România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

PSALTIREA ROMÂNEASCĂ scrisă de monahul Eustatie şi Nicolae Raţiu din Alba Iulia, preotul care, la 1785, i-a împărtăşit pe Horea şi Cloşca

 

Legătura manuscrisului este din tăblii de lemn învelite în piele maro, ornată sumar; mai păstrează una din cheutori, lucrată din piele şi alamă. Pare să reprezinte chiar legătura originală a cărţii.

Cartea manuscrisă, de formatul in-40, are filele numerotate: 1, 3-111, 109-121, 123-392; la început şi sfârşit se mai află câte o filă albă.

Ornamentaţia cărţii este destul de bogată şi deosebit de interesantă. Atrag, în primul rând, atenţia frontispiciile, desenate cu negru, ce redau modele arhaice ori compun cadre noi, originale. Frumoase şi originale pot fi considerate iniţialele ornate, situate de obicei la începutul primei catisme a psalmilor lui David.

Încadrată într-un chenar (ce aminteşte, ca şi compoziţie, chenarul foii de titlu a Psaltirii tipărite la Sibiu în 1791), foaia de titlu are următorul text:

PSALTIREA Pro(o)rocului Şi împăratului D(a)vid

Carele s-au scris Acum în zilele Crăiasii Marii Teresii

Şi a lui losif împărat, fiind arhiereu neunit Pravoslavnic

Preosfinţiia sa Sofronie Ţrlovici, Anul 1771, Martie 20.

Şi s-au scris cu toată cheltuiala iubitoriului de D(u)mnezeu

Chir io(a)nichie, Ieromonahul Sf(i)ntei Mănăstiri Plăişoru,

ce iaste în Ardeal, în hotarul Cioarii. Şi s-au scris de mine

smeritul şi mult păcătosul şi (al) lui D(u)mne(zău)

rob Eustatie Popovici. 1771 Mart(ie) 20.

[Ierarh al românilor ortodocşi din Transilvania era episcopul sârb Sofronie Chirilovici care a păstorit din decembrie 1769 până în 1774.] Subtitlul, scris cu roşu în fruntea textului Psaltirii, vesteşte mai în amănunt că scrierea conţine „Tâlcuirea şi prescurtarea psalmilor lui David adunată de mulţi de D(u)mnezeu însuflaţi dascăli ai Bisericii şi pentru aceasta s-au pus aicea ca să poată cetitoriul întru dânsa aceasta pre larg a ceti, care întru tâlcuirea psalmilor celor puşi înainte între lunile (adecă dungile) din afară în dreptul părţilor suma stihurilor,, .

În această formă, astfel tâlcuită, Psaltirea întruneşte cele 20 de catisme cunoscute, fără a mai avea la sfârşit obişnuitele adaosuri, întâlnite în marea majoritate a celor peste 60 de ediţii vechi româneşti ale cărţii biblice de lectură.

În legătură cu „scriitorii,, codicelui.

Manuscrisul a fost redactat de către doi copişti. Cea mai mare parte a textului, de la fila 1 la fila 368, a fost scrisă de către monahul Eustatie Popovici, în răstimpul cât s-a aflat, vremelnic, la Mănăstirea Plăişor din hotarul localităţii Cioara, situată în ţinutul Albei din Ardeal. Este chiar renumitul aşezământ monastic al marelui luptător pentru apărarea credinţei străbune Cuviosul călugărul Sofronie de la Cioara, care, în 1758-1760, a dezlănţuit răzvrătirea împotriva unirii cu Biserica Romei. Cel care a comandat scrierea cărţii şi a plătit cheltuiala lucrului a fost urmaşul lui Sofronie, Ieromonahul Ioanichie.

Partea ultimă a textului, de la fila 369 la fila 392, a scris-o Popa Nicolae Raţ sau Raţiu, locuitor la acea dată în Alba Iulia.

În legătură cu data redactării codicelui.

Manuscrisul a fost alcătuit într-un răstimp de şase luni, începând cu data de 20 martie 1771

Mărturii documentare.

Unele dintre acestea aparţin copiştilor (ele sunt redate cu bold), iar altele posesorilor vremelnici. Le redăm în ordinea în care se află scrise pe carte: Pe prima copertă interioară:

Ano 1804. Scripsit Nicolaus Ratz. Pe aceeaşi:

Această carte este a lui loan Filimon, Paroh la satul Recs, care este în C. Mercuriei, în Transilvania. 1858. Pe o filă albă, la început:

Adecă eu, lo(a)nichie l(ero)mon(a)h, am dăruit această carte lui Nicolae al Tatulni să-i fie dăruită ca să mă pomenească. 1771, 29 mai. Pe aceeaşi:

Aici m-am iscălit eu, Nicolaus Popovi(ci).

Pe aceeaşi:

Această sf(â)ntă carte iaste a C(institului) P(ărinte) Prot(opop) din Belgrad Nicolae Raţ.

Pe aceeaşi:

Manus Petri Szimutz, Parochi Cornensis.

Pe fila 1 se află scris titlul cărţii, redat mai sus.

Pe f.75v: 1771 fev(ruarie) 18.

Pe f. 106v: Finis Captissima 4-a.

Pe f. 135v: Vege a David Profeta soltar 5.

Pe f. 148v: Această Psaltire iaste a lui Nicolae Raţ, Protopopului neunit din Belgrad.

Pe f. 160v: a fost scris anul: 1771

Pe f. 172v: Ist scribsit lustafius Popovics.

Pe f. 244r: Telos Katisma 12.

Pe f. 281 v: Telos Katisma 14.

Pe f. 361 r: Istafius Popovics exrad Chimpeni.

Pe f. 368r: Usque ad signum scripsit Istafius Popovics.

Pe f. 392r:

Sfârşit şi lui Dumnezeu mărire.

Şi s-au săvârşit de mine mult păcătosul nevrednicul robul lui D(u)mnezeu, eu Nicolae Raţ ot Belgrad, în luna lui se(p)temvrie 11 zile, (1)771.

Pe f. 392v:

Această carte este a lui Ioann Filimon, Parochu la Recs, 1858, Iulie 20.

Pe aceeaşi:

În annul 1861 în 7 şi 8 zile a luinei lui maiu au ninsu zepada mare de au acoperitu pamantu.

Pe ultima fila albă de la sfârşit:

Se află mai multe încercări de condei, iar la urmă însemnarea:

Hoc librum est meus testis est Deus qvis iile querit nomen hic erit Nicolaus Ratz. m.p.

Datele documentare prezentate mai sus dezvăluie faptul că, această carte a început a fi scrisă, la cererea ieromonahului Ioanichie, din 20 martie 1771, la Mănăstirea Cioara. Interesant este că, peste numai câteva zile, iero-monahul Ioanichie dăruia (în fapt făgăduia) tomul aflat în lucru lui Nicolae Popovici, pentru ca să-l pomenească. Acesta nu este exclus să fie unul şi aceiaşi cu Nicolae Raţ sau Raţiu din Alba Iulia, cel care va termina redactarea manuscrisului şi-l va păstra până la sfârşitul vieţii. Ulterior, cartea s-a aflat în folosinţa preotului Petru Simuţ din satul Cornea, iar la 1858 aparţinea preotului Ioan Filimon din satul Reciu (Alba).

Contribuţiile pe care cercetarea manuscrisului de faţă le aduce la Istoria Bisericii Românilor privesc, cu deosebire: trecutul Mănăstirii Cioara, activitatea copistului Eustatie Popovici şi a preotului Nicolae Raţiu din Alba Iulia:

Mănăstirea din Plăişorul Cioarei (situat în hotarul fostului sat Cioara, astăzi Săliştea, jud. Alba), din vatra vechii aşezări monastice Afteia, metoc al Mănăstirii Cozia, a fost, la jumătatea secolului al XVIII-lea, în timpul păstoriei aici a renumitului călugăr Sofronie din Cioara, un renumit focar de rezistenţă românească la Unirea cu Biserica Romei, fapt pentru care a atras ura şi urgia stăpânirii, fiind distrusă şi pustiită în mai multe rânduri, împreună cu ieromonahul Sofronie, s-au mai nevoit la Cioara, egumenul Ştefan, ieromonahul Ioanichie, monahul Chirii şi monahul Efrem. La scurt timp după alungarea lui Sofronie, schitul a fost însă refăcut de către credincioşii ortodocşi din ţinut, lăcaşul de închinare întreţinând, prin osârdia monahilor de aici, şcoală şi atelier de pictură. O parte din vestigiile de aici s-au păstrat până în zilele noastre, mai ales între odoarele bisericilor din ţinut. Unele dintre acestea le constituie cărţile provenite de aici: Pravila lui Matei Basarab; Penticostar, Râmnic, 1743; Mărgăritare, Bucureşti, 1746; Octoih, Bucureşti, 1746; Octoih, Râmnic, 1750; Antologhion, Râmnic, 1752; Evanghelie, Bucureşti, 1760. Filele unui Molitvelnic imprimat la Târgovişte în 1713 (aflat in Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului), păstrează zapisul cumpărării sale, din 1750, de către viitorul conducător al răscoalei, de la Popa Constantin de la Târgovişte. în 1770, şcoala de la mănăstire era in funcţie căci, pentru ea se afla aici „Ioan Ciul, dascăl ot Bălgrad, neunit”. Reconstrucţia lăcaşului mănăstirii nu se afla în stare bună căci, din 1771 decembrie 6, datează o carte (ex librar) dată monahului Samuel, prin care i se îngăduia să umble, prin satele şi oraşele dimprejur, să strângă ajutoare benevole pentru necesitatea săracei mănăstiri din satul Cioara, numită Plăişor. De la Plăişor, odată cu cărţile, au fost coborâte în vale şi piese pictate, ca friza apostolilor, cu Deisis, pictură pe pânză aplicată pe lemn, de o valoare artistică excepţională, şi icoanele împărăteşti, din 1770 (Isus Hristos, Măria cu Pruncul), datorate osârdiei monahului Chirii de la Plăişor.

Despre călugărul şi „scriitorul,, de cărţi Eustatie Popovici (Evstatie, Evstratie, Istafius), se presupune că era originar din Abrud sau Zlatna. Mărturia sa, notată în manuscrisul de faţă, dezvăluie faptul că era originar din Câmpeni. Ştim că acest călugăr a trăit şi s-a remarcat în cadrul monahismului românesc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, desfăşurându-şi activitatea, ca arhimandrit şi copist, în Transilvania, la Mănăstirea Cioara, şi în Moldova, la Mănăstirea Secu şi la schiturile Brăteşti (lângă Paşcani), apoi la Măgura Ocnei. Se cunosc mai multe manuscrise copiate de el în perioada 1766-1781, cu foarte multe însemnări în româneşte şi latineşte: Leastviţa adecă Scara Raiului, un Codice miscelaneu (cu Tâlcul Sf. Liturghii, un Catehism, cărţi populare ş.a.), scrise în 1766; un alt Codice miscelaneu (cu Tâlcul Sf. Liturghii şi un Cronograf) scris în 1770; o traducere din Sf. Grigorie Sinaitul şi Cuvântările Sf. Efrem Şirul, scrise în 1772; Rânduiala chipului celui mare a călugărilor şi un Octoih mic (unul din 1778, copiat la Brăteşti), alte două (copiate în 1780 şi 1781, la Măgura Ocnei), ş. a. Acestora li se alătură acum Psaltirea de faţă, redactată împreună cu preotul Nicolae Raţiu din Alba Iulia, în cursul anului 1771.

Despre Protopopul Nicolae Raţiu se ştie că a fost o figură remarcabilă a Alba Iuliei, a cărui personalitate a depăşit limitele locului, memoria istoriei înveşnicindu-l cu apelativul de „duhovnicul lui Horea şi Cloşca”. Protopopul bălgrădean s-a remarcat între contemporanii săi atât pe tărâm bisericesc, cât şi în plan cultural şi social-patriotic, multiplele direcţii ale activităţii sale definindu-i statura de om al Bisericii, dar şi aceea de iubitor de carte şi de neam.

Protopopul Nicolae Raţiu nu a rămas străin nici de problemele naţional-sociale ale vremii, cu atât mai mult cu cât a fost contemporanul unor momente de maximă importanţă pentru istoria neamului românesc - Răscoala de la 1784 a iobagilor români din Transilvania sau Răscoala lui Horea. Actul de nobleţe sufletească şi curaj de care Nicolae Raţiu a dat dovadă, şi anume asistenţa religioasă acordată celor doi conducători ai mişcării înainte de execuţie, i-a înveşnicit memoria cu preţiosul apelativ de „duhovnic al lui Horea şi Cloşca”. Cu puţin timp înainte de ceasul execuţiei, Nicolae Raţiu i-a căutat în celule pe Horea şi Cloşca, le-a scris testamentele şi, după ce i-a spovedit, i-a împărtăşit creştineşte pe amândoi. Date despre derularea execuţiei ne oferă scrisoarea trimisă la Roma, în 2 martie 1785, de către Iosif Gabri, profesor la Alba Iulia, martor ocular ai evenimentelor, care relatează că, în dimineaţa zilei de 28 februarie, pe la ceasurile 9 şi jumătate, Horea şi Cloşca au fost aşezaţi separaţi pe câte un car special, fiind însoţiţi pe drumul de la celulă până la locul execuţiei de către preotul Nicolae Raţiu.

Pe Dealul Furcilor a urmat scena barbară a execuţiei lui Cloşca, „ce dură vreun ceas”, timp în care acesta a primit vreo douăzeci de lovituri, în tot acest răstimp, Nicolae Raţiu se afla lângă Horea, susţinându-l moral: „Preotul Nicolae Raţ se afla şi el acolo, lângă Horea, îl ţinea cu o mână de după cap, rostind cuvinte de îmbărbătare...”, înainte ca Horea să fie tras pe roată, popii Nicolae „nu i-a fost silă a săruta obrazul batjocorit şi disfigurat al lui Horea, zicând: «Prin mine te sărută un neam întreg». La execuţia acestuia din urmă, însă, Nicolae Raţiu, cu tot curajul dovedit până atunci, n-a mai putut suporta cruzimea scenei şi a leşinat. Iată o mărturie consemnată de istoricul Nicolae Densuşianu: „Când au dus la moarte pe Horea şi Cloşca, i-a însoţit preotul de atunci din Alba lulia, Niculae Raţ. Dânsul, până a frânt roata pe unul, a ţinut pe celălalt cu mâna pe după cap, dar când au început să frângă cu roata şi pe al doilea, Popa Niculae Raţ a căzut jos leşinat şi a trebuit să-l ducă cu carul acasă”.

Toate cele prezentate mai sus atestă, cu prisosinţă, un codice de referinţă pentru cultură românească scrisă din Transilvania veacului al XVIII-lea.

[Manuscrisul a fost cercetat de noi, în anul 2016, în cadrul Colecţiei prof. univ. Ioan Iliescu din Timişoara, de unde, în 2017, a ajuns într-o colecţie particulară din Bucureşti.]

 

De Florian DUDAŞ

 

 

Referinţe bibliografice:

Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936;

Nicolae Densuşianu, Răscoala lui Horia, Bucureşti, 1884;

David Prodan, Răscoala lui Horea, l-ll, Bucureşti, 1979;

Florian Dudaş, Răscoala lui Horea în tradiţia poporului român, Bucureşti, 1984;

l. Cristache-Panait, Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, Alba Iulia, 1987;

Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Sibiu, 2014;

Gabriel Ştrempei, Catalogul manuscriselor româneşti, I-III, Bucureşti, 1978,1983;

Florian Dudaş, Cărţi rare. Contribuţii la Bibliologia românească, Oradea, 2017.