O asemenea controversă este şi aceea privind venirea regelui la Alba Iulia. Este ea îndreptăţită sau nu? După opinia mea, această prezenţă este legitimă şi necesară. Lucrul se poate demonstra cu uşurinţă printr-o sumară analiză etimologică. În limba latină, substantivul «rex» derivă din verbul «rego, regere» - a îndrepta, a conduce, a cârmui. Din aceeaşi familie avem în româneşte cuvinte ca «regim», «regiune» şi altele. Revenind la «rego, regere» potrivit articolului 2 din constituţie, «Suveranitatea naţională» aparţine Poporului Român, care o exercită prin  organismele sale reprezentative şi prin referendum». Aşadar, etimologic vorbind, regele României este Poporul Român! (Aplauze din stânga sălii. Bravo!) Trăiască Regele! (Aplauze.) („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an IV, ne. 234 din 26 noiembrie 1993, p. 7-8).

Sub pretextul neacceptării invitării lui Mihai de Hohenzollern la Alba Iulia, toată Opoziţia a lipsit de la întrunirea organizată la Cotroceni de preşedintele Ion Iliescu cu scopul definitivării programului pentru 1 decembrie. A doua zi, în Senat, Alexandru Paleologu a declarat tranşant: „Domnilor, noi nu luăm parte la festivităţile de la Alba Iulia din cauza lipsei de idei, de curtenie, de patriotism.” Prilejul a fost folosit şi de Biserica Greco-Catolică a Blajului, care, prin episcopul de Gherla, Gheorghe Guţiu a afirmat că ea a făcut actul Unirii, şi, de aceea, ar trebui să aibă întâietate.

Aşadar atmosfera era pregătită pentru incidentele premeditate ce vor avea loc de Ziua Naţională.

Îndrăzneală de a-i contesta (pe  noiembrie) calitatea de principal urmaş al înfăptuitorilor Unirii i-a propus lui Sergiu Cunescu o adevărată explozie de mânie la tribuna Camerei Deputaţilor. Roşu la faţă, fluturându-şi ameninţător părul (forma lui îi atrăsese porecla „Cocoş”), a năvălit la tribună pentru a demasca „necuviinţa la adresa PSDR”, partid care a fost creat de Flueraş şi Jumanca; „Cei doi au fost asasinaţi în închisori de oameni de talia celui care a vorbit mai devreme [Petre Ţurlea], asasinaţi mişeleşte, un partid care are continuitate legitimă...”; „închisori comuniste conduse de oameni de ţeapa antevorbitorului”. Etc. Deranjat de nereceptibilitatea evidentă a parlamentarilor la spusele sale, Sergiu Cunescu fulgera: „Să vă fie ruşine... Este neruşinare!...” În replică, protestam împotriva expresiilor injurioase ale lui Segiu Cunescu. Cel mai mult l-a deranjat întrebarea dacă, atât de mare se consideră, lasă ceva în cultura acestei ţări. Răspunsul era pe măsura: „Eu am realizat, domnule, adică am realizat în această ţară mai mult decât volumele dumneavoastră... Cei care am vrut să ne păstrăm demnitatea nu am scris în această perioadă, ci am avut realizări. Noi ne-am făcut profesiunea constructiv. Am construit uzine, am construit maşini... (Râsete, gălăgie.) Ce râdeţi? Râdeţi! Cei ce râd, pur şi simplu râd de inconştienţă. Da domnilor! Noi a trebuit să lucrăm în această ţară. Fiecare în profesiunea lui. Am construit uzine, am construit utilaje... (Punctează bătând cu palma în marginea tribunei) „Va continua într-un vacarm general. („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an IV, nr. 234, din 26 noiembrie 1993, p. 8)Apoi, la fel de indignat,părăseşte sale urmat de deputaţii PSDR. Ies pe culoar şi-l abordez: „Cărţile mele, despre care afirmaţi că ar fi comuniste, au apărut după 1989.” Sergiu Cunescu: „Nu mă interesează; ne-aţi jignit; nu mai stau de vorbă!” Petre Ţurlea: „Aţi spus că sunt istoric ceauşist. V-aţi dus la bibliotecă să vedeţi ce am scris?! Sergiu Cunescu: „Nu-mi trebuie!” Petre Ţurlea: „Cum faceţi, atunci, aprecieri asupra unor cărţi pe care nu le cunoaşteţi?” Foarte furios (credeam că sare la bătaie), un alt PSDR-ist, deputatul Ifrim – înalt, cu mustaţă, frunte teşită şi voce tunătoare, folosită deseori în sala de şedinţe unde făcea „atmosferă” din bancă, neputând să meargă la tribună, pentru că acolo era nevoie şi de idei.

26 noiembrie la Suceava, pentru aniversarea a 75 de ani de la Unirea Bucovinei. În trenul de noapte, neîncălzit, erau mai mulţi parlamentari; cinci ore întârziere; Ion Raţiu se arată detaşat de realitatea friguroasă, învelit în cojocul pe care i-l dăruiseră nişte maramureşeni. 29 noiembrie la Sfântu Gheorghe, chemat de prefectul Căşuneanu, pentru a face o expunere istorică privind Unirea. Sala mare a Casei de Cultură era arhiplină. (Orbán Arpád, preşedintele Consiliului Judeţean, îi spune prefectului că el nu stă lângă „naţionalistul Ţurlea”; „Lasă, măi, că nu-ţi face nimic!” – i-a răspuns prefectul). Văzând publicul entuziast, renunţ la evocarea istorică, dezvoltând tema Covasna pământ românesc, ceea ce încălzeşte la maximum pe românii aflaţi în sală. După mine, spectacolul Vetei Biriş ridică lumea în picioare. Orbán Arpád pleacă demonstrativ. La ieşire, Monumentul lui Mihai Viteazul din faţa Casei de Cultură – cel sub care ungurii amplasaseră o bombă în 1983 – părea mai impunător; iar cei care asistaseră la spectacol aveau faţa luminată. Ajung la Bucureşti la ora 5 dimineaţa; la 9 începea şedinţa solemnă din Dealul Mitropoliei.

Dan Marţian nu a respectat propunerea mea de invitare a întregului Parlament de la Chişinău – propunere care fusese transpusă într-o Hotărâre a celor două Camere; a invitat numai o delegaţie. Era condusă de Vasile Puşcaş, vicepreşedinte al Parlamentului basarabean, un cunoscut antiunionist. De faţă şi prim ministrul Nicolae Văcăroiu; în schimb, Ion Iliescu, „preşedintele tuturor românilor”, nu a considerat evenimentul destul de important pentru a lua parte la el. Sau nu voia să fie de faţă la o eventuală propunere de Unire, în legătură cu care ar fi trebuit să adopte o poziţie. Prezida Oliviu Gherman, preşedinte al Senatului, având, ca de obicei, o imagine somnolentă.

Prima dezamăgire a produs-o şeful delegaţiei basarabene, Vasile Puşcaş, care a accentuat, pentru a înţelege toţi, că sărbătoarea este doar a României, căreia-i transmitea salutări la 75 de ani de la Unire; că cele două state existente azi de o parte şi de alta a Prutului trebuie să se consolideze şi să încheie un tratat interstatal; în final, menţiona chiar „idealurile şi aspiraţiile noastre pentru consolidarea independenţei şi stabilităţii Republicii Moldova”. Nici un cuvânt despre Unirea Basarabiei cu România în 1918 şi nici măcar o aluzie la posibila revenite la Patria-mamă. A fost un duş rece pentru majoritatea parlamentarilor români, care se aşteptaseră la altceva. Nu toţi cei veniţi de la Chişinău, însă, gândeau ca Vasile Puşcaş. Fără a fi cuprins în program, reuşeşte să obţină dreptul la cuvânt, în nume propriu, din partea Frontului Popular Creştin Democrat, Valentin Dolganiuc. Aula s-a înviorat când acesta şi-a început discursul cu: „Fraţi români, am venit la cea mai sfântă sărbătoare a noastră...”. iar când a spus că aduce la Bucureşti „acea respiraţie românească şi credinţă românească din Basarabia şi Bucovina care, timp de aproape două secole nu a fost strivită nici de Ohrana ţaristă, nici de KGB-ul sovietic”, au izbucnit aplauze puternice şi îndelungi. Finalul discursului – „Fracţiunea parlamentară a Frontului Popular Creştin Democrat vine la această mare sărbătoare a tuturor românilor ferm convinsă că  naţiune ca a noastră nu poate renunţa la idealurile ei de secole, că nu va înceta să se zbată pentru readucerea acasă a teritoriilor înstrăinate” – a ridicat asistenţa în picioare şi, conform stenogramei, au fost „Aplauze puternice, urale, ovaţii”; „Toată sala scandează Basarabia! Domnii deputaţi s-au ridicat în picioare şi scandează toţi în cor”; ceea ce-i îngăduie lui Valentin Dolganiuc să mai adauge o frază: „Avem datoria sacră să fim la înălţimea anului 1918, a acelei zile de 1 Decembrie, care este opera colectivă a întregii Naţiuni şi care ne obligă să ne menţinem vatra milenară în hotarele ei de totdeauna. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” Stenograma: „Urale, ovaţii în sală. Aplauze puternice, îndelungi.”

Ceilalţi vorbitori, fără har, s-au căznit şi ei să încălzească Aula, dar n-au primit decât aplauze de complezenţă; cu excepţia lui Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu şi Leonida Lari. Cu o răceală maximă a fost primit Markó Béla, din partea UDMR, care nu a spus nici un cuvânt despre justeţea Unirii din 1918, în schimb a declarat că după Marea Unire ungurii nu au avut drepturi. Iar Nicolae Cerveni, cu un politicianism detestabil, s-a arătat foarte supărat de succesul pe care-l avusese discursul lui Corneliu Vadim Tudor. La anunţul lui Oliviu Gherman că s-au acceptat şi intervenţiile a doi independenţi – Leonida Lari şi Petre Ţurlea – Opoziţia, la braţ cu UDMR, a părăsit ostentativ Aula. Majoritatea rămasă însă, a suplinit lipsa de politeţe, de civilizaţie, a celor plecaţi, printr-o priire foarte călduroasă. („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an IV, nr. 237 din 1 Decembrie 1993, p. 1-21)

Pe culoarul Aulei, primesc mulţumiri de la parlamentarii basarabeni, pentru că iniţiasem invitarea lor. Seara, peste Bucureşti vijelie cu zăpadă. Cele două trenuri speciale pentru Alba Iulia  pleacă din Gara Băneasa; rămân destule locuri libere, unii demnitari fiind speriaţi, probabil, de vreme. 30 de membrii ai Organizaţiei de Tineret a Partidului România Mare şi 26 ai organizaţiei similare a PDSR încearcă să meargă şi ei la Alba Iulia cu trenul parlamentarilor; dar Victor Boştinaru, de la PD (FSN) nu e de acord, şi trage semnalul de alarmă, ca un adevărat Domn Goe; tinerii sunt daţi jos! Astfel începea, cu peripeţii, o deplasare la capătul căreia, în dimineaţa următoare, ne-am trezit într-un oraş Alba Iulia plin de soare. Pentru a nu se amesteca cu Puterea, Petre Roman pleacă de la gară, cu aproximativ 50 de adepţi, pe jos spre centru. Primire oficială la Cercul Militar; Te-Deum la Catedrală, unde toată lumea cântă „O ce veste minunată”. Din pridvorul Catedralei, P.F. Patriarhul Teoctist spune încântat: „Bravo, aţi cântat frumos!” Lângă mine Nicolae Breban şi Marin Sorescu. Depunere de coroane de flori la monumentul lui Mihai Viteazul; Ion Iliescu mă vede şi străbate grupul dintre noi ca să mă felicite pentru discursul din ziua precedentă; la fel şi Oliviu Gherman, însă, probabil doar din spirit de imitaţie a şefului. Paradă militară. Adunare populară. Discursuri – unele bune. Petre Roman stă în public, tot pentru „a nu se aduna cu Puterea”, deşi venise la Ziua Unirii. Câteva fluierături la adresa lui Ion Iliescu, repede înăbuşite de ceilalţi participanţi. În mulţime trei tablouri mari: Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băseşti şi Nicolae Iorga. La sfârşit, încercarea Grupului Român de a ieşi în evidenţă printr-un scandal; romaniştii au încercat să rupă cordonul soldaţilor şi au fost respinşi; se pare că, în busculadă, Elena Filipescu din Târgu Mureş, a fost îmbrâncită de soldaţii pe care-i provocase. PD(FSN) face repede o conferinţă de presă, pentru a explica evenimentul; cere, bineînţeles, demisia Guvernului. În Comunicatul PD (FSN), cei 50 de partizani ai lui Petre Roman ajung la 2.000! iar la deschiderea săptămânii parlamentare, luni, în Camera Deputaţilor, Adrian Severin propunea includerea în ordinea de zi  a unui punct dedicat „discutării situaţiei extrem de grave care s-a creat la Bucureşti şi la Alba Iulia, cu prilejul Zilei Naţionale a României”; cerea introducerea acestui punct „neapărat” şi „cu maximă urgenţă”. În schimb, Ioan Mureşan cerea, în numele PRM, să se discute „actele huliganice create de un grup de deputaţi din PD”; pe aceeaşi linie şi Valeriu Tabără, PUNR, Ilie Nica, PDSR ş.a. („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an IV, nr. 238 din 7 decembrie 1993, şedinţa din 6 decembrie, p. 1-7)

Seara lui 6 decembrie la hotel, deputaţii Nicolicea şi Manolescu (PSDR) mă roagă să fac textul unei moţiuni cu  privire la incidentele de la Alba Iulia; li-l dau a doua zi dimineaţa şi ei strâng rapid 72 de semnături, depunând Moţiunea la Biroul Permanent. Ioan Gavra, cu veşnica sa dorinţă de a ieşi în faţă, o citeşte în plen. Se aprecia că „deputaţii PD(FSN) au încălcat premeditat normele de conduită civilizată şi s-au pus deliberat în afara acestora”, agresând forţele de ordine; „Scopul a fost acela de a dezorganiza sărbătorirea Zilei Naţionale”; se cerea deputaţilor un vot de dezaprobare a faptelor respective. (Idem, şedinţa din 8 decembrie 1993, p. 25-26)

Moţiunea a surprins nepregătit PD-ul; în cazul adoptării acesteia, întreaga acţiune a Grupului Romanist s-ar fi încheiat nu cum fusese programată, printr-o incriminare a Guvernului, ci printr-o condamnare explicită a PD-ului de către Parlament. Petre Roman a găsit preferabil să dea înapoi, şi s-a agăţat de declaraţia lui Ilie Ilaşcu, făcută în seara lui 9 decembrie, după o condamnare la moarte în Transnistria. În deschiderea dezbaterilor privind incidentele de la Alba Iulia, Petre Roman propunea neînceperea acestora şi consacrarea timpului respectiv pentru „trezirea conştiinţei internaţionale în legătură cu condamnările”. Neobţinând sistarea dezbaterilor, pe care chiar el le ceruse iniţial, PD(FSN) a trecut la atac, tinerii care au vrut să se urce în tren în Gara Băneasa erau comparaţi cu „Hitler Jügens” şi „Frăţiile de Cruce”; reprezentanţii PD la Alba Iulia au fost agresaţi, bătuţi; cei 72 semnatari ai Moţiunii nici nu au fost la locul incidentelor. Se cereau măsuri de sancţionare a forţelor de ordine; cercetarea să fie făcută de Comisia de Apărare (care-l avea ca preşedinte chiar pe Petre Roman. S-au vizionat şi casete ale Jandarmeriei privind incidentele de la Alba Iulia. Concluzia era evidentă; Grupul Romanist a îmbrâncit soldaţii, iar aceştia au rezistat fără a folosi mijloace contondente. Aşadar, actul de violenţă a existat, dar împotriva soldaţilor. Ca urmare, punctele 7 şi 8 ale Comunicatului PD (FSN) erau de-a dreptul ridicole: „Incidentul de la Alba Iulia – se scria – este un efect al Statului poliţienesc pe care o putere disperată, incapabilă să dăruiască de 1 Decembrie altceva decât sărăcie, frig, foamete şi şomaj, se străduieşte să-l impună…” Ridicolul unor asemenea ţipete era subliniat de deputatul Ştefan Cazimir, care apela, ca în multe alte cazuri, la Caragiale. Contramanifestaţia PD(FSN) se încadra în prevederile Legii 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, cap. V, art. 26, unde se prevedea şi pedepse, pentru astfel de fapte, cu închisoare de la 1-36 luni sau cu amendă.

Pentru a împiedica adoptarea Moţiunii, la 13 decembrie Grupul Romanist a folosit din plin arma vulgarităţii, a injuriilor. L-a trimis la tribună pe cel mai  potrivit pentru asemenea misiune, pe fostul şi viitorul  ministru, apoi chiar preşedinte al României, Traian Băsescu. „Săptămâna trecută am avut cu toţii – spunea Băsescu – ocazia să vedem producându-se, ca într-un spectacol grotesc, cele mai dubioase şi mai obscure elemente ale Puterii. (Proteste, vociferări.) L-am văzut la «Actualităţile» de seară [la TVR] pe dl. Grava, om care nu are nici responsabilitatea cuvântului rostit şi nici pe cea a gestului politic făcut, citind Moţiunea Majorităţii împotriva Partidului Democrat, cu degajarea cu care, înainte de Revoluţie împroşca peste Ţară sloganurile bolşevismului. (vociferări) I-am văzut aici, în faţa Parlamentului, pe dl. general Pitulescu şi pe colonelul Iliescu, demni urmaşi al lui Postelnicu, minţind cu neruşinare. (Vacarm, dl. deputat Băsescu vorbeşte peste vacarm) […] Am văzut vineri o paradă a minciunii, demagogiei şi falsului patriotism…, ale domnilor Ţurlea, Tabără, Maier, Baciu, care fără ruşine şi-au lătrat patriotismul de la înălţimea tribunei Parlamentului (strigăte, proteste), precum conaţionalii d-lui Răducanu [reprezentantul din oficiu al ţiganilor în Camera Deputaţilor] (Vacarm; dl. vicepreşedinte Ion Raţiu: Vă rog, vă rog domnilor!) ţipă la Obor «La ciunga, neamule!» (Vociferări, proteste) […] Nu pot lăsa fără replică pe cei care, fără a avea curajul intervenţiei la microfon, au tropăit, au huiduit, au jignit, au înjurat, îndeplinind cu straşnică fidelitate comportamentul unei turme. Nu pot să nu vă amintesc… (Strigăte, proteste). Domnul Ion Raţiu: Domnule deputat… domnule deputat… Domnul Traian Băsescu (vorbind peste gălăgie). […] voi reprezentanţii Majorităţii peste care stă cocoţat cocoşul de la Cotroceni. (Strigăte, proteste, vociferări, deputaţii se scoală şi vin la tribună.) Domnilor… Dl. vicepreşedinte Ion Raţiu a tăiat microfonul; dl. Băsescu continuă să vorbească, fără să se audă). Domnul Ion Raţiu: I-am luat cuvântul. Nu mai funcţionează microfonul. Domnule Băsescu… Domnule Băsescu… Unde-i chestorul? Chestorul! Chestorul! (Strigăte, proteste) […] Domnul Petre Ţurlea (din sală). Am dreptul la replică, conform articolului 117 din Regulament […] Domnul Băsescu mi-aruncă un cuvânt injurios, afirmând, de la această tribună, că exercit un «lătrat parlamentar patriotic». Limbajul este oglinda nivelului de cultură. Vă las să vă imaginaţi la ce nivel de cultură se află domnul Băsescu, dacă foloseşte un asemenea limbaj. A fost şi un drept la replică în versuri a lui Ştefan Cazimir.

Se încheia, astfel, unul din cele mai penibile momente din Istoria Parlamentului României. Iniţiatorii lui, deputaţii PD(FSN), nu numai că nu s-au simţit jenaţi de pata pe care o aruncaseră asupra sărbătorii Zilei Naţionale, dar au folosit prilejul ca să scoată strigăte suburbane şi să arunce ameninţări la adresa majorităţii parlamentare. Nu era vorba doar de lipsă de civilizaţie ci, mult mai grav, era vorba de lipsa oricărui respect faţă de Istoria Ţării. Şi aceşti oameni – romanişti, băsişti, severini – vor ajunge să conducă România, din 1996, iar unul dintre ei, Traian Băsescu, va ajunge chiar preşedinte al României.

***

În 1993 s-a ratat o şansă pentru reunificarea Basarabiei cu România. Avusesem dreptate: dacă ar fi fost invitat întregul Parlament de la Chişinău, în atmosfera din timpul şedinţei festive de la Bucureşti, propunerea mea de lichidare a graniţei de la Prut avea sorţi de izbândă. S-au opus antiunioniştii din Basarabia şi cei din România. Artizanul manevrei antinaţionale din Parlament a fost preşedintele Camerei Deputaţilor, Dan Marţian. Executa ordinele lui Ion Iliescu, preşedinte al României la acel moment, cel care – urmaş al unui cominterist apărător al intereselor URSS – pe 5 aprilie 1990, semnase la Moscova, cu Gorbaciov, un tratat pentru păstrarea graniţei de pe Prut, respins de Parlament.

A mai trecut un sfert de veac. La centenarul Marii Uniri, în 2018, rămân cele două întrebări: 1. Dacă Basarabia se va reuni cu România? 2. Când se va face acest lucru?

La prima întrebare – dacă va avea loc reunificarea? – răspunsul afirmativ este indiscutabil, este logic. Nu port fi despărţite în veci părţi ale aceluiaşi trup naţional!

La a doua întrebare – când va avea loc acest eveniment? – răspunsul l-a dat Nicolae Iorga, în finalul volumului său intitulat „Basarabia noastră. Scrisă la o sută de ani de la ocuparea ei de către ruşi”, volum apărut în 1912. iată-l: „În aşteptarea vremurilor când viaţa românească din Basarabia va porni de la toate amintirile ei pentru a-şi urmări toate drepturile naţionale, nu numai umane, încheiem această carte cu un îndemn călduros spre acea muncă încordată şi bine orânduită care singură poate grăbi sosirea acelor vremi”.

Aşadar, vom grăbi sosirea momentului reunificării prin munca noastră, care trebuie să fie intensă, dar şi bine orânduită. Apropierea momentului reunifi-cării depinde de noi toţi şi de felul în care cei aflaţi în fruntea României vor şti să ne conducă.

Prof. univ. dr. Petre ŢURLEA