România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Anexa nr. 1

 

Declaraţia de la Oradea

din 12 octombrie 1918

 

Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liberă de soarta sa, - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, - naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiuni române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare naţională.

În afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întâi cu nimic naţiunea română.

Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere - după multe suferinţe de veacuri - afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplină viaţă naţională.

 

 

SURSA: În volumul „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 24-25; Vasile Goldiş, Declaraţia de la Oradea, în vol. „Scrieri”, Edit. Facla, ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic şi bibliografie de Mircea Popa şi G. Şora, p. 163-164.

 

Anexa nr. 2

 

Nota ultimativă

către guvernul maghiar

 

Dezlănţuirea furtunoasă a evenimentelor ne-a produs convingerea că în înţelesul dreptului de liberă dispoziţiune a neamurilor, cât şi spre scopul de a păstra ordinea publică, siguranţa averii şi a vieţii, trebuie încă acum să luăm puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească. La ţinutul acesta aparţin comitatele: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Sătmar, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc-Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Alba-Inferioară, Târnava-Mică, Târnava-Mare, Hunedoara, Sibiu Braşov, Făgăraş, Trei-Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti din comitatele Bichiş, Cenad şi Ugocea.

Guvernul să adreseze naţiunilor din Ungaria şi Ardeal numaidecât un manifest în acest înţeles şi să subordoneze potestăţii noastre toate instituţiile, autorităţile şi organele de stat, politice, administrative, judecătoreşti, de comunicaţiune, şcolare, bisericeşti, financiare şi militare aflătoare pe acest teritoriu. Tot atunci este a se sista pe acelaşi teritoriu orice alt imperiu. Pentru acest caz putem garanta ordinea publică, siguranţa averii şi a vieţii, în cazul contrar am fi nevoiţi să aducem prin proclamaţiune la cunoştinţa poporului nostru, a ţării şi a lumii întregi, că exercitarea dreptului de liberă dispoziţiune asupra sorţii noastre ni s-a făcut imposibilă şi astfel vom sista orice lucrare împreună cu autorităţile publice, iar pentru evenimentele ce ar urma nu primim nici o răspundere şi acea răspundere o transmitem integral asupra guvernului actual al Consiliului naţional maghiar. E lucru firesc că, faţă de celelalte popoare aflătoare pe teritoriul din chestiune, vom respecta din partea noastră principiile lui Wilson.

Modalităţile de predare a guvernului le va stabili o comisiune mixtă. Guvernul îl vom constitui în Sibiu. Răspunsul la această reîncercare a noastră îl aşteptăm până la 12 noiembrie a.c., la orele 6 p.m.

 

 

SURSA: VasiIe Goldiş, Nota ultimativă către guvernul maghiar, în volumul „Marea Unire la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 33-34.

 

 

Anexa nr. 3

 

Vasile Goldiş, „Către popoarele lumii

 

Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania, ţinută de veacuri în robie trupească şi sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum din sclavie prin strălucita învingere a armelor, care s-au luptat pentru drepturile civilizaţiei umane împotriva principiului barbar, al opresiunii naţionale şi de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aici, a declarat voinţa sa de a se constitui în stat liber şi independent spre a-şi putea valida nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti.

Guvernul opresorilor de până aici a negat adeziunea sa la această hotărâre a naţiunii române şi în faţa dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a fi stăpână asupra sa şi a teritoriului locuit de dânsa, guvernul opresorilor opune forţa brutală a statului oprimator. De veacuri, clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâşiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867, scopul mărturisit al politicii de guvernământ în statul ungar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români, care au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea pe teritoriul românesc a ratelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre.

Această stare de lucruri produsă prin opresiune şi fărădelege, acum guvernul maghiar o invocă de justificare a opunerii sale la hotărârea naţiunii române de a-şi întemeia pe pământul său strămoşesc statul său liber şi independent. Starea produsă prin crima săvârşită până aici împotriva libertăţii noastre naţionale acum se prezintă ca o justificare a noului atentat, ce se intenţionează împotriva existenţei noastre.

Ar trebui să ne luăm dreptul nostru cu forţa, dar oricât de hotărâţi suntem să jertfim viaţa pentru libertatea naţională, în ziua când sărbătorim victoria civilizaţiei asupra barbariei şi aşteptăm legiferarea internaţională care va înlocui forţa brutală prin dreptate şi va înlătura pretutindeni urmările stăpânirilor neomeneşti, naţiunea română renunţă la mijloacele barbare pentru regulare, raporturilor dintre popoare, el, iată, protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii guvernului maghiar, care erau, şi tăcerea de a supune naţiunea română dominaţiei străine şi o împiedică de la constituirea sa ca stat liber şi independent.

Naţiunea română din Ungaria şi Ardeal nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata să asigure fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflaţi pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.

Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania, însă, nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru şi sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent. Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărârea sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pierii, mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea.

Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă, că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una vom fi de aici înainte în veci.

 

SURSA: Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Edit. Societatea de mâine, Cluj, 1926, p. 100-104; Vasile Goldiş, Scrieri sociale, politice şi literare, ediţie îngrijită,  studiu  introductiv, tabel cronologic şi bibliografie, de Mircea Popa şi George Şora. Cuvânt înainte de academician Ştefan Pascu, Edit. Facla, Timişoara, 1976, p. 166-168.

 

Anexa nr. 4

 

Vasile Goldiş, Cuvântare la Adunarea de la Alba Iulia

 

Mărită Adunare Naţională!

Zămislit de necesitatea Imperiului Roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi la coborâşurile lor, împotriva seminţiilor barbare de la miază-noapte şi răsărit care ameninţau cultura umană, creată prin geniul latin, neamul românesc de la început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, care, orbite de strălucirea departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

Creanga tăiată de puternica tulpină, colonii lui Traian, îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale împrejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acopere trunchiul vechi tracic şi, infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de hoarde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale: ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane. Dar când, după optsprezece veacuri, sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi învie ca un soare luminos, conştient de neam, hotarele etnice ale acestui popor sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian. Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la graiul cu crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane el a opus virtutea-i legendară: statornica-i răbdare.

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul celor două ţărişoare răzimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi Nistru, iar trunchiul cu rădăcina în munţii smulşi odinioară de la eroicii daci rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năprasnic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârtejuri locul unde ne aşezase Traian şi zvârcolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani care ne înconjurau de pretutindeni.

Micile ţărişoare care se întemeiaseră prin vitejii coborâtori din Maramureş şi Făgăraş se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti: zavistia şi ura dintre fraţi.

Nefericirea lor fu mărită prin inamicii din afară, unguri, leşi şi tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor, nu numai trupul şi avutul, ci şi sufletul şi credinţa.

Scut s-au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Hristos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progresului civilizaţiunii umane: faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului, propagat mai ales cu mijloacele barbariei, românii şi-au făurit titlul nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregii omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor mai întâi, după răzleţirea neamului prin soarta fatală, s-au putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al geniului scânteietor al Viteazului Mihai.

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice si trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de Jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiră prădăciunea leşilor şi tătarilor, îngrăşară cu sângele lor lifta blestemată din Fanar. Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare le răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce-o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost înlănţuiţi într-o robie trupească, economică şi sufletească, cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii, încercarea desperată, în 1784, de a scurta jugul, n-a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horea aşteaptă încă geniul literar care să întruchipeze una din cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simion Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848, zicând: „Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau iudeii de la faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal”.

Veacuri de-a rândul, poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi sclav pe pământul său strămoşesc.

Iar când după suferinţe de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile create de lumea nouă, vechii noştri opresori s-au înfrăţit cu împăratul pe tare ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă, şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu Ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturii, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm pe pământul părinţilor noştri.

Între acestea noi priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la răsărit, care începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţiră obârşia comună şi, la razele luminii primite de la Apus, conştiinţa naţională săvârşi la 1859 Unirea Principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului care lega România de Constantinopol.

Noi, însă, ne facem datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi ai dinastiei de Habsburg-Lotaringia. Am crezut că îndelungata noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi va muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale, condiţiunile procesului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm. Au pornit opera de extirpare şi războiul mondial, care acum s-a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcolii româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniţe zeci de mii de români, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului; patria şi tronul s-au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul. Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire; omenirea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns, la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiţionată. Dacă, însă, aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională era încătuşată. Războiul mondial s-a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel cu egale drepturi şi condiţiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor care va fi chemată să reprezinte o concepţie superioară pe scara civilizaţiunii şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: războiul acesta este războiul pentru liberarea naţiunilor! Nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenirii, care numai în felul acesta e capabilă de a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria, şi apostolul care le vesteşte este Wilson.

Pentru biruinţa acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri: noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiunii împotriva brutalităţii.

Naţiunile trebuiesc eliberate. Intre aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc, acum, şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcii sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească îmbucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Îmbucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă fiind barbaria, unitatea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului, cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate românii din Ungaria şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu regatul român.

După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile de la răsărit ale lumii civilizate s-a făcut prin sabia lui Mihai în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi acum, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor care bat pentru lumină şi libertate, sucombă cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita biruinţă a armelor purtate pentru civilizaţie, în numele unei concepţii de viaţă superioară lumii ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni, şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într-o comisiune internaţională spre a împiedeca nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunii şi ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi, ca urmare, va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţe. Civilizaţia care ne-a eliberat pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei integrală.

Înaintaşii noştri pe Câmpul Libertăţii din Blaj, în 1848, au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat, şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

La lumina celor expuse până aici din încredinţarea şi în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria, Banat şi Transilvania, rog mărita Adunare Naţională să binevoiască a primi şi a enunţa ca ale sale următoarele hotărâri:

Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie-1 Decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

În legătură cu acesta ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari în baza acestei conscrieri, desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atâta cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de altă parte potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate State industriale din Apus.

7. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.

Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

Adunarea Naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunii sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 

SURSA: MAREA UNIRE de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943 (p. 41-44); Vasile Goldiş, Cuvântarea de la Alba Iulia în „Calendarul Ligii culturale pe anul 1920. Comemorând Marea Unire”, Bucureşti, Edit. Ligii Culturale, 1920, p. 52-60.

 

Note

 

1 Herodot, Historii, cartea IV, 93; IV, 94; IV, 95, cartea V, 3.

2 Constantin Daicoviciu, Dovezile arheologice ale continuităţii, în vol. „Astra şi Marea Unire”, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, p. 17-21.

3 D.D. Roşco, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, în vol. „Astra şi Marea Unire”, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017, Cluj-Napoca, 2017, p. 11-17.

4 Ion Moga, Dovezile istorice ale continuităţii, în vol. „Astra şi Marea Unire”, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, p. 21-27.

5 Emil Petrovici, Dovezile filologice ale continuităţii, ibidem, p. 27-32.

6 Romulus Vuia, Dovezile etnografice ale continuităţii, în vol. „Astra şi Marea Unire”, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, p. 32-41.

7 Victor Jinga, Conştiinţa spaţiului naţional, în acelaşi volum, p. 41-54.

8 Nicolae Iorga, Fundamentele dreptăţii naţionale,în acelaşi volum, p. 59-62.

9 Victor Papilian, Conştiinţa etnică, în acelaşi volum, p. 88-92.

10 Ioan Moga, Dovezile istorice ale continuităţii, în vol. „Astra şi Marea Unire”, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, p. 23.

11 Ibidem.

12 Ion Moga, Dovezile istorice ale continuităţii, în vol. „Astra şi Marea Unire”, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, p. 21-26.

13 Vezi Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983: vezi Bulgaria, p. 63-67; R.S.F.Iugoslavia, p. 197-209; Ungaria, p. 380-384; Finlanda, p. 139-141.

14 Ibidem.

15 Ibidem.

16 Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 380-381.

17 Ioan Lupaş, Importanţa istorică a zilei de 1 Decembrie, în vol. „Astra şi Marea Unire”, coordonator Mircea Popa, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, p. 41.

18 Ibidem.