|
Autohtonitate şi
continuitate
De curând, pe marginea
unor articole apărute, sub semnătura Dr. Alexandru Ghişa, în numerele
42-43 (2017) şi 44-45 (2018) ale revistei ORAŞUL („România şi Ungaria
în ultimii ani ai războiului rece” şi „Relaţiile româno-ungare,
trecut-prezent-viitor) mi-am permis să fac nişte aprecieri asupra
volumelor „Istoria Ardealului” (1986) şi „Scurta istorie a Ardealului”
(1989, cu reeditare în 1993), volume citate în respectivele articole.
Date fiind unele nedumeriri sau chiar interpelări iscate de câtre aceste
aprecieri, mă văd îndemnat să recurg la nişte detalieri şi precizări.
Pentru a fi cât mai
operativ, voi începe prin a reproduce un text apărut, cu acelaşi titlu
(„Autohtonitate şi continuitate”) şi sub semnătura mea, în „Jurnalul
Literar” nr. 1-6, ianuarie-martie, 2012:
Am fost solicitat să
tălmăcesc semnificaţia unei „hărţi”, apărută pe coperta a 4-a a revistei
„Erdélyi Magyarság” (anul III, nr.3, februarie 1992) şi m-am gândit s-o
fac pentru mai mulţi posibili interesaţi.
Să încep cu titlul:
„A románok szétvándorlása dél-balkáni öshazájukbol” (Migrarea
românilor din patria lor străbună sud-balcanică).
Căutând filiaţiunea,
descopăr la pagina 30, sub semnătura lui Jonás Endre, articolul
intitulat „Ideea fixă daco-romană” care, printre multe altele, face şi o
trimitere expresă la harta cu pricina.
Normal ar fi să
procedez la o traducere sau măcar la un rezumat.
N-am s-o fac. Şi nu
pentru absurditatea tezei, precaritatea argumentelor, inversarea
raporturilor cauză-efect, a celor de sedentar-nomad etc., ci pentru că
numele autorului nu-mi spune nimic (în afară de faptul că Ionaş este un
diminutiv al lui Ion şi cei mai turbaţi antiromâni au fost, din
totdeauna, românii deznaţionalizaţi şi urmaşii lor), nu reprezintă vreo
garanţie sau măcar greutate. Pentru aşa ceva este nevoie de o autoritate
supremă, de pildă o „ Academie de Ştiinţe”!
Şi, pentru că în
„Istoria Ardealului” (scrisă şi editată sub egida Academiei Maghiare din
Budapesta, în 1986, în trei volume – ulterior condensată într-unul
singur în 1989 şi reeditată în 1993) există un capitol intitulat
„Străbuna patrie nomadă a românilor” care tratează exact aceeaşi
chestiune, voi apela la numita sursă, cea mai înaltă şi oficială
expresie a istoriografiei maghiare.
În acest sens, voi
folosi ultima ediţie (cea din 1993 – deci postdecembristă!), care nu mai
poate fi bănuită de niscaiva influenţe „naţional-comuniste”.
De unde o iau? De pe
raftul propriei biblioteci.
De unde mi-am
procurat-o? Simplu: am cumpărat-o, în 1995, de la un stand amplasat în
holul Universităţii (multiculturale) Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca!
Care carte, după cum se
afirmă în prefaţă, a stârnit un atare interes („Marele interes stârnit
de ediţia în trei volume şi – nu negăm – ecourile atacurilor
naţional-politice venite din România…”), încât a impus o condensare
substanţială a textului spre a satisface mai uşor şi mai rapid
aşteptările publicului (pag. 7).
Ce se scrie în această
carte? Că Dacia, pe parcursul celui de-al doilea război daco-roman şi
consecutiv acestuia se depopulează complet fiind repopulată cu coloni
aduşi din toate colţurile imperiului; că retragerea aureliană a fost
totală; că ungurii, în 896, n-au întâlnit picior de român prin zonă,
(pag. 46-56) Se mai afirmă (pag. 60) că în perioada cuprinsă între
secolele III-XIII, pe teritoriul fostei Dacii, istoria, arheologia sau
geografia (toponime, hidronime) nu furnizează date care să ateste
prezenţa vreunei populaţii romanizate. În capitolul „Perioada
maghiaro-slavă” (895-1172)” se susţine că, în respectivul interval,
ungurii (şi nu noi, care eram pe nicăieri) au convieţuit cu slavii şi
i-au asimilat. În paginile 103-104 este desfiinţat Anonymus, cele
cuprinse în a sa „Gesta Hungarorum” fiind calificate drept „aberaţii
romanţate”. Se afirmă că „până şi numele celor trei pretinşi voievozi
români este inventat, prin preluarea distorsionată a unor denumiri de
localităţi maghiare”. (Gelu=Gyalu, Menumorut=Marot, Glad=Galád.)
Capitolul „Anonymus” se încheie cu următoarea constatare: „Până când
istoriografia românească va continua să fie subordonată unor interese
naţional-politice, nu se poate ajunge la o unitate de vederi.
Aşa cu
(dis)continuitatea noastră în arealul cu pricina!
Şi totuşi, unde eram?
Ne lămureşte subcapitolul intitulat „Străbuna patrie nomadă a românilor”
(pag. 162). Unde era aceasta? În sudul Dunării, undeva lângă Albania.
Când am pus pentru
prima dată piciorul în Ardeal ? În 1166, ca mercenari în oastea lui
Emanuel I-ul, împărat al Bizanţului. După care am continuat să ne
infiltrăm. Iar începând cu anul 1242, după retragerea mongolilor care au
pustiit regatul maghiar, am venit cu duiumul, ba de frica mongolilor
(!?), ba pentru a ne paşte turmele de oi, ba pentru a repopula, cu
permisiunea regelui Béla al IV-lea, Ardealul depopulat, ba pentru a
apăra, în calitate de „popor ecvestru (sic! – n.m.) de păstori, călit în
lupte” (pag. 173), graniţa de sud a Ardealului, la invitaţia aceluiaşi
rege maghiar.
Iată, aşadar, cine
suntem, când şi de unde am venit.
Iată, aşadar, tâlcul
hărţii cu pricina.
Mai greu de priceput
este „oieritul ecvestru” şi, mai ales, traversarea Dunării. Nu ştim cum
arătau oile la vremea respectivă şi nici prin ce transformări genetice
or fi trecut spre a ajunge la aspectul de astăzi, dar, la urma urmei,
n-ar fi exclus (folclorul nu minte!) ca treaba aceea cu „unde-o fi apa
mai mare – m-o trece mândra-n spinare” să se fi referit iniţial la oaie!
De ce nu!?
Zeno Millea
Desigur, m-aş putea opri
aici. N-am s-o fac, pentru că şi astăzi unii mai vorbesc de „emoţii”, de
„învolburări pasagere”, de „supralicitări electorale”, de „cercuri
revizioniste” etc. etc. etc.
Că anul 1989 a fost unul
de excepţie şi a rămas unul de referinţă („Marea ocazie ratată în…”
etc.) este mai mult decât evident.
Dar 1992 (când apare
„harta” de la care am pornit), dar 1993 (când se reeditează „Scurta
Istorie a Ardealului” sau, pentru sceptici, „Erdély Rövid Története”,
Akadémiai Kiado, Budapest)?
Aceşti ani au fost unii
obişnuiţi, cu nimic deosebiţi (exceptând perioada comunistă când
atacarea publică a „popoarelor frăţeşti” era interzisă) de ceilalţi ani
post-trianonici. Chestiunea este verificabilă, inclusiv prin citirea
celor ce s-au încumetat să monitorizeze presa maghiară sau pe cea de
limbă maghiară din România.
Interesează pe cineva ce
se mai putea citi, în acest sens, în 1992 (anul cu „harta”)? Iată câteva
mostre:
„Considerăm exclusă şi
absurdă geneza şi continuitatea poporului român în Ardeal. (…) În a doua
jumătate a secolului al XIII-lea începe o migraţiune a românilor spre
Ardealul maghiar, care oferea siguranţă. (…) Cu 1700 de ani după
războaiele daco-romane, românii, de educaţie şi cultură maghiară, îşi
«stabilesc» geneza despre care până atunci nu ştiau nimic!” (Zádor
Miklos, în nr. 10/mai 1992 al săptămânalului budapestan „Erdélyi
Magyarság”);
Pe parcursul anului 1992,
„Romániai Magyar Szo” publică, în foileton, lucrarea lui Kádár
Gyula, intitulată „Scurta Istorie a maghiarimii din Ardeal”,
lucrare la fel de neoroessleriană ca şi „Scurta Istorie a Ardealului”
(Ed. Academiei Maghiare), în care se susţine (ca, de altfel, în toate
cărţile şi manualele de istorie din Ungaria) că noi, românii, ne-am fi
format ca popor în sudul Dunării, pătrunzând în spaţiul
carpato-danubiano-pontic abia în secolul 13 (treisprezece);
„Minoritatea maghiară
din România e mai asuprită decât pe vremea dictaturii ceauşiste;
drepturi egale înseamnă, pentru o minoritate, asimilare; minorităţii
maghiare trebuie să i se asigure drepturi colective; maghiarii din
România se declară subiect politic de sine stătător, parte constitutivă
de stat, naţiune coparteneră, asociindu-se la putere naţiunii române;
numai un arbitraj internaţional poate da o soluţie modernă problemei
Ardealului…” (Din concluziile finale ale Congresului Naţional al UDMR,
iunie 1992, publicate în mai toată presa vremii).
În 10 iulie 1992,
„Magyar Nemzet”, unul din cele mai citite cotidiene centrale din
Ungaria, publică articolul „Europa Centrală: dezintegrare şi
integrare”. Reproducem câteva fragmente:
„Cei 75 de ani care au
trecut de la încheierea primului război mondial dovedesc că politica
marilor puteri (şi a statelor succesoare) a condus nu la reorganizarea
stabilă a zonei Europei Centrale, ci la destrămarea samavolnică şi
lipsită de orice raţiune a acesteia. (…) Din acest motiv, în literatura
de specialitate din Occident a început să apară ideea <<revenirii la
1914>>, prin care se susţine necesitatea revizuirii în primul rând a
schimbărilor intervenite după 1918 în Europa Centrală. (…) O asemenea
revizuire a avut deja loc în Iugoslavia, iar în Cehoslovacia destrămarea
este consecinţa aceleiaşi necesităţi politice.
România a fost
dintotdeauna o unitate artificială,
situaţie valabilă şi astăzi. Mai întâi trebuie sfărâmate în fragmente
cât mai mici unităţile create în mod artificial, iar apoi un spirit nou
de sintetizare să realizeze din aceste fragmente o unitate adevărată.
(…) Dar, deocamdată, nu se poate preciza natura acestei integrări. Ar
putea fi o confederaţie a Europei Centrale (Confederaţia Dunăreană),
ar putea fi Monarhia Habsburgică (în cadrul căreia persoana
monarhului să reprezinte principiul supranaţional). (…)
În prezent ne găsim
încă în plină etapă de dezintegrare, ceea ce presupune iminenţa unor
conflicte. Situaţie ce impune politicii externe maghiare vigilenţă
şi spirit de iniţiativă.”
„Erdélyi Magyarság”,
într-un număr special (din acelaşi an 1992) se exprimă şi mai tranşant:
„După destrămarea URSS, dezmembrarea Iugoslaviei şi ruperea în două a
Cehoslovaciei ar urma la rând ultimul stat format în mod artificial:
România. (…) România este ultimul «imperiu colonial» al Europei.
Deasupra lui pluteşte cântarea prohodului.” (Din articolul intitulat
„România, ultimul imperiu colonial”)
Ne putem opri?
Cât priveşte anul următor
(1993), eu aş părăsi, cu permisiunea d-voastră, presa (care nu diferă cu
nimic faţă de mostrele oferite) şi m-aş reîntoarce la aceeaşi „Scurtă
Istorie a Ardealului”, pentru a vedea, din aceeaşi sursă de vârf şi
oficială, rostul contestării autohtonităţii şi continuităţii noastre,
rostul contestării lui Anonymus şi a tot ceea ce s-a clădit,
pretrianonic, pe această premisă (şi nu numai), rostul şi finalitatea
rescrierii post-Trianonice a istoriei Ardealului şi aşa mai departe.
Reproduc din ultimul
subcapitol, intitulat „Tratatul de la Trianon” (pag. 576):
„…În 1920, delegaţia
maghiară la Conferinţa de pace, condusă de groful Apponyi Albert, a fost
invitată nu pentru a negocia, nu pentru a duce tratative, ci doar spre a
i se aduce la cunoştinţă nişte condiţii prestabilite. Conferinţa i-a
permis lui Apponyi numai o simplă expunere a punctelor de vedere
maghiare. (…) În problema Ardealului, delegaţia maghiară a prezentat şi
variante de compromis: fie ţinut autonom în cadrul Ungariei, fie stat
independent, federativ, după model elveţian. În acest sens s-a propus
crearea a patru cantoane, trei pe bază de preponderenţă etnică,iar cel
de al patrulea cu populaţie mixtă.(…) Toate propunerile delegaţiei
maghiare au fost respinse. (…)
Tratatul imperialist
(sic! – n.m.) de pace, care conţinea grave nedreptăţi naţionale
(s.m.) a fost condamnat nu numai de cetăţenii ţărilor învinse, dar şi de
o bună parte a opiniei publice internaţionale, el (tratatul – n.m.)
devenind, în curând, o sursă de deziluzie chiar şi pentru cei ce l-au
patronat. Politicienii Antantei, încercând să înlocuiască relaţiile
depăşite ale Monarhiei Habsburgice cu altele mai moderne, au reuşi, în
realitate, să creeze tensiuni mai mari în bazinul Dunărean decât cele
existente înaintea conflagraţiei mondiale.”
Să încerc să rezum. Harta
ne arată „arealul nostru sud-balcanic de obârşie” unde ne ocupam cu
păstoritul „nomad”, deşi toate denumirile legate de statutul de sedentar
(sat, casă, masă etc.) pe care le folosim din moşi-strămoşi sunt de
origine latină şi deşi toate muncile legate de agricultură (a ara, a
semăna, a secera etc.) sunt tot de aceeaşi origine. Una din două: sau am
fost păstori nomazi sedentarizaţi abia prin secolele 13-14 (în Ardeal,
bunăoară) – şi atunci trebuia să preluăm respectivele noţiuni de la
ungurii localnici, sau am fost agricultori sedentari (care mai creşteau
şi ceva vite, ca orice agricultor) – dar atunci trebuia să preluăm
respectivele cuvinte de la greci, eventuali slavi (ca toţi ceilalţi din
zonă) şi n-aveam nici de ce şi cum să ajungem în Ardeal. Tertium non
datur! (în termenii ecuaţiei respective – fireşte!)
În concluzie: place sau
nu, suntem localnici, sedentari, agricultori şi crescători de vite (în
anumite zone inclusiv uzând de transhumanţă, dar cu ritmicitate
sezonieră şi cu întoarcere acasă!).
De unde denumirile
latineşti? E greu de crezut că aveam nevoie de ele pentru sat, casă,
masă sau arat, semănat, secerat (şi multe, multe altele). Acestea nu
puteau să dispară în 150 de ani şi să fie înlocuite. Singura explicaţie
logică şi de bun-simţ este că dacii (sau tracii, în general) vorbeau o
limbă foarte asemănătoare cu latina vulgară.
Să mergem mai departe. De
„lipsa unei populaţii romanizate, toponime şi hidronime” m-am mai ocupat
şi promit să revin.
Anonymus (şi nu numai) a
fost sursă credibilă până când încă nu s-a conturat clar „pericolul
românesc” şi n-a devenit imperios necesară „rescrierea istoriei”.
Ceea ce pentru România a
fost arbitraj internaţional (orice conferinţă de pace este aşa ceva) –
pentru Ungaria este Diktat (şi viceversa).
Tot ceea ce se petrece din
1920 încoace vizavi de Ardeal este un război antiromânesc, dus cu toate
mijloacele, convenţionale sau nu, militare sau diplomatice, economice şi
propagandistice, la
vedere şi subversive etc.,
etc., etc.
În încheiere, o întrebare:
cum poate Academia maghiară să-şi dea girul, explicit, la aşa o
enormitate (mă refer la „istoria” reproduse din „Istoria Ardealului”)?
Păi, „omul sfinţeşte
locul!” Să vedem ce declara preşedintele Academiei de Ştiinţe din
Ungaria, d-l Glatz Ferenc, istoric de meserie, la o „masă rotundă”
organizată în 9 februarie 1997 la postul maghiar de televiziune Duna TV:
„În Europa Centrală şi
de Sud-Est graniţele naţionale şi cele statale nu s-au suprapus
niciodată, iar în cazul Ardealului principiul naţional este imposibil de
aplicat. Statele succesoare, apărute după destrămarea Austro-Ungariei şi
menţinute şi după «aşa zisa» (s.m.) Conferinţă de Pace de la
Paris, sunt tot state multinaţionale, alcătuiri artificiale care în loc
să rezolve tensiunile interetnice le-au amplificat. La Trianon şi la
Versailles învinşii au fost pedepsiţi, iar în 1947, la Paris, ipocrizia
şi fuga de răspundere, pe de o parte, şi, pe de altă parte, teama de
situaţia nerezolvată a propriilor minorităţi naţionale i-a determinat pe
occidentali să opteze pentru un status-quo. Dar nimeni să nu-şi
imagineze că o nedreptate de asemenea proporţii poate dura o veşnicie!”
(s.m.)
Ne-am lămurit?
Noi, românii, n-am
reacţionat?
Ba da, UBB din Cluj-Napoca
(NU SUB ACTUALA CONDUCERE!!!) i-a acordat numitului Glatz Ferenc înalta
distincţie de doctor honoris causa!!!
Vorba lui taică-meu: „Pe
mine mama m-o făcut domn!”
 Zeno
MILLEA
|
|
