|
Provinciile româneşti
aflate sub ocupaţie străină - Basarabia
Partea a II-a
4. Războiul de independenţă de la 1877-1878 şi pierderea Basarabiei
de Sud
În cursul celor două întrevederi pe care le-a avut la Livadia, cu
ministrul de externe rus, I.C. Brătianu l-a întrebat care erau
intenţiile Rusiei în ce priveşte Basarabia de Sud. El a primit doar
răspunsuri evazive şi ambigui. Necunoscând intenţiile şi declaraţiile
Împăratului Alexandru al II-lea de a se dezice de angajamentele
Tratatului de la Paris, prin al cărui articol, Rusia se angaja : ...”să
menţină şi să acţioneze pentru respectarea drepturilor politice ale
statului român, aşa cum decurg ele din legile interne şi tratatele
existente, precum şi să menţină şi să apere integritatea actuală a
României.”(Ibidem)
Potrivit prezicerilor făcute într-un memoriu cunoscut postum al
publicistului francez Paul Bataillard, prieten cu primul ministru român
I.C. Brătianu, se pare că acestuia din urmă i-au trebuit multă
insistenţă şi fermitate pentru a introduce cuvântul „actuală” care „nu
era conţinut în textul iniţial, acceptat deja definitiv de către prinţul
Gorceacov şi de către ţar”(P. Bataillard, Jean Bratiano et la
politique extérieure de la Roumanie (1891), publicată de
Gheorghe Brătianu, Bucureşti, 1940, p. 8-9)
Ţinând cont că celelalte puteri europene se dezinteresau de această
problemă şi dat fiind faptul că, pentru a obţine recunoaşterea
independenţei ţării, era pus în faţa necesităţii de a trata cu Rusia de
pe poziţia unui stat pe deplin stăpân pe soarta sa, din punctul de
vedere român aceasta reprezenta, evident, maximum ce se putea obţine.
Convenţia din 16 aprilie 1877 nu prevedea nici o cooperare a armatei
române dincolo de Dunăre, Rusia respingea chiar şi sugestia unei
asemenea cooperări, considerând că forţele sale erau pe deplin
suficiente pentru a repurta o victorie completă asupra Imperiului
Otoman. (Gheorghe Brătianu, op. cit. P. 114-115)
Aşa s-a arătat că în faţa Plevnei s-a produs o nouă surpriză şi
rezistenţă a lui Osman Paşa, ce a modificat toate planurile Statului
Major Imperial Rus. La 31 iulie 1877 o depeşă a Marelui Duce Nicolae
stăruia ca prinţul Carol a României să treacă Dunărea şi să întreprindă
cât mai repede o demonstraţie sau diversiune, cu scopul de a degaja
corpurile de armate ruse angajate în luptă cu otomanii. După căderea
Plevnei, victoria româno-rusă şi după Tratatul de la San Stefano,
problema încorporării sudului Basarabiei la Rusia a intrat în
preocupările principale ale diplomaţiei ruse.
La 26 ianuarie 1878, generalul Ghica raporta de la Petersburg că :
„Împăratul şi ministrul de externe mi-au făcut cunoscută în mod formal
intenţia lor de a relua o parte a Basarabiei până la Chilia. În
compensaţie, România va primi Delta Dunării şi Dobrogea.”(Corespondenţa
generalului Iancu Ghica, publicată de R. Rosetti, Bucureşti,
1930, Aşezământul I.C. Brătianu, p. XII)
Prima reacţie a lui Mihail Kogălniceanu a fost un protest energic :
„Deci, telegrafia el în acea zi, ne-am vărsat sângele, ne-am secătuit
ţara nu pentru a câştiga, nu a păstra cel puţin, ci pentru a pierde.
Deci, era mai bine să-i lăsăm pe turci, să iasă victorioşi, ca în caz de
victorie, cu siguranţă ei nu ne-ar fi luat mult din Basarabia. Basarabia
va putea să ne fie luată, adaugă el, dar în orice caz aceasta se va face
pe seama prestigiului Rusiei în rândul popoarelor din Răsărit. Grecii şi
sârbii vor învăţa de la noi preţul pe care îl plătim pentru că am fost
aliaţii lor şi ne-am vărsat sângele pentru Sfânta Rusie. Nu ministrul vă
vorbeşte acum, căci el trebuia să aştepte sosirea generalului Ignatiev.
Pentru moment, vă vorbeşte românul descendent al boierilor moldoveni,
care au protestat chiar sub jugul turcesc, împotriva luării Bucovinei,
împotriva luării Basarabiei. Să dea Domnul să mă înşel, dar luarea
acestei fâşii de pământ care se cheamă Basarabia românească va provoca
multe furtuni viitoare.”(Ibidem, p. 129, nr. XCIII)
Guvernul ţarist a dat articolului 2 al Convenţiei din 16 aprilie o
interpretare în slujba propriilor sale interese : „Convenţia fiind
încheiată în vederea războiului cu Turcia, război al cărui teatru putea
deveni România, Rusia s-a angajat prin articolul Convenţiei, să apere şi
să garanteze drepturile României şi integritatea teritoriului său numai
împotriva Turciei. Această stipulaţie nu se referă la Rusia, căci
Convenţia nu este un act prin care ea se angaja faţă de România sau prin
care Rusia şi-a asumat faţă de ea obligaţiile conţinute în articolul
precedent.” (Ibidem, p. 161, nr. CXXXVII)
În memoriul guvernului român, remis Petersburgului la 19 martie,
răspunsul Rusiei a venit câteva zile mai târziu, sub forma unui articol
din Journal de Saint Petersburg, consacrat în întregime
memoriului român, pe care îl taxa drept aberaţie „a unei naţiuni
imature”, a cărei parţialitate îi tulburase mintea şi îi întunecase
raţiunea. Urmau argumentele invocate de Rusia, a căror reproducere în
punctele lor esenţiale nu este inutilă : „Că Basarabia nu fusese cedată
României, ci Moldovei, ca fiind vecinul cel mai insignifiant. Că
Tratatul de la Paris, care este unicul său titlu de posesiune, a fost
violat de către Moldova, care s-a unit cu Valahia şi a creat
Principatele Unite, care au făcut apel la un prinţ străin de către
România, care a dus război împotriva Turciei şi şi-a proclamat
independenţa şi că în consecinţă, titlul legal de posesiune
nemaiexistând, încetează însuşi dreptul de posesiune. Că scopul pentru
care puterile ceruseră cedarea acestui teritoriu nu mai există, din
moment ce libertatea de navigaţie pe Dunăre este astăzi pe deplin
recunoscută şi garantată de Comisia Internaţională. Că participarea
României la război nu a fost un sacrificiu, nici un act de devotament,
ci un calcul just, dat fiind că a beneficiat de pe urma lui, fără a mai
socoti ploaia de aur pe care războiul a făcut-o să cadă peste ţară. Că
românii n-au decât să-şi reproşeze lor înşişi dacă au crezut că pot
substitui frăţiei de arme procedee rău voitoare şi ostile.”
Nervozitatea conducătorilor politicii externe a Imperiului Ţarist a
devenit excesivă, iar ministrul de externe Gorceakov înfuriindu-se peste
măsură a ameninţat la începutul lunii aprilie că va da ordin de ocupare
a României şi va dezarma armata română. „Din ordinul Prinţului Carol,
telegrafia Kogălniceanu lui Ghica la 4 aprilie, binevoiţi a-i spune
prinţului Gorceakov, la prima întâlnire, că o armată care a luptat la
Plevna sub ochii Împăratului Alexandru al II-lea, va putea foarte bine
să fie zdrobită şi lichidată, dar că ea nu se va lăsa dezarmată
niciodată.”(Ibidem, p. 174, nr. CLIII) În această situaţie, Carol a fost
nevoit să dea ordin armatei române pentru a se retrage în Oltenia.
Când I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost admişi , la 1 iulie,
să facă cunoscut Înaltei Adunări Memoriul lor adresat Rusiei, conceput
în termeni pe cât de fermi, pe atât de măsuraţi, ei pledau, evident, o
cauză dinainte pierdută. Dar atitudinea lor a rămas de nezdruncinat, în
acelaşi spirit cu telegrama mişcătoare, semnată de Rosetti, pe care o
primiseră de la Bucureşti pe 23 iunie şi care le reamintea o ultimă
oară, punctul de vedere pe care trebuia să-l susţină : „După îndelungi
reflecţii, am ajuns la convingerea fermă şi de neclintit că trebuie să
ne abţinem de la orice participare la un act care va fi. Cei mari pot
face tranzacţii, naţiunile mici nu trebuie să-şi vândă teritoriul, şi
nici pe fraţi.”(Ibidem, p. 174 nr. CLIII)
După Congresul de la Berlin, întreaga provincie dintre Prut şi Nistru
era din nou sub dominaţia Rusiei ţariste. De altfel politica
autorităţilor ruse din Basarabia nu era lipsită de o anumită abilitate;
ea încerca să atragă elemente ale burgheziei şi ale boierimii
provinciale şi pe intelectuali, asigurându-le posturi în administraţia
imperiului, cu condiţia să se adapteze cu totul mentalităţii şi culturii
ruse.
Mulţi basarabeni de origine română au primit astfel funcţii în armată şi
în diplomaţie : unul dintre ei, un distins jurist, Leon Kasso, a cărui
familie în generaţia trecută era încă suspectă de „naţionalism
moldovenesc”, a devenit profesor la Universitatea din Moscova şi
Ministru al Învăţământului sub Nicolae al II-lea; dar aceştia primiseră
şi educaţie pur rusească şi se considerau pe deplin câştigaţi pentru
cauza imperiului.
Pe de altă parte, bunăstarea materială a populaţiei rurale constituia o
grijă permanentă a autorităţilor, ca şi starea de regres cultural pe
care acestea aveau interesul să o menţină. (I.C. Brătianu, Acte şi
cuvântări, IV, p. 63-64)
Revoluţia burghezo-democratică din Rusia, în 1905, în condiţiile
înfrângerii armatelor ţariste în Manciuria, a prilejuit o puternică
afirmare a principiului naţionalităţilor.
Manifestul imperial din octombrie 1905, care permitea modificări
importante în legislaţia statului, în sensul unei democratizări, a fost
urmarea intensificării mişcării revoluţionare în întreg imperiul.
5. Lupta basarabenilor pentru Unirea cu România
O seamă de intelectuali români, luptători pentru drepturile naţionale ca
de pildă : Constantin Stere, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Botezat, Ion
Pelivan, Ion Inculeţ, Alexandru Nour, Neculai Alexandri, Nicolai Bivol,
Vasile Oatu, Vasile Stroiescu, Pantelimon Halippa, organizează editarea
ziarului românesc Basarabia. Zemstvele stăruie să se
introducă limba română în şcoli; au loc adunări publice la Chişinău, în
care se pun bazele „Societăţii Moldoveneşti pentru Răspândirea Culturii
Naţionale”, sub preşedinţia lui P.V. Dicescul. Ca şi în Imperiul
Austro-Ungar, lupta revoluţionară a românilor din Rusia ţaristă, urmărea
emanciparea naţională, reforme economice, reforma agrară, reintroducerea
limbii române în şcoli, în biserici şi în instituţiile publice. (Ion
Nistor, op. cit., p. 202-205)
Orice manifestare pentru emancipare naţională şi politică în cadrul
general al mişcărilor revoluţionare din Rusia, a fost primită cu
ostilitate de oficialităţi. Organul de presă ţarist din Chişinău, „Drug”
trăgea semnalul de alarmă în ianuarie 1906 că : ...”s-a format un cerc
al cărui scop tinde la deschiderea şcolilor româneşti în Basarabia,
predarea limbii române, dezvoltarea gustului pentru literatura
românească. Într-un cuvânt s-a făcut primul pas care, fatal, va duce la
antagonism şi separatism. Poporul are prea puţin timp ca să poată învăţa
deodată carte rusească şi românească. Şi, desigur, majoritatea va
prefera să înveţe în limba maternă, în cea românească. Deci,
înstrăinarea de Rusia e inevitabilă.”(Drug, Prietenul din
6 ianuarie 1906)
Ca şi în celelalte provincii oprimate, în gubernia Basarabiei,
represiunea a fost cruntă: arestări, execuţii, distrugerea sediilor
organizaţiilor naţionale, ziarul Basarabia a fost
suprimat, tipografia şi redacţia arse, redactorii săi au fost arestaţi
şi deportaţi.
Cu toate acestea, alegerile pentru prima Dumă au dovedit imposibilitatea
sugrumării mişcării naţionale; în pofida persecuţiilor, ţăranii români
trimit ca reprezentant al lor în Dumă pe învăţătorul I. Sever (C.
Stere, În preajma revoluţiei, vol. 1, p. 92-93)
Perioada de până la Primul Război Mondial va da noi dimensiuni luptei
Poporului Român din teritoriul dintre Prut şi Nistru, luptă amplificată
de adâncirea contradicţiilor interne ale Imperiului Ţarist, de
prăbuşirea lui în februarie 1917. (Dinu C. Giurescu, Istoria
Ilustrată a Românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p.
134-135)
În continuarea lucrării despre Basarabia, nu cred că ar fi lipsit de
interes, să vă mai prezentăm două materiale, care explică politica de
expansiune a Rusiei încă din Evul Mediu.
6. Testamentul lui Petru cel Mare
Petru cel Mare, ţarul ruşilor, s-a născut la 30 mai 1672 la Moscova şi
decedat la 8 februarie 1725, la vârsta de 52 de ani şi este înmormântat
în Catedrala Sfinţilor Petru şi Pavel din Sankt Petersburg.
Profitând de declinul Imperiului Otoman după asediul Vienei în 1683,
Petru cel Mare a fixat prin testament principalele linii de forţă ale
expansionismului Rusiei în Europa cât şi pe alte continente.
Testamentul său, elaborat în 1725, a fost dus la Paris de ambasadorul
Franţei la Petersburg şi a fost predat Regelui Ludovic al XV-lea.
Acest document a fost publicat la Paris în anul 1843, el a fost comentat
cu mare interes, în anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de
capete încoronate din Europa, de politicieni, istorici şi oameni de
cultură.
Considerat de unii ca apocrif, Testamentul reprezintă un text a cărui
valoare rezidă în confirmarea prin fapte istorice petrecute sau ce
urmează să se întâmple.
Implicaţiile pentru actualitatea geopolitică internaţională şi, în
particular, pentru cea românească, sunt extraordinar de importante,
permiţându-ne să înţelegem multe lucruri care se întâmplă acum, sub
ochii noştri.
„În numele Prea Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, NOI PETRU I, către
toţi pogorâtorii noştri şi moştenitorii tronului şi guvernului naţiei
rossieneşti.
Marele Dumnezeu de la care avem existenţa şi Coroana noastră,
luminându-ne, şi sprijinindu-ne, îmi iartă mie a privi pe poporul
rossienesc, ca chemat a stăpâni în viitorime toată Europa.
Eu pui temei acestei idei, că naţiile europene au agiuns, cele mai
multe, într-o stare de decădere sau că merg ele cu mare grăbire spre a
lor cădere.
Urmează dar a fi ele cu înlesnire şi fără îndoială subjugate de un
popor tânăr şi nou când acela va ajunge la întregimea creşterii sale şi
va căpăta totală puterea sa.
Eu privesc năvălirea popoarelor Nordului de a cuprinde ţările
Occidentului şi ale Orientului ca o mişcare periodică hotărâtă în
scopurile PRONIEI – care de asemenea au făcut a se renaşte şi poporul
roman prin năvălirea barbarilor.
Strămutările oamenilor ce locuiesc spre pol sunt ca umflarea râului
Nil ce vine la oarecare vreme ca să îngraşe cu al său mâl glodul
ţărmurilor celor uscate ale Eghipetului. Eu am găsit pe Rossia un
pârâuleţ şi o las un râu mare..., iar moştenitorii mei vor face-o şi mai
întinsă, hotărât să rodească Evropa cea stârpită şi valurile lor se vor
revărsa peste toate stavilele ce ar ispiti niscaiva mâini slăbănogite a
pune împotriva lor, dacă însă urmaşii mei vor şti a îndrepta o direcţie
a lor.
Pentru aceasta dar Eu le las lor instrucţiunile următoare care le
recomandă la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.
A ţine naţia rossienească nepreacurmat într-o stare de război spre a
avea pre soldaţii ei pururea deprinşi la război, nelăsând-o a răsufla,
deci numai pre câtă vreme va cere trebuinţa de a duce în mai bună stare
finanţele statului, de a preface armiile şi de a alege prilejul
favorabil pentru a începe vreun război; cu acest chip se va face o parte
să ajute războiului şi războiul să ajute pacea în interesul întinderii
Rossiei şi a înaintării ei la înflorire.
A chema prin toate mijloacele posibile de la naţiile cele mai
învăţate ale Evropei comandirii în vremi de război şi oameni învăţaţi în
vreme de pace, spre a face ca naţia rossienească să capete folosul de la
celelalte naţii fără a pierde din ale sale proprii.
Să se amestece la tot prilejul în toate provinciile şi dezbaterile
din Evropa, mai vârtos în cele din Germania care fiind mai cu apropiere
o interesează mai cu seamă.
A vârî vrajbă în Polonia, a hrăni în ea tulburări şi necontenite
jaluzii, a-i câştiga cu bani pe cei puternici ai ei, a avea înrâuriri în
Dietele lor şi a le cumpăra spre a putea lucra şi ei la alegerile
Crailor lor; a-şi face partizani în Polonia şi a-i proteja, a vârî oşti
rossieneşti în Polonia şi a le ţine vremelniceşte, până la prilejul de a
rămâne acolo pentru totdeauna.
Dacă puterile megieşe s-ar împotrivi atuncea să le împace vremelnic
împărţind-o... până când va putea lua de la ele înapoi ce li s-a dat.
A lua cât s-ar putea mai mult din hotarile Sveziei (Suediei) şi a
şti cum să facă astfel ca însăşi Svezia să-i deschidă război spre a-i
găsi pricină de a o subjuga. Pentru a isprăvi însă aceasta, trebuie a
dezbina pe Svezia de Danemarca şi pe Danemarca de Svezia şi cu luare
aminte a hrăni rivalităţile lor...
A se însoţi prinţii rossieneşti totdeauna cu principesele din
Germania spre a înmulţi rudirea cu mai multe familii a ei, a apropia
interesurile ei de ale noastre, şi înmulţindu-se influenţa noastră acolo
să se unească de la sine cu pricina noastră.
A căuta să câştige alianţa de comerţ cu a Engliterei (Angliei) mai
mult decât a oricărei alte puteri, pentru că ea este o putere care are
mai multă trebuinţă de noi, la cele trebuitoare marinei, şi care poate
fi şi mai folositoare la dezvoltarea marinei noastre, a schimba
cheresteaua noastră şi alte producturi ale noastre cu aurul ei şi a face
ca neguţătorii şi matrozii să aibă cu ai noştri o nepreacurmată
înclinare, căci ei vor deprinde şi pe acei ai naţiei noastre la
navigaţii şi comerţ.
A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice şi către
Sud pe marginea Mării Negre.
A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol şi de India,
ca acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii.
Deci trebuie a deschide necurmat războaie, când cu Turcia, când cu
Persia, a face tarsanele (arsenale) pe Marea Neagră pentru a lucra la
corăbii.
A pune câte puţin stăpânire pe această mare cum şi pe Marea Baltică,
acestea fiind două poziţii trebuitoare la izbânda întreprinderii
noastre.
A grăbi căderea Persiei, a străbate până la Golful Persic, a
restatornici de se poate prin Siria comerţul cel din vechime al
Orientului şi a-l întinde până la India care este magazia Lumii...
Ajungând odată acolo, va putea atunci Rossia a se lipi de aurul
Engliterei.
A face de a se interesa curtea Austriei ca să se izgonească turcii
din Evropa şi a nimici jaluziile ei, când se va ajunge la
Constantinopole, întărâtându-i ei un război cu statele cele vechi din
Evropa, sau dându-i o părticică din folosul izbânzii, care mai târziu i
se va lua înapoi.
A face pre toţi grecii cei dezbinaţi sau schismatici, ce sunt
împrăştiaţi şi în Polonia, să se lipsească de ea, a-i face să i se
închine, a se face sprijinul lor şi a-şi întemeia mai înainte o
predominare universală, printr-un fel de autocraţie erarhică
covârşitoare; aceştia vor fi atâţia prieteni pe care îi va avea Rossia
în statul fieştecăruia duşman al ei.
După ce Svezia se va desmăluda, Persia se va birui şi Turcia se va
supune, apoi adunând armiile noastre şi fiind păzită Marea Neagră şi
Marea Baltică cu corăbiile noastre, trebuie mai întâi a propune
îndeosebi şi foarte tainic la Curtea Franciei, apoi la cea a Austriei de
a împărţi cu ea imperiul lumii.
Dacă amândouă aceste Curţi vor refuza aceea propunere a Rossiei, care
nu este nicicum de crezut, atuncea ar trebui să ştie cum se împarte
între ele gâlcevirea şi a le face să se slăbească una pre alta, când
apoi Rossia folosindu-se de un prilej hotărâtoriu va năvăli asupra
Germaniei cu oştile sale cele pregătite, pornind totodată şi două flote
mari : una de la Marea de Azov şi alta de la portul Arhanghelsk,
încărcate cu cete de asiatici şi însoţite spre apărarea lor cu flote
înarmate de la Marea Baltică şi Marea Neagră, care trecând de la Marea
Mediterană şi de la Ocean vor năpădi – pe de o parte ele în Francia în
vreme când pe altă parte va fi Germania năpădită.
Aceste două ţări, biruindu-se cealaltă parte a Evropei apoi, vor
trece lesne şi fără nici o împotrivire sub jugul Rossiei. Aşa se poate
şi aşa trebuie a se subjuga Evropa.
Petru I-ul”
( Texte care au zguduit lumea, Editura Moldova, Iaşi,
1995, p. 101-111)
7. Tratatele de pace la războiul ruso-turc (1806-1812)
Tratatele de pace au început la 19 octombrie 1811 la Giurgiu şi s-au
continuat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Principali negociatori din
partea Rusiei : Italinski (fostul ambasador de la Constantinopol) şi
generalul Sabanev, iar din partea Turciei : Calib Efendi şi Dumitrache
Moruzi.
Delegaţii ruşi au pretins la început „Moldova întreagă”, iar apoi
stabilirea graniţei pe Siret cu stăpânirea celor trei braţe ale Dunării.
Reprezentanţii otomani au respins acele cereri, au declarat în urma unei
scrisori speciale a sultanului, că nu pot primi decât graniţa pe Prut
până la Cogâlnic, iar de aici pe o linie directă (aproximativ ca cea ce
va fi stabilită, la 1856, la Congresul de la Paris), spre Marea Neagră,
exceptând deci Dunărea şi sudul Basarabiei. Încercarea lui Calib de a
convinge pe delegaţii ţarişti că nu se cade pentru un aşa mare imperiu
să se târguiască pentru câteva văi dunărene a rămas zadarnică. (Leon
Kosso, op. cit., p. 167-168 şi 174; mai vezi şi Nicolae Iorga,
Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1938, p. 199-200)
Cum ruşii n-au fost de acord cu punctul de vedere turcesc, tratativele
au fost tergiversate până în primăvara anului 1812, negociatorii
teritoriilor româneşti omorându-şi plictiseala prin distracţii, ospeţe,
gratulări reciproce şi baluri luxoase date în onoarea părţii adverse.
(Ibidem)
Presat de evenimentele care prevesteau marşul iminent al „marii armate”
napoleoniene spre Niemen, Alexandru I i-a cerut lui Kutuzov, la 22
martie 1812 urgentarea încheierii păcii cu Turcia, acceptând... „Prutul
ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”(Ibidem, p. 198-199)
În urma mituirii delegaţilor turci, prin intermediul lui Manuc Bei, a
trădării fanarioţilor Dumitrache şi Panaiot Moruzi, care au tăinuit
sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privind începerea campaniei
militare contra Rusiei (Ibidem) şi a atmosferei de panică creată „în mod
abil” de Kutuzov şi cei doi fraţi Moruzi în tabăra marelui vizir, a fost
încheiată, precipitat, la 28 mai 1812, pacea de la Bucureşti, care punea
capăt războiului ruso-turc. Prin această pace, Rusia a încorporat
teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. În tratat se prevedea:
„Prutul din punctul nord acest râu pătrunde în Moldova, apoi începând
din acest loc, malul stâng al acestui din urmă râu până la Chilia şi la
vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii...” (Istoria
diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potemkin, vol. II.
Traducere din limba rusă de Valeria Costăchel, Bucureşti, 1947,
p. 98)
În decursul istoriei, Poporul Român a trebuit să suporte şi să facă faţă
la mari sacrificii materiale şi umane, ingerinţele imperiilor străine :
otoman, ţarist, habsburgic, austro-ungar, răpirilor teritoriale,
distrugerior şi jafurilor pe care acestea le-au provocat.
Începând din secolul al XIV-lea, valorile luate Poporului Român de
puterile străine pot fi în parte urmărite pe bază documentară. Astfel în
perioada de încheiere a primului tratat între Muntenia în 1393 şi
Imperiul Otoman şi până la 1877, analiza evoluţiei tributului pune cu
pregnanţă marile cantităţi de aur şi produse care au fost scoase din
ţară.
În total tributul plătit de ţările române – Muntenia, Moldova şi
Transilvania – Imperiului Otoman s-au ridicat la suma de 1056305700 lei
aur, ceea ce echivalează cu 341021 kg aur. (Transformarea unităţilor
monetare în lei aur s-a efectuat luându-se ca bază următoarele
echivalenţe : 1 galben = 10 lei aur; un ban roşu la ţară = un ducat = 10
lei aur; 1 florin = 10 lei aur; un aspru = 1 leu aur. Transformarea în
aur s-a realizat având ca bazăp 1 leu aur = 0,3225 grame)
La acestea trebuie adăugat şi faptul că în 1417, străvechiul teritoriu
românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră – Dobrogea, era ocupată de
Imperiul Otoman, ocupaţie care a durat până în 1878, iar o serie de
oraşe importante de pe malul românesc al Dunării ca Giurgiu, Turnu,
Brăila, Chilia, Cetatea Albă, au fost transformate de otomani în raiale
şi paşalâcuri.
Imperiul habsburgic, ocupând Transilvania între 1687-1918, Banatul între
1718-1918, Oltenia între 1718-1739 şi Bucovina între 1775-1918, a scos
din ţară prin impozite, contribuţii militare în bani, produse, lucrări
de construcţii militare peste 2450000000 lei aur, ceea ce reprezintă
857500 kg aur. (Mircea Muşat, Românii în vâltoarea
vitregiilor istoriei în Analele de istorie nr.
3/1978, p. 16-47)
Numeroase bunuri materiale şi obligaţii au fost însuşite sau plătite şi
Imperiului Rus, în perioada 1769-1854, când Muntenia şi Moldova au fost
ocupate pe diferite perioade de armatele ţariste. Obligaţiile în bani şi
produse suportate de Moldova şi Muntenia se ridică la suma de 200000000
lei aur, adică 64516 kg aur. În această statistică nu intră teritoriul
dintre Prut şi Nistru încorporat de Rusia ţaristă. (Ibidem, p. 38-39)
Mari distrugeri de valori materiale au produs poporului român
nenumăratele războaie izbucnite între marile puteri.
Ţările române, fiind aşezate într-o zonă unde se ciocneau interesele
rapace ale marilor puteri, au fost nevoite în decursul veacurilor să
suporte desfăşurarea unor mari bătălii în interiorul hotarelor lor sau
să asigure întreţinerea trupelor unuia sau altuia dintre imperiile care
se confruntau şi care ocupau fără condiţii ţările române.
În această situaţie au suportat obligaţii în bani şi natură – produse,
au suferit jafuri, incendieri de oraşe şi sate. Toate acestea au frânat
cursul ascendent al dezvoltării societăţii româneşti.
În acelaşi timp, faptele respective au dus la creşterea puternică a
conştiinţei naţionale a tuturor românilor la înţelegerea adâncă a
necesităţii luptei hotărâte a Poporului Român împotriva dominaţiei
străine, pentru independenţă desăvârşită şi unitate statală.
În pofida tuturor acestor vicisitudini ale istoriei, nimeni şi nimic nu
au putut opri ascensiunea Poporului Român spre făurirea unităţii
naţionale şi statale.
Rar se poate întâlni în istoria Europei un popor care să fi înfruntat
atâtea greutăţi, să fi făcut atâtea jertfe pentru păstrarea gliei
strămoşeşti, a fiinţei naţionale şi de stat, dar care să fi intrat în
epoca modernă ca stat unit, odată cu cele mai multe state de pe
continent.
Ioan Corneanu şi Mircea Pîrlea
|
|
