România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Autohtonitate şi continuitate

 

De curând, pe marginea unor articole apărute, sub semnătura Dr. Alexandru Ghişa, în numerele 42-43 (2017) şi 44-45 (2018)  ale revistei ORAŞUL („România şi Ungaria în ultimii ani ai războiului rece” şi „Relaţiile româno-ungare, trecut-prezent-viitor) mi-am permis să fac nişte aprecieri asupra volumelor „Istoria Ardealului” (1986) şi „Scurta istorie a Ardealului” (1989, cu reeditare în 1993), volume citate în respectivele articole. Date fiind unele nedumeriri sau chiar interpelări iscate de câtre aceste aprecieri, mă văd îndemnat să recurg la nişte detalieri şi precizări.

Pentru a fi cât mai operativ, voi începe prin a reproduce un text apărut, cu acelaşi titlu („Autohtonitate şi continuitate”) şi sub semnătura mea, în „Jurnalul Literar” nr. 1-6, ianuarie-martie, 2012:

 Am fost solicitat să tălmăcesc semnificaţia unei „hărţi”, apărută pe coperta a 4-a a revistei „Erdélyi Magyarság” (anul III, nr.3, februarie 1992) şi m-am gândit s-o fac pentru mai mulţi posibili interesaţi.

Să încep cu titlul: „A románok szétvándorlása dél-balkáni öshazájukbol” (Migrarea românilor din patria lor străbună sud-balcanică).

Căutând filiaţiunea, descopăr la pagina 30, sub semnătura lui Jonás Endre, articolul intitulat „Ideea fixă daco-romană” care, printre multe altele, face şi o trimitere expresă la harta cu pricina.

Normal ar fi să procedez la o traducere sau măcar la un rezumat.

N-am s-o fac. Şi nu pentru absurditatea tezei, precaritatea argumentelor, inversarea raporturilor cauză-efect, a celor de sedentar-nomad etc., ci pentru că numele autorului nu-mi spune nimic (în afară de faptul că Ionaş este un diminutiv al lui Ion şi cei mai turbaţi antiromâni au fost, din totdeauna, românii deznaţionalizaţi şi urmaşii lor), nu reprezintă vreo garanţie sau măcar greutate. Pentru aşa ceva este nevoie de o autoritate supremă, de pildă o „ Academie de Ştiinţe”!

Şi, pentru că în „Istoria Ardealului” (scrisă şi editată sub egida Academiei Maghiare din Budapesta, în 1986, în trei volume – ulterior condensată într-unul singur în 1989 şi reeditată în 1993) există un capitol intitulat „Străbuna patrie nomadă a românilor” care tratează exact aceeaşi chestiune, voi apela la numita sursă, cea mai înaltă şi oficială expresie a istoriografiei maghiare.

În acest sens, voi folosi ultima ediţie (cea din 1993 – deci postdecembristă!), care nu mai poate fi bănuită de niscaiva influenţe „naţional-comuniste”.

De unde o iau? De pe raftul propriei biblioteci.

De unde mi-am procurat-o? Simplu: am cumpărat-o, în 1995, de la un stand amplasat în holul Universităţii (multiculturale) Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca!

Care carte, după cum se afirmă în prefaţă, a stârnit un atare interes („Marele interes stârnit de ediţia în trei volume şi – nu negăm – ecourile atacurilor naţional-politice venite din România…”), încât a impus o condensare substanţială a textului spre a satisface mai uşor şi mai rapid aşteptările publicului (pag. 7).

Ce se scrie în această carte? Că Dacia, pe parcursul celui de-al doilea război daco-roman şi consecutiv acestuia se depopulează complet fiind repopulată cu coloni aduşi din toate colţurile imperiului; că retragerea aureliană a fost totală; că ungurii, în 896, n-au întâlnit picior de român prin zonă, (pag. 46-56) Se mai afirmă (pag. 60) că în perioada cuprinsă între secolele III-XIII, pe teritoriul fostei Dacii, istoria, arheologia sau geografia (toponime, hidronime) nu furnizează date care să ateste prezenţa vreunei populaţii romanizate. În capitolul „Perioada maghiaro-slavă” (895-1172)” se susţine că, în respectivul interval, ungurii (şi nu noi, care eram pe nicăieri) au convieţuit cu slavii şi i-au asimilat. În paginile 103-104 este desfiinţat Anonymus, cele cuprinse în a sa „Gesta Hungarorum” fiind calificate drept „aberaţii romanţate”. Se afirmă că „până şi numele celor trei pretinşi voievozi români este inventat, prin preluarea distorsionată a unor denumiri de localităţi maghiare”. (Gelu=Gyalu, Menumorut=Marot, Glad=Galád.) Capitolul „Anonymus” se încheie cu următoarea constatare: „Până când istoriografia românească va continua să fie subordonată unor interese naţional-politice, nu se poate ajunge la o unitate de vederi.

Aşa cu (dis)continuitatea noastră în arealul cu pricina!

Şi totuşi, unde eram? Ne lămureşte subcapitolul intitulat „Străbuna patrie nomadă a românilor” (pag. 162). Unde era aceasta? În sudul Dunării, undeva lângă Albania.

Când am pus pentru prima dată piciorul în Ardeal ? În 1166, ca mercenari în oastea lui Emanuel I-ul, împărat al Bizanţului. După care am continuat să ne infiltrăm. Iar începând cu anul 1242, după retragerea mongolilor care au pustiit regatul maghiar, am venit cu duiumul, ba de frica mongolilor (!?), ba pentru a ne paşte turmele de oi, ba pentru a repopula, cu permisiunea regelui Béla al IV-lea, Ardealul depopulat, ba pentru a apăra, în calitate de „popor ecvestru (sic! – n.m.) de păstori, călit în lupte” (pag. 173), graniţa de sud a Ardealului, la invitaţia aceluiaşi rege maghiar.

Iată, aşadar, cine suntem, când şi de unde am venit.

Iată, aşadar, tâlcul hărţii cu pricina.

Mai greu de priceput este „oieritul ecvestru” şi, mai ales, traversarea Dunării. Nu ştim cum arătau oile la vremea respectivă şi nici prin ce transformări genetice or fi trecut spre a ajunge la aspectul de astăzi, dar, la urma urmei, n-ar fi exclus (folclorul nu minte!) ca treaba aceea cu „unde-o fi apa mai mare – m-o trece mândra-n spinare” să se fi referit iniţial la oaie! De ce nu!?                                                                                                                                           Zeno Millea

 

Desigur, m-aş putea opri aici. N-am s-o fac, pentru că şi astăzi unii mai vorbesc de „emoţii”, de „învolburări pasagere”, de „supralicitări electorale”, de „cercuri revizioniste” etc. etc. etc.

Că anul 1989 a fost unul de excepţie şi a rămas unul de referinţă („Marea ocazie ratată în…” etc.) este mai mult decât evident.

Dar 1992 (când apare „harta” de la care am pornit), dar 1993 (când se reeditează „Scurta Istorie a Ardealului” sau, pentru sceptici, „Erdély Rövid Története”, Akadémiai Kiado, Budapest)?

Aceşti ani au fost unii obişnuiţi, cu nimic deosebiţi (exceptând perioada comunistă când atacarea publică a „popoarelor frăţeşti” era interzisă) de ceilalţi ani post-trianonici. Chestiunea este verificabilă, inclusiv prin citirea celor ce s-au încumetat să monitorizeze presa maghiară sau pe cea de limbă maghiară din România.

Interesează pe cineva ce se mai putea citi, în acest sens, în 1992 (anul cu „harta”)? Iată câteva mostre:

„Considerăm exclusă şi absurdă geneza şi continuitatea poporului român în Ardeal. (…) În a doua jumătate a secolului al XIII-lea începe o migraţiune a românilor spre Ardealul maghiar, care oferea siguranţă. (…) Cu 1700 de ani după războaiele daco-romane, românii, de educaţie şi cultură maghiară, îşi «stabilesc» geneza despre care până atunci nu ştiau nimic!” (Zádor Miklos, în nr. 10/mai 1992 al săptămânalului budapestan „Erdélyi Magyarság”);

Pe parcursul anului 1992, „Romániai Magyar Szo” publică, în foileton, lucrarea lui Kádár Gyula, intitulată „Scurta Istorie a maghiarimii din Ardeal”, lucrare la fel de neoroessleriană ca şi „Scurta Istorie a Ardealului” (Ed. Academiei Maghiare), în care se susţine (ca, de altfel, în toate cărţile şi manualele de istorie din Ungaria) că noi, românii, ne-am fi format ca popor în sudul Dunării, pătrunzând în spaţiul carpato-danubiano-pontic abia în secolul 13 (treisprezece);

Minoritatea maghiară din România e mai asuprită decât pe vremea dictaturii ceauşiste; drepturi egale înseamnă, pentru o minoritate, asimilare; minorităţii maghiare trebuie să i se asigure drepturi colective; maghiarii din România se declară subiect politic de sine stătător, parte constitutivă de stat, naţiune coparteneră, asociindu-se la putere naţiunii române; numai un arbitraj internaţional poate da o soluţie modernă problemei Ardealului…” (Din concluziile finale ale Congresului Naţional al UDMR, iunie 1992, publicate în mai toată presa vremii).

În 10 iulie 1992, „Magyar Nemzet”, unul din cele mai citite cotidiene centrale din Ungaria, publică articolul „Europa Centrală: dezintegrare şi integrare”. Reproducem câteva fragmente:

Cei 75 de ani care au trecut de la încheierea primului război mondial dovedesc că politica marilor puteri (şi a statelor succesoare) a condus nu la reorganizarea stabilă a zonei Europei Centrale, ci la destrămarea samavolnică şi lipsită de orice raţiune a acesteia. (…) Din acest motiv, în literatura de specialitate din Occident a început să apară ideea <<revenirii la 1914>>, prin care se susţine necesitatea revizuirii în primul rând a schimbărilor intervenite după 1918 în Europa Centrală. (…) O asemenea revizuire a avut deja loc în Iugoslavia, iar în Cehoslovacia destrămarea este consecinţa aceleiaşi necesităţi politice.

România a fost dintotdeauna o unitate artificială, situaţie valabilă şi astăzi. Mai întâi trebuie sfărâmate în fragmente cât mai mici unităţile create în mod artificial, iar apoi un spirit nou de sintetizare să realizeze din aceste fragmente o unitate adevărată. (…) Dar, deocamdată, nu se poate preciza natura acestei integrări. Ar putea fi o confederaţie a Europei Centrale (Confederaţia Dunăreană), ar putea fi Monarhia Habsburgică (în cadrul căreia persoana monarhului să reprezinte principiul supranaţional). (…)

În prezent ne găsim încă în plină etapă de dezintegrare, ceea ce presupune iminenţa unor conflicte. Situaţie ce impune politicii externe maghiare vigilenţă şi spirit de iniţiativă.”

„Erdélyi Magyarság”, într-un număr special (din acelaşi an 1992) se exprimă şi mai tranşant: „După destrămarea URSS, dezmembrarea Iugoslaviei şi ruperea în două a Cehoslovaciei ar urma la rând ultimul stat format în mod artificial: România. (…) România este ultimul «imperiu colonial» al Europei. Deasupra lui pluteşte cântarea prohodului.” (Din articolul intitulat „România, ultimul imperiu colonial”)

Ne putem opri?

Cât priveşte anul următor (1993), eu aş părăsi, cu permisiunea d-voastră, presa (care nu diferă cu nimic faţă de mostrele oferite) şi m-aş reîntoarce la aceeaşi „Scurtă Istorie a Ardealului”, pentru a vedea, din aceeaşi sursă de vârf şi oficială, rostul contestării autohtonităţii şi continuităţii noastre, rostul contestării lui Anonymus şi a tot ceea ce s-a clădit, pretrianonic, pe această premisă (şi nu numai), rostul şi finalitatea rescrierii post-Trianonice a istoriei Ardealului şi aşa mai departe.

Reproduc din ultimul subcapitol, intitulat „Tratatul de la Trianon” (pag. 576):

„…În 1920, delegaţia maghiară la Conferinţa de pace, condusă de groful Apponyi Albert, a fost invitată nu pentru a negocia, nu pentru a duce tratative, ci doar spre a i se aduce la cunoştinţă nişte condiţii prestabilite. Conferinţa i-a permis lui Apponyi numai o simplă expunere a punctelor de vedere maghiare. (…) În problema Ardealului, delegaţia maghiară a prezentat şi variante de compromis: fie ţinut autonom în cadrul Ungariei, fie stat independent, federativ, după model elveţian. În acest sens s-a propus crearea a patru cantoane, trei pe bază de preponderenţă etnică,iar cel de al patrulea cu populaţie mixtă.(…) Toate propunerile delegaţiei maghiare au fost respinse. (…)

Tratatul imperialist (sic! – n.m.) de pace, care conţinea grave nedreptăţi naţionale (s.m.) a fost condamnat nu numai de cetăţenii ţărilor învinse, dar şi de o bună parte a opiniei publice internaţionale, el (tratatul – n.m.) devenind, în curând, o sursă de deziluzie chiar şi pentru cei ce l-au patronat. Politicienii Antantei, încercând să înlocuiască relaţiile depăşite ale Monarhiei Habsburgice cu altele mai moderne, au reuşi, în realitate, să creeze tensiuni mai mari în bazinul Dunărean decât cele existente înaintea conflagraţiei mondiale.”

Să încerc să rezum. Harta ne arată „arealul nostru sud-balcanic de obârşie” unde ne ocupam cu păstoritul „nomad”, deşi toate denumirile legate de statutul de sedentar (sat, casă, masă etc.) pe care le folosim din moşi-strămoşi sunt de origine latină şi deşi toate muncile legate de agricultură (a ara, a semăna, a secera etc.) sunt tot de aceeaşi origine. Una din două: sau am fost păstori nomazi sedentarizaţi abia prin secolele 13-14 (în Ardeal, bunăoară) – şi atunci trebuia să preluăm respectivele noţiuni de la ungurii localnici, sau am fost agricultori sedentari (care mai creşteau şi ceva vite, ca orice agricultor) – dar atunci trebuia să preluăm respectivele cuvinte de la greci, eventuali slavi (ca toţi ceilalţi din zonă) şi n-aveam nici de ce şi cum să ajungem în Ardeal. Tertium non datur! (în termenii ecuaţiei respective – fireşte!)

În concluzie: place sau nu, suntem localnici, sedentari, agricultori şi crescători de vite (în anumite zone inclusiv uzând de transhumanţă, dar cu ritmicitate sezonieră şi cu întoarcere acasă!).

De unde denumirile latineşti? E greu de crezut că aveam nevoie de ele pentru sat, casă, masă sau arat, semănat, secerat (şi multe, multe altele). Acestea nu puteau să dispară în 150 de ani şi să fie înlocuite. Singura explicaţie logică şi de bun-simţ este că dacii (sau tracii, în general) vorbeau o limbă foarte asemănătoare cu latina vulgară.

Să mergem mai departe. De „lipsa unei populaţii romanizate, toponime şi hidronime” m-am mai ocupat şi promit să revin.

Anonymus (şi nu numai) a fost sursă credibilă până când încă nu s-a conturat clar „pericolul românesc” şi n-a devenit imperios necesară „rescrierea istoriei”.

Ceea ce pentru România a fost arbitraj internaţional (orice conferinţă de pace este aşa ceva) – pentru Ungaria este Diktat (şi viceversa).

Tot ceea ce se petrece din 1920 încoace vizavi de Ardeal este un război antiromânesc, dus cu toate mijloacele, convenţionale sau nu, militare sau diplomatice, economice şi propagandistice, la

vedere şi subversive etc., etc., etc.

În încheiere, o întrebare: cum poate Academia maghiară să-şi dea girul, explicit, la aşa o enormitate (mă refer la „istoria” reproduse din „Istoria Ardealului”)?

Păi, „omul sfinţeşte locul!” Să vedem ce declara preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria, d-l Glatz Ferenc, istoric de meserie, la o „masă rotundă” organizată în 9 februarie 1997 la postul maghiar de televiziune Duna TV:

„În Europa Centrală şi de Sud-Est graniţele naţionale şi cele statale nu s-au suprapus niciodată, iar în cazul Ardealului principiul naţional este imposibil de aplicat. Statele succesoare, apărute după destrămarea Austro-Ungariei şi menţinute şi după «aşa zisa» (s.m.) Conferinţă de Pace de la Paris, sunt tot state multinaţionale, alcătuiri artificiale care în loc să rezolve tensiunile interetnice le-au amplificat. La Trianon şi la Versailles învinşii au fost pedepsiţi, iar în 1947, la Paris, ipocrizia şi fuga de răspundere, pe de o parte, şi, pe de altă parte, teama de situaţia nerezolvată a propriilor minorităţi naţionale i-a determinat pe occidentali să opteze pentru un status-quo. Dar nimeni să nu-şi imagineze că o nedreptate de asemenea proporţii poate dura o veşnicie!” (s.m.)

Ne-am lămurit?

Noi, românii, n-am reacţionat?

Ba da, UBB din Cluj-Napoca (NU SUB ACTUALA CONDUCERE!!!) i-a acordat numitului Glatz Ferenc înalta distincţie de doctor honoris causa!!!

Vorba lui taică-meu: „Pe mine mama m-o făcut domn!”

Zeno MILLEA