România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Tradiţii populare din România, Bulgaria şi Serbia

 

În Antichitate, peste o sută de triburi trace cu diferite denumiri, care practicau mai ales agricultura, trăiau permanent în satele risipite la altitudinile medii montane, pe văile râurilor, dealurile şi câmpiile Peninsulei Balcanice, nordului Mării Negre până în Asia centrală, unde erau semnalaţi masageţii. Crescătorii de animale, păstorii transhumanţi, plugarii, vânătorii ş.a. aveau totodată aşezări temporare pe timpul verii. Satul a rămas rezervorul tradiţiilor şi ritualurilor mistice seculare ale respectivelor populaţii strâns conectate cu natura. Deşi creştinismul a considerat aceste obiceiuri drept “păgâne”, ele s-au păstrat mereu în conştiinţa oamenilor, care le-au transmis oral urmaşilor. Noile religii, pentru a-şi asigura succesul răspândirii şi permanentizării, au asimilat şi remodelat numeroase elemente cultice străvechi, ce transpar adesea din substratul lor. La popoarele balcanice se constată împrumutul unor figuri legendare, talismane, costumaţii, datini, strigături şi dansuri precum horele jucate ocazional de către diferite categorii de vârstă şi sex. Acestea au fost preluate de multe ori cu nume schimbate în folclorul altor zone geografice, unde natura şi necesităţile ocupaţionale nu se deosebeau prea mult. Studiul nostru comparativ a selectat câteva exemple provenite din folclorul şi mitologia română, întâlnite la bulgarii şi sârbii din sudul Dunării, unde trăiesc din vechime comunităţi româneşti consistente, precum şi în regiuni mai depărtate populate odinioară de aceiaşi etnie. O bună parte a datinilor a fost colportată de grupurile umane, care s-au deplasat voit (necesităţi vitale, transhumanţă, comerţ) ori constrânse de marile puteri “temporare” (romani, bizantini, slavi, germanici, mongoli, turci ş.a.) interesate în preluarea teritoriilor mai bogate, a forţei de muncă gratuite, de uniformizarea etnică, colonizarea şi valorificarea arealelor lipsite de populaţie activă, paza frontierelor etc. Un aport esenţial l-a avut fenomenul de aculturaţie, ce constă în introducerea şi asimilarea de către majoritarii sedentari a unor noi aspecte din folclorul popoarelor migratoare, care totuşi nu au influenţat radical continuitatea culturală a acestor teritorii.

Prevestirile şi oracolele legate de cunoaşterea anticipată a destinului, practicate de către vrăjitori/ şamani şi castele preoţilor auguri şi solomonarii iniţiaţi în descifrarea anumitor semne ale naturii mereu schimbătoare, au marcat profund imaginarul şi comportamentul societăţii indiferent de stadiul dezvoltării ei. Cultura rurală a colectivităţilor agricole a consacrat obiceiuri şi ritualuri având un caracter sezonal calendaristic, a căror succesiune jalonată astronomic era strict supravegheată de conducătorii religioşi şi laici. Datinile apotropaice aveau drept scop solicitarea, stimularea şi asigurarea protecţiei forţelor binelui în lupta cu cele malefice, ce trebuiau îndepărtate sau eventual îmbunate. Oamenii înţelegeau în acest mod să-şi apere viaţa şi prosperitatea, care implicau: sănătatea, familia, fertilitatea (perpetuarea speciei), hrana lor şi a animalelor domestice, călătoriile, comerţul, să-şi păzească locuinţa şi terenul agricol de intemperii şi duşmani. Până în momentul apariţiei şi difuzării largi a religiei creştine monoteiste numeroşii zei, stimulaţi de ofrande generoase, puteau rezolva problemele speciale ale apelanţilor. Zeii antici totuşi nu au dispărut complet, unii dintre ei au îmbrăcat aura sfinţeniei ori au rămas ascunşi în cugetul solicitanţilor. Remarcabilă este asocierea mistică ocazionată de succesul acestor ritualuri cu simbolistica diferitelor specii de animale şi plante prezente în vecinătate. Explicaţia rezidă mai ales din cunoaşterea printr-o practică îndelungată a efectelor terapeutice ale tratamentelor homeopatice cu diverse leacuri “băbeşti” (băuturi, alifii, masaje ş.a.). Un rol important în reuşita acestor acţiuni revine: tonalităţii şi ritmului de succedare al incantaţiilor - rugăciuni cântate aidoma mantrelor, unor costumaţii şi imagini specifice, dansurilor însoţite de anumite gesturi şi zgomote. Mai mult sau mai puţin combinate, toate contribuiau la refacerea echilibrului bioenergetic al subiecţilor inducând relaxarea, revitalizarea, vindecarea, speranţa în izbândă. Strigăturile rostite în timpul dansurilor au variate conotaţii: sacre, stimulatoare, educative, ironice cu adresă etc. Festivităţile prin semnificaţia declarată şi varietatea programului servesc la socializarea şi coeziunea membrilor comunităţilor.

Popoarele vechii Europe sărbătoreau Anul Nou primăvara în martie. După Iuliu Cezar începutul de an mutându-se la 1 ianuarie, s-a creat un decalaj între anul civil şi cel agrar. Astfel, festivităţile legate de Anul Nou, Pluguşorul şi Sorcova s-au decalat şi amestecat cu cele legate de solstiţiul de iarnă, când se sărbătorea victoria luminii asupra întunericului prin procesiuni animaliere şi sacrificiul porcului, cu noile sărbători creştine. Între colindele laice de primăvară, mutate iarna, se numără şi cele având refrenul “florile dalbe” (“flori de măr”), care repetate induceau o forţă magică. Ramura de măr înflorită, care simboliza belşugul casei, făcea parte din recuzita colindătorului. O dată cu mutarea sărbătorilor iarna s-a recurs la înflorirea forţată a ramurilor de măr rupte din pom de Sf. Andrei, care erau puse în apă şi la căldură. Deşi s-a renunţat la această practică s-a păstrat incantaţia legată de florile fermecate, care după Olimpia Cotan-Prună evocă lumina solară. Un alt refren vrăjit “Lerui ler”, al cărui înţeles precreştin în mare măsură pierdut, este rostit de colindători cu sensul de influenţare pozitivă a destinului. Acesta, provenit posibil dintr-o limbă anterioară înscrisurilor antice, invocă străvechiul apelativ Ler împărat, care poate fi întâlnit ca toponim în nordul Mării Negre - loc. Adler/ Ad ler/ La Ler. Din totalul colindelor româneşti, doar un sfert sunt religioase, restul sunt precreştine (Formula As, 2006, cotidian nr. 749 – Arhivă, Bucureşti). Colindele, la care participă cântând majoritatea sătenilor, se desfăşoară până în Ajunul Crăciunului serbat în România la 25 decembrie pe stil nou (calendarul gregorian, adoptat în 1919) şi mai târziu cu 13 zile pe stil vechi (calendarul iulian) în ţările ortodoxe vecine. Atunci, conform unei datini străvechi precreştine, se atârnă sub straşina casei invocatele flori albe de maghiran (Majorana hortensis), busuioc (Ocimum basillicum) şi izmă creaţă (Mentha spicata), toate din fam. Labiatae, care ajută la purificarea aerului şi locuinţei (A. Reinhardt, pag. 268).

Capra/ turca/ brezaia/ cerbul, datină de sorginte traco-geto-dacă, este sărbătorită în toată România după tăierea porcului la Ignat (20 decembrie), care precede sărbătorile Crăciunului. Se presupune că datina a fost legată de Constelaţia Capricornului/ Caprei/ Ţapului sub influenţa astrală a căreia se afla la un momentdat Pământul. Rolul caprei este de a aduce rodnicie recoltelor şi bunăstare animalelor din ogradă. Feciorii colindători în număr de 3-40, deghizaţi în funcţie de regiune poartă o mască ce sugerează capul animalului prevăzut cu un clonţ de lemn, al cărui maxilar inferior mobil clămpăneşte zgomotos de cel superior în timpul urărilor. Coarnele caprei bogat decorate au ciucuri şi mărgele, iar corpul este acoperit cu o ţesătură multicoloră - cergă, covor sau o blană de capră cu ornamente felurite. Veselul alai însoţit de muzicanţi, tropotul dansatorilor, sunetul zurgălăilor, scuturatul herbului cu panglici şi mărgele, precum şi de strigături, care încep cu “Ţa, ţa,, căpriţă ţa”…, induc participanţilor o stare euforică de bună dispoziţie. Spectacolul răsplătit de public se finalizează cu o petrecere. Obiceiul, care aminteşte de ritualurile dionisiace antice, dar şi de cultul animalelor domestice, a fost colportat în Europa de către dacii păstori şi soldaţi ai legiunilor romane. R. Vulcănescu (pag. 518) aminteşte jocul ţapului alias caprei numit Podkoziolk/ ţap mic în Polonia cu aceleaşi conotaţii, care sre loc de lăsatul secului/ Marţea Grasă. O filmare recentă de pe internet (2016) prezintă jocul caprei la Manchester (Anglia). La bulgari caprele considerate simbol al fertilităţii sunt oferite mireselor în noaptea nunţii. Un alt aspect al rolului ţapului în comunitate este de ţap ispăşitor (România), expresie împământenită în Europa – bouc émissaire (Franţa)/ scapegoat (Anglia). Zicătoarea de sorginte precreştină păstrată în basme, descântece, cutume judiciare etc, se referă la obiceiul purtării animalului prin sat, unde ţăranii îl atingeau, transmiţându-i astfel păcatele personale sau familiale. Apoi, acesta era legat de un pom în afara satului, unde era mâncat de lupi, care preluau păcatele comunităţii.

Koleduvanele bulgarilor şi ale altor popoare sunt obiceiuri, care împart mulţi factori comuni cu sorcovitul/ survakane. În Ajunul Crăciunului colindătorii/ koledarii, îmbrăcaţi cu straie ornate deosebit în funcţie de regiune, şi, purtând koledarka/ un băţ lung de stejar bogat sculptat, vizitează domiciliile oamenilor urându-le prin cântece şi dansuri - sănătate, prosperitate, speranţa unei căsătorii şi a fericirii familiale; drept mulţumire gazdele îi tratează cu mâncăruri preparate special. R. Vulcănescu (pag. 149), indicând filiera transmiterii unor elemente de cultură spirituală celtică la daci şi prin daco-romani la români, menţionează stejarul considerat arbore sacru în cea mai mare parte a Europei, deoarece pe el creşte vâscul (Viscum quercum) “veşnic verdesimbolul vieţii şi al Crăciunului. Terapia prudentă cu vâsc stimulează circulaţia sângelui, vindecă tumorile (forme de cancer), tusea (Al. Reinhardt, pag. 40), este un leac contra otrăvurilor şi chiar a ciumei. Apelativul gui, care mai desemnează vâscul (limba franceză), se întâlneşte în NV Ardealului drept nume de familie, ceea ce probează păstrarea unor elemente provenite dintr-un substrat lingvistic comun şi a unor culturi suprapuse. Românii din zona Timocului sârbesc, care numesc colindele – coliendru, cioplesc un ciomăgel – colindă/ coliendră, pe care îl înfăşoară cu sfoară de cânepă. Rostind urări, colindătorii răscolesc cu toiagul cenuşa din vatră; fumul degajat de cânepă induce un extaz uşor. Planta cunoscută vindecătoare a stărilor febrile, rănilor şi arsurilor, alungă totodată strigoii, mana şi grindina. Copiii colindători primesc nuci, bomboane, bani şi colăceii rituali - colindeţe. În regiunea Maidan Pek şi în SV României – Banat, Oltenia şi în Hunedoara cei mai vârstnici colindători numiţi piţărăi, sunt singurii care cer anticipat darurile de la gazde, iar dacă nu le capătă pleacă fără să îi ureze. În unele zone de băţul, împodobit cu felurite flori, se atârnă un felinar şi icoana Maicii Domnului cu Isus. În România colindătorii au o stea construită din şipci, învelite cu hârtie colorată, în interiorul căreia se aşează icoana şi un mic lămpaş. Colindele/ colenda cântate în Polonia au o conotaţie asemănătoare cu cele interpretate în biserica ortodoxă română. Compozitori români (Tiberiu Brediceanu, Gh. Dumitrescu, N. Ursu) şi străini (Bela Bartok, P. I. Ceaikovski, Adam Adolphe) ş.a. au compus colinde de muzică clasică şi jazz de inspiraţie folclorică.

Pluguşorul la români este o altă sărbătoare din ajunul Anului Nou cu rădăcini precreştine, care simbolizează aratul, semănatul şi fertilizarea pământului în anul agricol următor. Tinerii colindători sunt însoţiţi de bice, clopoţei şi buhai – o ulcică goală acoperită cu o piele tăbăcită de oaie în mijlocul căreia se ataşează o şuviţă de păr de cal, care trasă scoate un zgomot asemănător răgetului unui bou/ buhai, evident implicat în muncile agricole.

Sorcovitul/ Survakari de Sf. Vasile (1 ianuarie) este practicat în Bulgaria de bărbaţi, care merg din casă în casă dorind gazdelor cu ajutorul unor cuvinte magice un An Nou Fericit. După miezul nopţii aşezaţi în cerc în jurul caselor, aceştia ating spatele oamenilor cu survacika/ sorcova, alcătuită din ramuri de corn, simbolul belşugului, decorate diferit după regiune, şi, urează tuturora sănătate, viaţă lungă şi succes. Acest gen de colindători mai ales copii sunt şi în România, iar “sorcova vesela” este ornată cu flori multicolore.

Vergelul, o altă ceremonie străveche românească având caracter divinatoriu legat de aflarea destinului, are loc în noaptea Anului Nou. 

Cântecul inelelor/ Laduvane, un ritual adresat fecioarelor, este interpretat în Ziua de Anul Nou în vestul Bulgariei (valea Timocului), Balcanii centrali şi câteva zone de-a lungul Dunării; în restul ţării obiceiul este celebrat la mijlocul verii. Ocazional într-o căldare cu apă de izvor fetişcanele îşi pun inelele legate cu o aţă roşie de un mănunchi de plante perene — iederă, ciocul berzei, busuioc aducătoare de sănătate, dragoste şi belşug, cărora li se adaugă boabe de orz şi ovăz – simbolurile fertilităţii. Căldarea rămâne descoperită peste noapte sub cerul înstelat, iar în Ajunul Anului Nou după executarea unor dansuri rituale în jurul ei, se ghiceşte soarta fetelor considerându-se anumite semne profetice. Maria Crişan arată că în Bucovina se mergea cu “Sărutul”, la care participau femei şi bărbaţi deopotrivă. O tradiţie asemănătoare se cunoaşte şi în Armenia.

Alaiul cucilor şi cucoaicelor (România)/ Kukkerii/ Mummerii (Bulgaria)/ Corenţii (fosta Jugoslavie) (R. Vulcănescu, pag. 434) este ultima mare sărbătoare din preziua Postului Mare al Paştelui (şapte săptămâni înaintea Paştelui), moment după care până toamna, când s-au terminat lucrările câmpului, nu se mai încheie căsătorii. Datina agrară la care participă tot satul, înrudită cu serbările dionisiace ale vechilor traci, a fost consemnată la români de Registrele Varadiene (sec. XIII), Sinapsisul şi Vieţile Sfinţilor de către Mitropolitul Dosoftei (ambele din sec. XVIII) şi de către autorii străini J. G. Frazer, D. Marinov ş.a. Cucii, flăcăi mascaţi care poartă glugă, un brâu roşu cu clopote, zurgălăi la picioare şi pe piept, sunt conduşi de un Împărat încoronat, iar toţii au în mână un băţ lung de un metru. Ritualul se desfăşoară pe parcursul aceleiaşi zile în trei timpi: 1) Dimineaţa de Lăsatul Secului, flăcăii travestiţi în cucoaice femei cutreieră satele simulând bătaia tradiţională cu chiuliciul un băţ în vârful căruia este o opincă/ gheată ruptă înmuiată în noroi. Ei ating cu băţul oamenii întâlniţi, care vor fi astfel sănătoşi tot anul, dar şi porţile şi zidurile caselor locuite fete mari, care silite astfel să facă curăţenie vor deveni harnice. 2) După amiaza se prezintă o scenetă cu “bunica cucilor”, înconjurată de miri şi mirese, plugari şi plugăriţe, ciobani şi ciobăniţe, jandarmi, preoţi, vraci şi mascaţi, ce formează o mascaradă zgomotoasă în mijlocul satului, unde se trag trei brazde simbolice circulare, şi, se udă cu vin unul dintre ei; 3) Seara se scot măştile şi călcându-le în picioare flăcăii strigă “Să piară cu tine/ tot ce-I rău în mine/ să fim luminaţi” etc. Urmează apoi hora satului şi retragerea cu torţe. La bulgari, această suita de pantomime cu măşti rituale, care marchează de asemenea începutul calendarului de primăvară, este dedicată în sens larg abundenţei pornind de la hambarul plin de grâne la o casă plină de copii. Participanţii îşi lucrează cu pricepere şi simţ estetic propria mască, haină şi glugă, care sunt multicolore, înflorate şi acoperite cu mărgele, panglici şi ciucuri de lână. Accesoriile mai ales clopotele legate la brâu, toiegele şi dansurile subliniază trăsătura de carnaval a ceremonialului în care elementele importante sunt aratul şi semănatul simbolic, ambele solicitând divinităţii o recoltă bogată pe câmpii şi în grădini. Conducătorul festivităţii are un săculeţ cu grâu şi clopoţei la centură, al căror sunet trebuie să îndepărteze răul şi bolile din comunitate. Această serbare împreună cu Sorcovirea au loc pe 20 ianuarie în oraşul Pernik la SV de Sofia.

Ziua Viticultorului este sinonimă cu Trifon Zarezan/ Zarezanul/ Arezanul – tăierea viilor/ Târcolitul/ Stretenia. Aceasta se aniversează de către românii din ţara noastră şi cei de pe valea Timocului (Serbia şi Bulgaria), dar şi de macedoneni la 1 februarie, de ziua Sf. Trifon, creştin ortodox, ocrotitorul viilor şi livezilor; care rareori în unele regiuni este sărbătorit în martie. Sf. Trifon Zarezan/ “tăietorul viilor”, preluând din atributele vechilor divinităţi ale pământului, vegetaţiei şi vinului, are multe puncte comune cu zeul Dionisos patronul serbărilor dionisiace/ bacanale, ce implicau în Antichitate orgii stropite din plin cu vin. La hramul Sf. Trifon sătenii din Muntenia se distrează în podgorii şi livezi, cântă şi execută dansuri rituale menite să asigure protecţia şi fertilitatea culturilor. Tot atunci preoţii binecuvântează şi stropesc cu agheazmă via şi pomii pentru ca acestea să rodească şi să fie ferite de grindină şi secetă. În sudul Olteniei de Arezan/ tăiatul corzilor de viţă, viile curăţate se udă la rădăcină cu vin din anul trecut pentru un rod bogat şi sănătos. Din aceiaşi ploscă bea şi capul familiei, care fraternizează astfel cu viţa. Corzile tăiate se aşează pe piept şi pe cap ca o cunună, iar acasă se plantează în grădină. Ritualurile implică afumarea cu focuri la marginea plantaţiei sau cu o cârpă aprinsă împotriva dăunătorilor şi spiritelor rele. În jud. Suceava tradiţia s-a extins şi la grădinile de zarzavat. Cu acelaşi scop, bănăţenii rostogoleau o roată aprinsă din vârful dealului podgoriei spre vale. După Cristofi Cerchez o altă sărbătoare importantă la Daci este Cristatul viilor, titlu care înseamnă culesul viilor. prefixul „cri” = „cap” începând cu numele devinităţii Crăciun, un singur stăpân, un singur cap, iar toate derivatele lui au un caracter de început, de stăpânire, creştin, crai, Cristos, Craiova, Caraiman, Crivadia.

Emil Bournauf în dicţionarul său dă cuvântului „cri” următoarele calificative: binefacere, avuţie, frumuseţe, demnitate, majestate. Numai că greşit îl consieră un cuvânt sanscrit, el fiind în realitate dacic, ca şi multe altele care pornesc din Dacia odată cu marele flux decian

În unele regiuni din Bulgaria este ales Regele Viţei de Vie, care poartă pe cap o cunună din rămurele de viţă aidoma lui Dionisos, iar toţi îl tratează cu mare respect deoarece cred că fertilitatea viilor depinde de fericirea lui. Ritualul are loc şi în Macedonia. Mitologia populară asimila Stretenia cu Ziua Ursului, care îşi termină hibernarea şi iese din bârlog, ocazie pentru noi petreceri cu multiple conotaţii. O legendă menţionează pe Typhon, fiul lui Saturn şi nepotul lui Uran primii regi pelasgi, care după ce a divizat imperiul în trei părţi cu fraţii săi Osiris şi Joe, a domnit peste tracii succesoriii pelasgilor dîn regiunea Carpaţilor (R. Vulcănescu, pag. 257).

Mărţişorul/ Marteniţa serbat la 1 Martie, are de asemenea origini tracice. Primul mărţişor a fost un şnur realizat din răsucirea unor fire de lână roşii şi albe, de care se lega ocazional o monedă micuţă de argint sau de aur. Amintim că roşul este culoarea focului, a sângelui fiind legată fundamental prin tradiţie de viaţă. Riturile executate cu acest prilej diferă regional: unele bulgăroaice se îmbracă atunci complet în roşu; în NE ţării stăpâna casei aruncă simbolic o haină roşie peste un pom fructifer din livadă ori răspândeşte lână roşie pe câmp sau în pomi pentru fertilitate. Mărţişorul se poartă la gât, în piept şi la mână pentru a păstra sănătatea. Peste câteva zile şnururul acestuia se anină la gâtul vitelor şi oilor, în pomi şi în vii pentru stimularea rodirii bogate. În zona Lom mărţişorul se scoate la sosirea berzelor şi se aruncă pe apă pentru ca viaţa să meargă ca pe apă. În România, când se scot vitele la păscut, li se leagă o cordeluţă roşie la gât sau pe coarne pentru a nu fi deochiate.

Paştele Cailor/ Sântoaderii/ Tudoriţa, sărbătoare semnalată din sec. VI şi celebrată pe 15 martie, marchează începutul muncilor agrare de primăvară. Deşi se crede că aceasta a fost adusă după sec. XV de către bulgarii refugiaţi în ţările române de prigoana turcească, tradiţia de sorginte neolitică persistă şi în alte comunităţi româneşti şi ţări vecine – Albania, Slovenia, nordul Greciei, Ucraina, sudul Poloniei. Festivitatea coincide cu prăznuirea Sf. Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare. Cercetătorii afirmă că între hramul acestui sfânt şi cel al Sf. Dumitru anul este tutelat de “cal”; după care devine totemic “lupul” pentru cealaltă jumătate de an. Cu prilejul Tudiriţei caii şi propietarii lor primesc la biserică binecuvântarea şi împărtăşania clerului pentru a fi sănătoşi în anul ce urmează. Ocazional se prepară cantităţi mari dintr-o pască specială - Conceta, care se împarte în două pentru om şi animal. Caii şi atelajele cu stăpânii lor în costume naţionale, sunt gătiţi cu ciucuri multicolori, din care nu lipseşte lâna roşie contra deochiului. La paradă  se prezintă cele mai frumoase exemplare cabaline, au loc demonstraţii şi concursuri de virtuozitate a dresajului, îndemănare la lucrările agricole etc. Deoarece data Paştelui este fluctuantă datorită calculelor făcute de preoţi atât din punct de vedere astronomic, cât şi după riturile creştine, la români s-a încetăţenit expresia de “Paştele Cailor” cu semnificaţia de “niciodată” concordantă. Sărbătoarea este prăznuită în România de comunităţile bulgare mai ales în jud. Dâmboviţa (comunele Băleni, Petreşti ş.a.). Românii din valea Timocului sârbesc numesc obiceiul Sântoaderii şi Ziua Iepelor, când acestora li se tunde coada. În timpul praznicului nu se lucrează, iar defilarea este însoţită de un acompaniament vocal- instrumental şi dansuri. De sărbătorirea lui Sân Toader patronul cailor, care atunci ies la păscut, sunt legate în România o mulţime datini, care cercetate atent probează mai degrabă descendenţa sfântului din tradiţiile păgâne. Calul, însoţitorul nelipsit al Cavalerului Trac în toată iconografia străveche, atât a migratorilor, cât şi a populaţiilor de stepă, s-a bucurat de un adevărat cult prezent în cântece, dansuri – căluşarii, basme, figurat pe stânci, ceramică ori drept jucărie. După unele legende caii sunt de fapt flăcăi frumoşi, care au cozi şi copite aidoma centaurilor blestemaţi să arate aşa de iubitele părăsite. O informaţie a lingvistei Maria Crişan indică numele de valah sinonim cu cel de cal castrat, deoarece aceştia au îmblânzit caii astfel.

Floriile – 12 aprilie, este una din marile datini creştine, care sărbătoresc intrarea lui Cristos în Ierusalim în duminica dinaintea Paştelui, când a fost întâmpinat de credincioşi cu ramuri palmier, finic şi salcie. Din crengile de salcie înflorite şi sfinţite se fac coroniţe păstrate timp de un an la icoane ca leac împotriva relelor, feluritelor boli, grindinei etc. Vremea de Florii se zice că este asemănătoare celei de Paşte.

Ziua Sf. Gheorghe, eroul numeroaselor legende şi obiceiuri, se celebrează în România pe 23 aprilie (stil nou) şi pe 6 mai (stil vechi) în ţările vecine ortodoxe. Sărbătoarea şi ajunul acesteia au un puternic conţinut ocupaţional legat de agricultură, când se seamănă busuioc, porumb, varză; se curăţă grădinile, casele şi grajdurile; se descântă cu leuştean şi pelin pentru înmulţirea şi sănătatea turmelor; este activat comerţul etc. Ritualul bulgar străvechi prevede că în noaptea din ajun flăcăii să culeagă rămurele de salcie înflorită necesare decorării caselor, curţilor, stânelor şi turmelor pentru a le menţine sănătoase. Noaptea animalele sunt duse pe imaş la păscut, deoarece se zice că roua dimineţii are atunci propietăţi curative. Peste zi, masa este plină cu pâine şi mâncăruri rituale, iar oamenii interpretează cântece vesele şi urări de veselie şi abundenţă. În plus, românii din Serbia culegeau plante cu caracter apotropaic, dintre care era nelipsit laptele cucului, simbol al sporului în lactaţie, din care împleteau o cunună, aşezată acasă deasupra vasului de muls; la prânz femeile împărţeau lapte şi caş. A doua zi alte jerbe, mai ales din salcie se puneau la gâtul mieilor, care slujiţi de preoţi la biserică, se sacrificau ulterior. Românii din Bulgaria împleteau coroniţe de jugastru (Acer campestre), ce se agăţau la poarta gospodăriei, în casă şi staule ori se aruncau pe apă pentru sănătatea ţăranilor, vitelor de lapte şi asigurarea protecţiei forţelor binevoitoare.

Lăzărelul/ Lazaruvane este o festivitate aniversată în toată Bulgaria sâmbăta dinaintea Floriilor, când se prezentau fetele de măritat gătite în costume naţionale purtând coafuri ornate cu bijuterii superbe. Atunci au loc jocuri rituale, incantaţii şi urări referitoare la fertilitate, dragoste şi căsătorie, învăţate de acestea dinaintea Postului Paştelui. Bulgarii considerau că obiceiurile cele mai importante trebuiesc dedicate căsătoriei, cea mai bună garanţie pentru fericire, viaţă lungă şi o casă plină de copii. Există versiuni ceremoniale legate de celebrarea Zilei de Sf. Lazăr (8 zile ce preced Paştele). În Romania tradiţia Lăzărelului este serbată doar în Dobrogea şi Muntenia; dar este semnalată şi în Turcia europeană. În localitatea Izvoarele din jud. Tulcea de Sâmbăta Floriilor, un grup de fete în costume tradiţionale, împodobite cu mărgele, salbe de aur, fluria/ flori pe cap şi cordoane de metal zunări/ zuna/ bete, colindă casele, horesc şi cântă povestind despre moartea lui Lazăr, care a căzut din copacul, unde culegea muguri pentru hrana oilor. Textul are variante în română, bulgară şi greacă. Fata cea mai înaltă, conducătoarea grupului numită buianciu, care poartă mandilis/ o basma primită de la o logodnică, dirijează jocul prin ritm şi direcţie. Ea adună darurile - bani, făină şi ouă, pe care apoi le împarte cu restul tinerelor dansatoare. 

Paparudele reprezintă un control magic al vremii de provocare a ploii practicat mereu după Paşti, când lipsesc precipitaţiile necesare bunului mers al agriculturii. Semnalat în toată Peninsula Balcanică şi nu numai, obiceiul poartă denumiri apropiate: paparude (români), peperuna (albanezi), peperuda (bulgari), pepelugă (sârbi), pipieruga (greci), paperotta şi papparutu (italieni) etc (R. Vulcănescu, pag. 417; Mihai Vinereanu, 2008, Dicţionar etimologic al limbii române. Edimpex Alcor, Bucureşti). Apelativul ruda indică o legătură de sânge. Comunitatea alege o fată săracă sau o ceată de 3-5 fete, care au corpul acoperit doar de frunze, sunt desculţe, mascate şi poartă pe cap o cununiţă de frunze şi flori de câmp. Ele colindă satul dansând, cântând şi bat din palme imitând tunetele însoţitoare ploii. Incantaţia era “Paparudă, rudă, ia ieşi de ne udă,/ Cu găleata, leata, peste toată gloata… Să crească grânele ca prăjinele” etc (M. Budiş, pag. 265). Drept răsplată li se oferă alimente şi bani. Dacă efectul pe câmp se lăsa aşteptat, procedeul se repeta, iar la procesiune se asociau toţi sătenii şi preoţii purtând prapuri/ flamuri cu imagini religioase şi icoane. În unele zone din România se foloseau şi păpuşele simbolice din chirpici (lut amestecat cu paie) colorat. R. Vulcănescu şi Al. Reinhardt subliniază substratul indo-european al ritualului, care are variante din India, unde se invocă Regele Ploii, şi, până în Georgia.

Datinile prezentate sunt argumente incontestabile în favoarea continuităţii popoarelor de sorginte traco-dacă şi a convieţuirii milenare a etnicilor români cu alte neamuri, care l-au preluat şi adaptat în folclorul propriu.

 

Dr. Simona CONDURĂŢEANU

 

Bibliografie

Budiş, Monica, 2001, Comunitatea românească de pe valea Timocului bulgăresc. Edit. Militară, Bucureşti.

Niculae, Cornel Dan, 2008, Ierburile sacre. Edit. Electra, Bucureşti.

Reinhardt, Al., 1998, Poveţele maicii Sofronia. Edit. L. V. B. Bucureşti.

Vulcănescu, Romulus, 1985, Mitologie română, Edit. Academiei R. S. România, Bucureşti.

Bulgarian Folk Art, 2000, Published by the tourist promotion and Publicicity Centre, Sofia.

Lumina, 2017, cotidianul Patriarhiei Române, Edit. Basilica, Bucureşti.

Timoc (Serbia), 2008, Studii şi articole, Colecţia Populaţii istorice româneşti. Edit. Marineasa, Timişoara şi Edit. Martor, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti.

Formula As, 2006, cotidian nr. 749 – Arhivă, Bucureşti.