România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străină - Basarabia

 

Partea a II-a

 

4. Războiul de independenţă de la 1877-1878 şi pierderea Basarabiei de Sud

 

În cursul celor două întrevederi pe care le-a avut la Livadia, cu ministrul de externe rus, I.C. Brătianu l-a întrebat care erau intenţiile Rusiei în ce priveşte Basarabia de Sud. El a primit doar răspunsuri evazive şi ambigui. Necunoscând intenţiile şi declaraţiile Împăratului Alexandru al II-lea de a se dezice de angajamentele Tratatului de la Paris, prin al cărui articol, Rusia se angaja : ...”să menţină şi să acţioneze pentru respectarea drepturilor politice ale statului român, aşa cum decurg ele din legile interne şi tratatele existente, precum şi să menţină şi să apere integritatea actuală a României.”(Ibidem)

Potrivit prezicerilor făcute într-un memoriu cunoscut postum al publicistului francez Paul Bataillard, prieten cu primul ministru român I.C. Brătianu, se pare că acestuia din urmă i-au trebuit multă insistenţă şi fermitate pentru a introduce cuvântul „actuală” care „nu era conţinut în textul iniţial, acceptat deja definitiv de către prinţul Gorceacov şi de către ţar”(P. Bataillard, Jean Bratiano et la politique extérieure de la Roumanie (1891), publicată de Gheorghe Brătianu, Bucureşti, 1940, p. 8-9)

Ţinând cont că celelalte puteri europene se dezinteresau de această problemă şi dat fiind faptul că, pentru a obţine recunoaşterea independenţei ţării, era pus în faţa necesităţii de a trata cu Rusia de pe poziţia unui stat pe deplin stăpân pe soarta sa, din punctul de vedere român aceasta reprezenta, evident, maximum ce se putea obţine. Convenţia din 16 aprilie 1877 nu prevedea nici o cooperare a armatei române dincolo de Dunăre, Rusia respingea chiar şi sugestia unei asemenea cooperări, considerând că forţele sale erau pe deplin suficiente pentru a repurta o victorie completă asupra Imperiului Otoman. (Gheorghe Brătianu, op. cit. P. 114-115)

Aşa s-a arătat că în faţa Plevnei s-a produs o nouă surpriză şi rezistenţă a lui Osman Paşa, ce a modificat toate planurile Statului Major Imperial Rus. La 31 iulie 1877 o depeşă a Marelui Duce Nicolae stăruia ca prinţul Carol a României să treacă Dunărea şi să întreprindă cât mai repede o demonstraţie sau diversiune, cu scopul de a degaja corpurile de armate ruse angajate în luptă cu otomanii. După căderea Plevnei, victoria româno-rusă şi după Tratatul de la San Stefano, problema încorporării sudului Basarabiei la Rusia a intrat în preocupările principale ale diplomaţiei ruse.

La 26 ianuarie 1878, generalul Ghica raporta de la Petersburg că : „Împăratul şi ministrul de externe mi-au făcut cunoscută în mod formal intenţia lor de a relua o parte a Basarabiei până la Chilia. În compensaţie, România va primi Delta Dunării şi Dobrogea.”(Corespondenţa generalului Iancu Ghica, publicată de R. Rosetti, Bucureşti, 1930, Aşezământul I.C. Brătianu, p. XII)

Prima reacţie a lui Mihail Kogălniceanu a fost un protest energic : „Deci, telegrafia el în acea zi, ne-am vărsat sângele, ne-am secătuit ţara nu pentru a câştiga, nu a păstra cel puţin, ci pentru a pierde. Deci, era mai bine să-i lăsăm pe turci, să iasă victorioşi, ca în caz de victorie, cu siguranţă ei nu ne-ar fi luat mult din Basarabia. Basarabia va putea să ne fie luată, adaugă el, dar în orice caz aceasta se va face pe seama prestigiului Rusiei în rândul popoarelor din Răsărit. Grecii şi sârbii vor învăţa de la noi preţul pe care îl plătim pentru că am fost aliaţii lor şi ne-am vărsat sângele pentru Sfânta Rusie. Nu ministrul vă vorbeşte acum, căci el trebuia să aştepte sosirea generalului Ignatiev. Pentru moment, vă vorbeşte românul descendent al boierilor moldoveni, care au protestat chiar sub jugul turcesc, împotriva luării Bucovinei, împotriva luării Basarabiei. Să dea Domnul să mă înşel, dar luarea acestei fâşii de pământ care se cheamă Basarabia românească va provoca multe furtuni viitoare.”(Ibidem, p. 129, nr. XCIII)

Guvernul ţarist a dat articolului 2 al Convenţiei din 16 aprilie o interpretare în slujba propriilor sale interese : „Convenţia fiind încheiată în vederea războiului cu Turcia, război al cărui teatru putea deveni România, Rusia s-a angajat prin articolul Convenţiei, să apere şi să garanteze drepturile României şi integritatea teritoriului său numai împotriva Turciei. Această stipulaţie nu se referă la Rusia, căci Convenţia nu este un act prin care ea se angaja faţă de România sau prin care Rusia şi-a asumat faţă de ea obligaţiile conţinute în articolul precedent.” (Ibidem, p. 161, nr. CXXXVII)

În memoriul guvernului român, remis Petersburgului la 19 martie, răspunsul Rusiei a venit câteva zile mai târziu, sub forma unui articol din Journal de Saint Petersburg, consacrat în întregime memoriului român, pe care îl taxa drept aberaţie „a unei naţiuni imature”, a cărei parţialitate îi tulburase mintea şi îi întunecase raţiunea. Urmau argumentele invocate de Rusia, a căror reproducere în punctele lor esenţiale nu este inutilă : „Că Basarabia nu fusese cedată României, ci Moldovei, ca fiind vecinul cel mai insignifiant. Că Tratatul de la Paris, care este unicul său titlu de posesiune, a fost violat de către Moldova, care s-a unit cu Valahia şi a creat Principatele Unite, care au făcut apel la un prinţ străin de către România, care a dus război împotriva Turciei şi şi-a proclamat independenţa şi că în consecinţă, titlul legal de posesiune nemaiexistând, încetează însuşi dreptul de posesiune. Că scopul pentru care puterile ceruseră cedarea acestui teritoriu nu mai există, din moment ce libertatea de navigaţie pe Dunăre este astăzi pe deplin recunoscută şi garantată de Comisia Internaţională. Că participarea României la război nu a fost un sacrificiu, nici un act de devotament, ci un calcul just, dat fiind că a beneficiat de pe urma lui, fără a mai socoti ploaia de aur pe care războiul a făcut-o să cadă peste ţară. Că românii n-au decât să-şi reproşeze lor înşişi dacă au crezut că pot substitui frăţiei de arme procedee rău voitoare şi ostile.”

Nervozitatea conducătorilor politicii externe a Imperiului Ţarist a devenit excesivă, iar ministrul de externe Gorceakov înfuriindu-se peste măsură a ameninţat la începutul lunii aprilie că va da ordin de ocupare a României şi va dezarma armata română. „Din ordinul Prinţului Carol, telegrafia Kogălniceanu lui Ghica la 4 aprilie, binevoiţi a-i spune prinţului Gorceakov, la prima întâlnire, că o armată care a luptat la Plevna sub ochii Împăratului Alexandru al II-lea, va putea foarte bine să fie zdrobită şi lichidată, dar că ea nu se va lăsa dezarmată niciodată.”(Ibidem, p. 174, nr. CLIII) În această situaţie, Carol a fost nevoit să dea ordin armatei române pentru a se retrage în Oltenia.

Când I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost admişi , la 1 iulie, să facă cunoscut Înaltei Adunări Memoriul lor adresat Rusiei, conceput în termeni pe cât de fermi, pe atât de măsuraţi, ei pledau, evident, o cauză dinainte pierdută. Dar atitudinea lor a rămas de nezdruncinat, în acelaşi spirit cu telegrama mişcătoare, semnată de Rosetti, pe care o primiseră de la Bucureşti pe 23 iunie şi care le reamintea o ultimă oară, punctul de vedere pe care trebuia să-l susţină : „După îndelungi reflecţii, am ajuns la convingerea fermă şi de neclintit că trebuie să ne abţinem de la orice participare la un act care va fi. Cei mari pot face tranzacţii, naţiunile mici nu trebuie să-şi vândă teritoriul, şi nici pe fraţi.”(Ibidem, p. 174 nr. CLIII)

După Congresul de la Berlin, întreaga provincie dintre Prut şi Nistru era din nou sub dominaţia Rusiei ţariste. De altfel politica autorităţilor ruse din Basarabia nu era lipsită de o anumită abilitate; ea încerca să atragă elemente ale burgheziei şi ale boierimii provinciale şi pe intelectuali, asigurându-le posturi în administraţia imperiului, cu condiţia să se adapteze cu totul mentalităţii şi culturii ruse.

Mulţi basarabeni de origine română au primit astfel funcţii în armată şi în diplomaţie : unul dintre ei, un distins jurist, Leon Kasso, a cărui familie în generaţia trecută era încă suspectă de „naţionalism moldovenesc”, a devenit profesor la Universitatea din Moscova şi Ministru al Învăţământului sub Nicolae al II-lea; dar aceştia primiseră şi educaţie pur rusească şi se considerau pe deplin câştigaţi pentru cauza imperiului.

Pe de altă parte, bunăstarea materială a populaţiei rurale constituia o grijă permanentă a autorităţilor, ca şi starea de regres cultural pe care acestea aveau interesul să o menţină. (I.C. Brătianu, Acte şi cuvântări, IV, p. 63-64)

Revoluţia burghezo-democratică din Rusia, în 1905, în condiţiile înfrângerii armatelor ţariste în Manciuria, a prilejuit o puternică afirmare a principiului naţionalităţilor.

Manifestul imperial din octombrie 1905, care permitea modificări importante în legislaţia statului, în sensul unei democratizări, a fost urmarea intensificării mişcării revoluţionare în întreg imperiul.

 

5. Lupta basarabenilor pentru Unirea cu România

 

O seamă de intelectuali români, luptători pentru drepturile naţionale ca de pildă : Constantin Stere, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Botezat, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Alexandru Nour, Neculai Alexandri, Nicolai Bivol, Vasile Oatu, Vasile Stroiescu, Pantelimon Halippa, organizează editarea ziarului românesc Basarabia. Zemstvele stăruie să se introducă limba română în şcoli; au loc adunări publice la Chişinău, în care se pun bazele „Societăţii Moldoveneşti pentru Răspândirea Culturii Naţionale”, sub preşedinţia lui P.V. Dicescul. Ca şi în Imperiul Austro-Ungar, lupta revoluţionară a românilor din Rusia ţaristă, urmărea emanciparea naţională, reforme economice, reforma agrară, reintroducerea limbii române în şcoli, în biserici şi în instituţiile publice. (Ion Nistor, op. cit., p. 202-205)

Orice manifestare pentru emancipare naţională şi politică în cadrul general al mişcărilor revoluţionare din Rusia, a fost primită cu ostilitate de oficialităţi. Organul de presă ţarist din Chişinău, „Drug” trăgea semnalul de alarmă în ianuarie 1906 că : ...”s-a format un cerc al cărui scop tinde la deschiderea şcolilor româneşti în Basarabia, predarea limbii române, dezvoltarea gustului pentru literatura românească. Într-un cuvânt s-a făcut primul pas care, fatal, va duce la antagonism şi separatism. Poporul are prea puţin timp ca să poată învăţa deodată carte rusească şi românească. Şi, desigur, majoritatea va prefera să înveţe în limba maternă, în cea românească. Deci, înstrăinarea de Rusia e inevitabilă.”(Drug, Prietenul din 6 ianuarie 1906)

Ca şi în celelalte provincii oprimate, în gubernia Basarabiei, represiunea a fost cruntă: arestări, execuţii, distrugerea sediilor organizaţiilor naţionale, ziarul Basarabia a fost suprimat, tipografia şi redacţia arse, redactorii săi au fost arestaţi şi deportaţi.

Cu toate acestea, alegerile pentru prima Dumă au dovedit imposibilitatea sugrumării mişcării naţionale; în pofida persecuţiilor, ţăranii români trimit ca reprezentant al lor în Dumă pe învăţătorul I. Sever (C. Stere, În preajma revoluţiei, vol. 1, p. 92-93)

Perioada de până la Primul Război Mondial va da noi dimensiuni luptei Poporului Român din teritoriul dintre Prut şi Nistru, luptă amplificată de adâncirea contradicţiilor interne ale Imperiului Ţarist, de prăbuşirea lui în februarie 1917. (Dinu C. Giurescu, Istoria Ilustrată a Românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 134-135)

În continuarea lucrării despre Basarabia, nu cred că ar fi lipsit de interes, să vă mai prezentăm două materiale, care explică politica de expansiune a Rusiei încă din Evul Mediu.

 

6. Testamentul lui Petru cel Mare

 

Petru cel Mare, ţarul ruşilor, s-a născut la 30 mai 1672 la Moscova şi decedat la 8 februarie 1725, la vârsta de 52 de ani şi este înmormântat în Catedrala Sfinţilor Petru şi Pavel din Sankt Petersburg.

Profitând de declinul Imperiului Otoman după asediul Vienei în 1683, Petru cel Mare a fixat prin testament principalele linii de forţă ale expansionismului Rusiei în Europa cât şi pe alte continente.

Testamentul său, elaborat în 1725, a fost dus la Paris de ambasadorul Franţei la Petersburg şi a fost predat Regelui Ludovic al XV-lea.

Acest document a fost publicat la Paris în anul 1843, el a fost comentat cu mare interes, în anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete încoronate din Europa, de politicieni, istorici şi oameni de cultură.

Considerat de unii ca apocrif, Testamentul reprezintă un text a cărui valoare rezidă în confirmarea prin fapte istorice petrecute sau ce urmează să se întâmple.

Implicaţiile pentru actualitatea geopolitică internaţională şi, în particular, pentru cea românească, sunt extraordinar de importante, permiţându-ne să înţelegem multe lucruri care se întâmplă acum, sub ochii noştri.

„În numele Prea Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, NOI PETRU I, către toţi pogorâtorii noştri şi moştenitorii tronului şi guvernului naţiei rossieneşti.

Marele Dumnezeu de la care avem existenţa şi Coroana noastră, luminându-ne, şi sprijinindu-ne, îmi iartă mie a privi pe poporul rossienesc, ca chemat a stăpâni în viitorime toată Europa.

Eu pui temei acestei idei, că naţiile europene au agiuns, cele mai multe, într-o stare de decădere sau că merg ele cu mare grăbire spre a lor cădere.

Urmează dar a fi ele cu înlesnire şi fără îndoială subjugate de un popor tânăr şi nou când acela va ajunge la întregimea creşterii sale şi va căpăta totală puterea sa.

Eu privesc năvălirea popoarelor Nordului de a cuprinde ţările Occidentului şi ale Orientului ca o mişcare periodică hotărâtă în scopurile PRONIEI – care de asemenea au făcut a se renaşte şi poporul roman prin năvălirea barbarilor.

Strămutările oamenilor ce locuiesc spre pol sunt ca umflarea râului Nil ce vine la oarecare vreme ca să îngraşe cu al său mâl glodul ţărmurilor celor uscate ale Eghipetului. Eu am găsit pe Rossia un pârâuleţ şi o las un râu mare..., iar moştenitorii mei vor face-o şi mai întinsă, hotărât să rodească Evropa cea stârpită şi valurile lor se vor revărsa peste toate stavilele ce ar ispiti niscaiva mâini slăbănogite a pune împotriva lor, dacă însă urmaşii mei vor şti a îndrepta o direcţie a lor.

Pentru aceasta dar Eu le las lor instrucţiunile următoare care le recomandă la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.

A ţine naţia rossienească nepreacurmat într-o stare de război spre a avea pre soldaţii ei pururea deprinşi la război, nelăsând-o a răsufla, deci numai pre câtă vreme va cere trebuinţa de a duce în mai bună stare finanţele statului, de a preface armiile şi de a alege prilejul favorabil pentru a începe vreun război; cu acest chip se va face o parte să ajute războiului şi războiul să ajute pacea în interesul întinderii Rossiei şi a înaintării ei la înflorire.

A chema prin toate mijloacele posibile de la naţiile cele mai învăţate ale Evropei comandirii în vremi de război şi oameni învăţaţi în vreme de pace, spre a face ca naţia rossienească să capete folosul de la celelalte naţii fără a pierde din ale sale proprii.

Să se amestece la tot prilejul în toate provinciile şi dezbaterile din Evropa, mai vârtos în cele din Germania care fiind mai cu apropiere o interesează mai cu seamă.

A vârî vrajbă în Polonia, a hrăni în ea tulburări şi necontenite jaluzii, a-i câştiga cu bani pe cei puternici ai ei, a avea înrâuriri în Dietele lor şi a le cumpăra spre a putea lucra şi ei la alegerile Crailor lor; a-şi face partizani în Polonia şi a-i proteja, a vârî oşti rossieneşti în Polonia şi a le ţine vremelniceşte, până la prilejul de a rămâne acolo pentru totdeauna.

Dacă puterile megieşe s-ar împotrivi atuncea să le împace vremelnic împărţind-o... până când va putea lua de la ele înapoi ce li s-a dat.

A lua cât s-ar putea mai mult din hotarile Sveziei (Suediei) şi  a şti cum să facă astfel ca însăşi Svezia să-i deschidă război spre a-i găsi pricină de a o subjuga. Pentru a isprăvi însă aceasta, trebuie a dezbina pe Svezia de Danemarca şi pe Danemarca de Svezia şi cu luare aminte a hrăni rivalităţile lor...

A se însoţi prinţii rossieneşti totdeauna cu principesele din Germania spre a înmulţi rudirea cu mai multe familii a ei, a apropia interesurile ei de ale noastre, şi înmulţindu-se influenţa noastră acolo să se unească de la sine cu pricina noastră.

A căuta să câştige alianţa de comerţ cu a Engliterei (Angliei) mai mult decât a oricărei alte puteri, pentru că ea este o putere care are mai multă trebuinţă de noi, la cele trebuitoare marinei, şi care poate fi şi mai folositoare la dezvoltarea marinei noastre, a schimba cheresteaua noastră şi alte producturi ale noastre cu aurul ei şi a face ca neguţătorii şi matrozii să aibă cu ai noştri o nepreacurmată înclinare, căci ei vor deprinde şi pe acei ai naţiei noastre la navigaţii şi comerţ.

A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice şi către Sud pe marginea Mării Negre.

A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol şi de India, ca acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii.

Deci trebuie a deschide necurmat războaie, când cu Turcia, când cu Persia, a face tarsanele (arsenale) pe Marea Neagră pentru a lucra la corăbii.

A pune câte puţin stăpânire pe această mare cum şi pe Marea Baltică, acestea fiind două poziţii trebuitoare la izbânda întreprinderii noastre.

A grăbi căderea Persiei, a străbate până la Golful Persic, a restatornici de se poate prin Siria comerţul cel din vechime al Orientului şi a-l întinde până la India care este magazia Lumii...

Ajungând odată acolo, va putea atunci Rossia a se lipi de aurul Engliterei.

A face de a se interesa curtea Austriei ca să se izgonească turcii din Evropa şi a nimici jaluziile ei, când se va ajunge la Constantinopole, întărâtându-i ei un război cu statele cele vechi din Evropa, sau dându-i o părticică din folosul izbânzii, care mai târziu i se va lua înapoi.

A face pre toţi grecii cei dezbinaţi sau schismatici, ce sunt împrăştiaţi şi în Polonia, să se lipsească de ea, a-i face să i se închine, a se face sprijinul lor şi a-şi întemeia mai înainte o predominare universală, printr-un fel de autocraţie erarhică covârşitoare; aceştia vor fi atâţia prieteni pe care îi va avea Rossia în statul fieştecăruia duşman al ei.

După ce Svezia se va desmăluda, Persia se va birui şi Turcia se va supune, apoi adunând armiile noastre şi fiind păzită Marea Neagră şi Marea Baltică cu corăbiile noastre, trebuie mai întâi a propune îndeosebi şi foarte tainic la Curtea Franciei, apoi la cea a Austriei de a împărţi cu ea imperiul lumii.

Dacă amândouă aceste Curţi vor refuza aceea propunere a Rossiei, care nu este nicicum de crezut, atuncea ar trebui să ştie cum se împarte între ele gâlcevirea şi a le face să se slăbească una pre alta, când apoi Rossia folosindu-se de un prilej hotărâtoriu va năvăli asupra Germaniei cu oştile sale cele pregătite, pornind totodată şi două flote mari : una de la Marea de Azov şi alta de la portul Arhanghelsk, încărcate cu cete de asiatici şi însoţite spre apărarea lor cu flote înarmate de la Marea Baltică şi Marea Neagră, care trecând de la Marea Mediterană şi de la Ocean vor năpădi – pe de o parte ele în Francia în vreme când pe altă parte va fi Germania năpădită.

Aceste două ţări, biruindu-se cealaltă parte a Evropei apoi, vor trece lesne şi fără nici o împotrivire sub jugul Rossiei. Aşa se poate şi aşa trebuie a se subjuga Evropa.

   Petru I-ul”

( Texte care au zguduit lumea, Editura Moldova, Iaşi, 1995, p. 101-111)

 

7. Tratatele de pace la războiul ruso-turc (1806-1812)

 

Tratatele de pace au început la 19 octombrie 1811 la Giurgiu şi s-au continuat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Principali negociatori din partea Rusiei  : Italinski (fostul ambasador de la Constantinopol) şi generalul Sabanev, iar din partea Turciei : Calib Efendi şi Dumitrache Moruzi.

Delegaţii ruşi au pretins la început „Moldova întreagă”, iar apoi stabilirea graniţei pe Siret cu stăpânirea celor trei braţe ale Dunării. Reprezentanţii otomani au respins acele cereri, au declarat în urma unei scrisori speciale a sultanului, că nu pot primi decât graniţa pe Prut până la Cogâlnic, iar de aici pe o linie directă (aproximativ ca cea ce va fi stabilită, la 1856, la Congresul de la Paris), spre Marea Neagră, exceptând deci Dunărea şi sudul Basarabiei. Încercarea lui Calib de a convinge pe delegaţii ţarişti că nu se cade pentru un aşa mare imperiu să se târguiască pentru câteva văi dunărene a rămas zadarnică. (Leon Kosso, op. cit., p. 167-168 şi 174; mai vezi şi Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1938, p. 199-200)

Cum ruşii n-au fost de acord cu punctul de vedere turcesc, tratativele au fost tergiversate până în primăvara anului 1812, negociatorii teritoriilor româneşti omorându-şi plictiseala prin distracţii, ospeţe, gratulări reciproce şi baluri luxoase date în onoarea părţii adverse. (Ibidem)

Presat de evenimentele care prevesteau marşul iminent al „marii armate” napoleoniene spre Niemen, Alexandru I i-a cerut lui Kutuzov, la 22 martie 1812 urgentarea încheierii păcii cu Turcia, acceptând... „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”(Ibidem, p. 198-199)

În urma mituirii delegaţilor turci, prin intermediul lui Manuc Bei, a trădării fanarioţilor Dumitrache şi Panaiot Moruzi, care au tăinuit sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privind începerea campaniei militare contra Rusiei (Ibidem) şi a atmosferei de panică creată „în mod abil” de Kutuzov şi cei doi fraţi Moruzi în tabăra marelui vizir, a fost încheiată, precipitat, la 28 mai 1812, pacea de la Bucureşti, care punea capăt războiului ruso-turc. Prin această pace, Rusia a încorporat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. În tratat se prevedea: „Prutul din punctul nord acest râu pătrunde în Moldova, apoi începând din acest loc, malul stâng al acestui din urmă râu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii...” (Istoria diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potemkin, vol. II. Traducere din limba rusă de Valeria Costăchel, Bucureşti, 1947, p. 98)

În decursul istoriei, Poporul Român a trebuit să suporte şi să facă faţă la mari sacrificii materiale şi umane, ingerinţele imperiilor străine : otoman, ţarist, habsburgic, austro-ungar, răpirilor teritoriale, distrugerior şi jafurilor pe care acestea le-au provocat.

Începând din secolul al XIV-lea, valorile luate Poporului Român de puterile străine pot fi în parte urmărite pe bază documentară. Astfel în perioada de încheiere a primului tratat între Muntenia în 1393 şi Imperiul Otoman şi până la 1877, analiza evoluţiei tributului pune cu pregnanţă marile cantităţi de aur şi produse care au fost scoase din ţară.

În total tributul plătit de ţările române – Muntenia, Moldova şi Transilvania – Imperiului Otoman s-au ridicat la suma de 1056305700 lei aur, ceea ce echivalează cu 341021 kg aur. (Transformarea unităţilor monetare în lei aur s-a efectuat luându-se ca bază următoarele echivalenţe : 1 galben = 10 lei aur; un ban roşu la ţară = un ducat = 10 lei aur; 1 florin = 10 lei aur; un aspru = 1 leu aur. Transformarea în aur s-a realizat având ca bazăp 1 leu aur = 0,3225 grame)

La acestea trebuie adăugat şi faptul că în 1417, străvechiul teritoriu românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră – Dobrogea, era ocupată de Imperiul Otoman, ocupaţie care a durat până în 1878, iar o serie de oraşe importante de pe malul românesc al Dunării ca Giurgiu, Turnu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, au fost transformate de otomani în raiale şi paşalâcuri.

Imperiul habsburgic, ocupând Transilvania între 1687-1918, Banatul între 1718-1918, Oltenia între 1718-1739 şi Bucovina între 1775-1918, a scos din ţară prin impozite, contribuţii militare în bani, produse, lucrări de construcţii militare peste 2450000000 lei aur, ceea ce reprezintă 857500 kg aur. (Mircea Muşat, Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei în Analele de istorie nr. 3/1978, p. 16-47)

Numeroase bunuri materiale şi obligaţii au fost însuşite sau plătite şi Imperiului Rus, în perioada 1769-1854, când Muntenia şi Moldova au fost ocupate pe diferite perioade de armatele ţariste. Obligaţiile în bani şi produse suportate de Moldova şi Muntenia se ridică la suma de 200000000 lei aur, adică 64516 kg aur. În această statistică nu intră teritoriul dintre Prut şi Nistru încorporat de Rusia ţaristă. (Ibidem, p. 38-39)

Mari distrugeri de valori materiale au produs poporului român nenumăratele războaie izbucnite între marile puteri.

Ţările române, fiind aşezate într-o zonă unde se ciocneau interesele rapace ale marilor puteri, au fost nevoite în decursul veacurilor să suporte desfăşurarea unor mari bătălii în interiorul hotarelor lor sau să asigure întreţinerea trupelor unuia sau altuia dintre imperiile care se confruntau şi care ocupau fără condiţii ţările române.

În această situaţie au suportat obligaţii în bani şi natură – produse, au suferit jafuri, incendieri de oraşe şi sate. Toate acestea au frânat cursul ascendent al dezvoltării societăţii româneşti.

În acelaşi timp, faptele respective au dus la creşterea puternică a conştiinţei naţionale a tuturor românilor la înţelegerea adâncă a necesităţii luptei hotărâte a Poporului Român împotriva dominaţiei străine, pentru independenţă desăvârşită şi unitate statală.

În pofida tuturor acestor vicisitudini ale istoriei, nimeni şi nimic nu au putut opri ascensiunea Poporului Român spre făurirea unităţii naţionale şi statale.

Rar se poate întâlni în istoria Europei un popor care să fi înfruntat atâtea greutăţi, să fi făcut atâtea jertfe pentru păstrarea gliei strămoşeşti, a fiinţei naţionale şi de stat, dar care să fi intrat în epoca modernă ca stat unit, odată cu cele mai multe state de pe continent.

                        Ioan Corneanu şi Mircea Pîrlea