Din amintirile unei
participante la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918 - Rafila Băluţă
Rafila Băluţă s-a născut în satul Ghirbom, la
13 aprilie 1900. A învăţat 6 clase, maximum cât se putea la sat sub
stăpânire străină. A fost o mare româncă şi o înflăcărată patriotă. A
avut ambiţia să dea copiilor ei cât mai multă carte, să-i educe în cel
mai sănătos spirit patriotic. Pe primii trei fii i-a botezat Horea,
Cloşca şi Crişan, fapt unic în ţara noastră. Horea s-a stins timpuriu
din viaţă, Cloşca este doctor în ştiinţe istorice, Crişan a fost doctor
în geologie, universitar la Cluj, Lucia a studiat literele, iar Andreiu
- cu litera „u” finală la prenume pentru a nu-i putea fi maghiarizat
numele - a fost inginer silvicultor şi fotbalist la Asociaţia Sportivă
„Unirea” din Alba Iulia.
Rafila Băluţă şi fiul ei cel mic Andreiu Băluţă în ziua înregistrării
În anul 1996 Andreiu a înregistrat pe bandă
magnetică amintirile mamei de la participarea ei la Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Din aceste inedite
aduceri aminte redăm, respectând cu fidelitate neaoşul grai românesc din
zona Mureşului mijlociu, un fragment legat de participarea ei la
momentul culminant din istoria noastră modernă. Partea legată de
pregătirea participării la acest eveniment crucial urmează a fi
publicată într-un număr viitor al revistei noastre.
„Am pornit din sat cu noaptea-n cap ca să
ajunjem odată cu crăpatul zâlei, la Bălgrad. Aveam cu noi multe lămpaşe.
Unul o zâs că-i ca la Învirea Domnului.
În fruntea noastă se afla, popa cu patrafirul
pe chept, după aia dascălu’ în straie nemţăşti şi întră ei primaru’, în
costum naţional şi ţundră. Noi, sătenii, să fi tot fost vreo 50, eram
îmbrăcaţ’ în costumele noaşte de Dumineca. Doi bărbaţ’ care pe drum s-or
mai şchimbat, purta o placă mare de scânduri pe care scria TRĂIASCĂ
ROMANIA MARE. Înaintea lor era unu’ care avea un par lung şi în vârfu’
lui, legat un şomoiag de busuic, ca sămn al nostru şi zâcea că dacă ne
cherdem în mulţâme să căutăm sămnu’.
Înaite păşeau bărbaţii, mulţi cu steaguri
tricolore făcute la iuţeală la războiul de ţăsut şi după ei noi,
muierile. Dascălu’ mi-o spus „tu, Şiro pentru că eşti aşa de mândră şi
de tinără să mergi sângură în faţă cu un steag, când ajungem în cetate”.
În urma noastă veneau două căruţă trasă de
cai, cu cei bătrâni. Aveam cu noi şi câţva ficiori călări, da ăia
n-aveau pic de astâmpăr. Ba să ne suim, noi fetele, pe şei lângă ei, ba
să zâcem să sântem Ilene Cosânzene, ba mai şţiu io ce.
Cerul era plin de nori şi era frig da nu
ningea şi nu era ger, şi aşa o rămas până cătră sară când ne-am întors
acasă...
Am ajuns în piaţa din oraş după ce s-o
luminat bine de zâuă. Aici am înlemnit văzând atâta amar de lume adunată
la un loc, atâtea famfare, tarafuri cu lăutari, atâtea fluturări de
steaguri româneşti, atâtea vorbiri pe care le ţâneau oamni ridicaţ pe
umeri de ţărani, laolaltă cu orăşeni. Drumu’ cătră cetate era mărjinit
pe amândouă laturile cu oameni din munţi pe care-i recunoşteai după
hainele moţăşti, albe ca spuma. Doamne frumoşi mai erau şi cât de
ţanţoşi, da’ şi de tăcuţ’. Am ajuns cu destulă greutate în cetate cu
toate că, oameni anume se sforţau să ţână ordine, şi chiar o ţâneau. Am
fost îndrumaţ’ cătră marjinea din spre asfinţit a unui loc întins de-i
zâceau Câmpul lui Horea (azi Platoul Romanilor). Ni s-o spus să aşteptăm
cu răbdare că aleşii poporului s-or aduna într-o sală mare şi-or hotărî
unirea noastră, a celor care vorbim aceeaşi limbă, într-un sângur stat.
Aşteptarea o ţânut destul de mult dar n-am sâmţât osteneala pentru că
peste tot se cânta, se chiuia de bucurie, dar vremea să scurgea parecă
prea mereu. Soldaţ’ n-am văzut. Pe ici pe colo câte unu’ cu câte-o puşcă
lungă, d-apăi puşti dealea mai aveau şi unii ţărani.
Încet o început să se facă linişte. Am auzât
de multe ori cum creşte larma, dar cum scade în linişte, nu prea.
Mulţâmea, ca o mare de capete, s-o liniştit. Se zvonea, din gură în
gură, că vin aleşii poporului cu hotărârea cea mare, aşteptată de când
îi lumea. De undeva mai de departe s-o auzât un cântec care s-o întins
ca flăcările bătute de vânt, peste toată adunarea. Era cântecul
„Deşteaptă-te române”, care ca la un sămn răsuna din toate piepturile,
cântec pe care l-am învăţat pe ascuns, care ne era cunoscut nouă la toţ’
şi pe care Dumnezeu l-o auzât atunci pentru întâia oară.
Deodată, de cătră sală o pornit un vuiet care
curjea ca un potop de ape spre noi. Am înţăles că s-o hotărât unirea,
năduhu din moşi-strămoşi a românilor de peste tot. Nu se poate imajina
şi nici povesti bucuria. Mulţ‘ plânjeau, mulţ’ să îmbrăţişau chiar dacă
nu se cunoşteau, nu puţâni păreau înlemniţ’ în tăcere.
Dar hotărârea unirii s-o strigat la câteva
ceasuri după amiază, de la nişte tribune înalte, făcute anume şi
râsâpite pe platou. Am avut marea şi neuitata fericire să fiu destul de
aproape de o tribună mai mare, împodobită cu crenji de stejar şi cu
steaguri tricolore, când doi episcopi din care unul o venit într-o
trăsură, şi unul cu o tichie roşie pe cap, pe jos, au spus pe rând,
ceva. N-am înţăles ce-or zâs pentrucă uralele erau prea puternice, dar
mi-am dat sama, după felul în care să purtau cei din apropierea feţelor
bisericeşti, că or vestit şi or binecuvântat zua aşteptată de atâta amar
de vreme. Mă ţânea unu mai voinic din sat, pe umeri şi când m-o lăsat
jos, că nu mai putea, am plâns de năcaz da’ şi de bucurie că am văzut ce
era mai important.
Acolo şi atunci, furată de curiozitate şi
cutrămurată de tot ce vedeam, m-am depărtat de consătenii mei şi m-am
rătăcit în mulţâme. Sămnul nost’ nu l-am mai văzut. Spăriată şi
îngrijorată am luat-o cătră casă, ca să-i aştept pe-ai mei, pe podul de
peste Ampoi. Aici mai erau destui oameni rătăciţi şi din alte comune de
pe ailaltă parte a Murăşului. Să înseră când, venind şi ai mei, am
plecat cătră Ghirbom. Pe drum tot timpul s-o vorbit despre cele văzute
şi întâmplate, despre ce-o să fie şi cum o să fie, de nu mai ştiai ce să
mai crezi.
La ajunjerea în sat ne-o aşteptat, într-o
şură mare, o droaie de oameni. Ne întreceam în a le povesti cum o fost,
ce-am văzut, ce-am trăit. Cu toate că am fost toţ laolaltă, fiecare avea
altceva şi altfel de povestit. Ne-o prins miezul nopţii şi nu ne mai
încumetam să merjem pe la casele noastre, de-acolo din şura care de
atunci o devenit locul de întâlnire, dumineca, la joc. Nu mai sâmţam
osteneala, aşa cum nici acum, la mai bine de 96 de ani ai mei, n-o sâmt
stând de vorbă cu voi, puţânii mei copii care aţ’ mai rămas în viaţă...”
Dr. Cloşca L.
BĂLUŢĂ
Hora Unirii în piaţa oraşului Alba Iulia, cu ocazia
intrării armatei române la 18 decembrie 1918
(generalul Moşoiu, generalul Prezan, generalul I. Grigorescu, protopopul
Cadariu, dl. I. Maniu)
|
|