România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Marea Unire a Românilor din anul 1918 –  act de dreptate istorică

 

Ne aflăm în Anul Centenarului Marii Uniri (2018), un an în care trebuie să primeze unitatea şi concordia naţională, armonia şi consensul general pentru a sărbători acest eveniment cu bucurii şi satisfacţii, fără orgolii de toate tipurile, mai ales politice, care nu au nici un sens pentru publicul larg. Lipsa de concordie şi unitate naţională nu ne poate aduce nimic bun, în condiţiile în care Europa, statele Uniunii Europene îşi doresc un statut cât mai bun, pentru ca Europa să fie unită, şi nu dezunită. Nu sunt vorbe mari. Ele pornesc de la realităţile zilnice, pentru o prosperitate mai bună şi un nivel de trai decent.

Vorbind despre Centenarul Marii Uniri (1918-2018), fiecare dintre noi, ca cetăţeni români, trebuie să înţelegem că acest act a fost unul legic şi logic, caracteristic multor state europene, având în vedere luptele duse de români, de Ţările Române: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania pentru a reconstitui Dacia, respectiv Dacoromania, uzurpată de cele trei imperii conservatoare şi reacţionare: habsburgic cu veriga austro-ungară, otoman şi rus-ţarist; care au luptat din răsputeri pentru a-i ţine pe români dezbinaţi şi a-i obliga să trăiască în trei ţări româneşti distincte. Cele trei imperii hrăpăreţe şi dominatoare au aplicat principiul dominoului: „Divide et impera!.

De asemenea este bine să ştim că actul Unirii de la 1918 a fost unul de durată începând de la prima unire politică a Ţărilor Române sub Mihai Viteazul (1600-1601), care a fost de scurtă durată. Lupta pentru realizarea Marii Uniri a fost dusă mai departe de Horea, Cloşca şi Crişan (Horea – Rex Daciae) la 1784-1785, Tudor Vladimirescu la 1821 pentru desfiinţarea regimurilor fanariote din Ţara Românească şi Moldova, de paşoptiştii de la 1848-1849, Alexandru Ioan Cuza, primul unificator al României moderne (1859-1866), numită şi „România Mică”, memorandiştii din Ardeal (1892-1895), şi bineînţeles a luptei comune a unor mari români: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Ion Raţiu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, V.A. Urechia, Vasile Alecsandri, George Coşbuc şi mulţi alţii.

Lupta dusă de românii ardeleni pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a fost de circa 318 ani, dacă luăm în seamă, Unirea politică înfăptuită de marele voievod Mihai Viteazul la 1600-1601, respectiv circa 59 de ani de la Unirea de la 24 ianuarie 1859 sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Românii ardeleni şi-au văzut scăparea din lanţurile tristului imperiu austro-ungar prin legăturile şi sprijinul ce venea de la fraţii de peste Munţi, din Moldova şi Ţara Românească, respectiv regatul României, începând cu anul 1881. Numai unirea românilor din cele patru zări ale fostei Dacii au permis înfăptuirea actului Marii Uniri din 1918, în condiţiile în care o bună parte din teritoriile lui Burebista şi Decebal au rămas în afara teritoriului României reîntregite: circa două treimi din Maramureşul voievodal, teritoriul dintre actuala frontieră de vest şi nord-vest şi râul Tisa, care au fost date Ungariei, deşi Aliaţii (Anglia, Franţa, Italia, Rusia) au promis şi garantat frontiera pe râul Tisa. Să ne amintim apoi că Dacia lui Burebista şi Decebal se întindea, aşa cum reiese din lucrarea „Historii1 a lui Herodot până la Dunărea de Mijloc, lacul Balaton şi Munţii de azi ai Slovaciei. Au rămas în afara României aşa-zisul „Banat sârbesc”, teritoriile de la sud de Dunăre şi de pe Valea Timocului, românii ce locuiau în Transnistria, în teritoriul dintre Nistru şi Bug, unde erau dominanţi numeric în peste 400 de localităţi, cei din sudul Poloniei, circa 247 de localităţi, aşa cum reies acestea din lucrările istoricului Ştefan Meteş, fostul teritoriu al Ruteniei, unde erau mai mult de o treime români, dar şi unguri, ruteni şi slavi, inclusiv ucraineni. Desigur, România, ca stat urmaş al Daciei şi Dacoromaniei nu a mai ridicat pretenţii asupra acestor teritorii, ocupate ulterior de sosirea populaţiilor migratoare: bulgarii, iugoslavii, slovacii, respectiv ungurii care au ocupat aceste teritorii ce au aparţinut strămoşilor noştri: daco-geţii.

 

· Argumentele şi temeiurile Marii Uniri

Marea Unire din 1918 nu a fost un act, un eveniment întâmplător. Marea Unire a fost un act de voinţă şi dorinţă a românilor care îşi cunoşteau istoria, îşi ştiau înaintaşii: daco-geţii, daco-romanii, protoromânii, românii ce se întindeau pe acest vast teritoriu, între Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră, cu insule de români până la Munţii Olimp din Grecia, sudul Bulgariei, Macedonia de azi, respectiv Albania şi Dalmaţia.

Argumentele şi bazele care au stat la înfăptuirea actului Marii Uniri sunt foarte solide şi bogate, care sunt uşor de pipăit şi înţeles. Ele cuprind în principiu, următoarele temeiuri şi dovezi:

a) Dovezile arheologice2 ale continuităţii: cetăţile daco-getice, monedele de aur şi argint, brăţările dacice, tezaurele, cimitirele daco-getice, inscripţiile;

b) Temeiurile filosofice3 ale ideii naţionale: conştiinţa, încrederea în perspectivele şi viitorul naţiunii române. Naţiunile se vor întări, vor ieşi şi mai puternice, chiar dacă se duce o politică de globalizare şi de reducere a actului de suveranitate şi independenţă prin unele măsuri greşite şi incorecte ale Uniunii Europene, iar în unele state europene se propagă acerb iredentismul şi revizionismul (Marea Britanie, Spania, Italia, Ungaria, Federaţia Rusă ş.a.), multe cu tentă medievală;

c) Dovezile istorice4 ale continuităţii: suntem cel mai vechi popor şi naţiune din această parte a Europei, recunoscută de Vatican şi Sfântul Scaun de la Roma, drept „Grădina Maicii Domnului”, cu o bogată cultură istorică, adunată în mii şi mii de exponate în muzeele naţionale şi diferite expoziţii naţionale şi internaţionale;

d) Dovezile filologice5 ale continuităţii:temelia este limba şi literatura română care uneşte pe români şi la bine şi la rău;

e) Dovezile etnografice6 ale continuităţii: tradiţiile culturale, portul popular, cântecul popular, obiceiurile, dansurile, meşteşugurile populare şi altele;

f) Dovezile geografice7: conştiinţa spaţiului naţional cu denumiri daco-getice până azi: Donaris, Alutus, Samus, Maris, Tissa, Crissius, Prutus, Tyras (Nistru), Podişul Getic, Subcarpaţii Getici ş.a.

g) Dovezile şi fundamentele dreptăţii naţionale8 asupra spaţiului de locuire, ale Daciei şi Dacoromâniei, al României de azi;

h) Conştiinţa etnică şi identitatea naţională9: utilizarea aceleiaşi limbi, limba română ca mijloc principal de comunicare şi armonizare a propriilor interese;

i) Credinţa şi spiritualitatea românească, în care un rol major îl are credinţa religioasă; respectul şi dragostea faţă de neam şi ţară, recunoştinţa faţă de înaintaşi.

Toate aceste argumente, dovezi şi temeiuri sunt de partea românilor, a cetăţenilor ţării, indiferent de etnie, sex şi religie. Cercetările arheologice ne dovedesc că în spaţiul carpato-danubiano-pontic se află dovezi arheologice de ordinul miilor ale înaintaşilor noştri, „daco-geţii, un trunchi viguros, un popor vrednic de ţărani, puternic, sănătos, cumpătat, îndrăgostit de glia strămoşească şi iubitor de viaţă liberă. Urmele lui de viaţă în forme măreţe sau modeste se dezvăluie pretutindeni, fie în cetăţile de piatră şi cărămidă ale fruntaşilor, fie în casele şi colibele de lemn ale oamenilor de rând10. Această apreciere a lui Constantin Daicoviciu, autorul monumentalei lucrări „Dacica” este demnă de toată lauda, lucrare care mai are o soră, numită „Getica” a marelui istoric Vasile Pârvan. Cele două volume impresionante demonstrează că dacii şi geţii sunt acelaşi popor, vorbesc aceeaşi limbă şi se întindeau pe un teritoriu vast: la vest Dunărea de Mijloc, lacul Balaton, munţii Slovaciei de azi,la nord, până în sudul Poloniei, la est râul Tyras (Nistru), până dincolo de Bug şi în peninsula Crimeea de azi şi chiar dincolo de Marea de Azov, la sud, munţii Haemus (Balcanii de azi), Macedonia, cu insule getice şi ilirice în Macedonia, Albania şi Dalmaţia. Se ştie că ilirii fac parte din acelaşi trunchi tracic, alături de daco-geţii. Nu întâmplător „scriitorul bizantin Kekaumenos în a doua jumătate a secolului al XI-lea, scria despre mişcarea românilor din Larissa din anul 1066, că aceşti români sunt urmaşii dacilor şi ai bessiilor (trib geto-dacic s.n.), care locuind în regiuni tari şi grele de străbătut, făţărind iubire şi supunere către vechii împăraţi romani au străbătut continuu provinciile romane11. Scriitorul Kekaumenos îi consideră pe aceşti români, ca urmaşi ai dacilor lui Decebal cuceriţi de Traian de la nordul şi sudul Dunării. „El mai ştia apoi că Traian i-a bătut pe aceşti daci şi i-a strivit şi că regele Decebal al lor s-a sinucis, iar capul înfipt într-o suliţă a fost dus la Roma. Dar Kekaumenos mai scrie că aceşti români urmaşi ai dacilor, fugind de acolo din apropierea Dunării şi Savei, s-au răspândit în tot Epirul şi Macedonia, iar cei mai mulţi s-au aşezat în Elada12.

Este bine să ştim că bulgarii din ramura slavilor de sud s-au stabilit în teritoriul de azi al Bulgariei în secolele VI-VII13, triburile protobulgarilor, originare din Regiunea Volgăi, conduse de Asparuh au pătruns în anul 681 d. Chr., în nordul Peninsulei Balcanice, regiune locuită atunci masiv de traco-geţi. Pe teritoriul fostei R.S.F. Iugoslavia, în secolele VII-VIII, pătrund triburile sârbilor, croaţilor, slovenilor, muntenegrenilor din familia slavilor meridionali.14 Slovenii şi croaţii adoptă catolicismul, iar sârbii, muntenegrenii şi macedonenii ortodoxismul. Ei s-au suprapus pe o masă masivă a triburilor ilirice, din neamul tracic, aflaţi sub stăpânirea Imperiului Roman în secolele III î. Chr – secolele I d. Chr. După împărţirea, în anul 395, a Imperiului Roman în cele două componente (Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, partea răsăriteană intră în componenţa Imperiului Bizantin, urmaş al Imperiului Roman de Răsărit, care se va destrăma la 1453 odată cu cucerirea Constanti-nopolului de către turcii selgiucizi (Imperiul Otoman), care îşi va extinde cuceririle spre Sofia, Belgrad, respectiv Buda şi Viena.

Ungurii sub conducerea lui Arpad, sosiţi din stepele Asiei, menţionaţi prima dată în anul 651 în zona munţilor Urali, râul Volga şi munţii Altai15 de neam turanic s-au deplasat spre Europa sub presiunea altor populaţii migratoare. Ei au ajuns în anii 895-896 în Panonia locuită de germani, români şi slavi (slovaci). Până în zona oraşului Lvov de azi, triburile fino-ugrice au fost împreună. Finicii au luat-o spre nord, întemeind mai târziu Finlanda. Ştefan I (997-1038) unifică triburile ungurilor, adoptă creştinismul de tip romano-catolic, iar Ştefan I se proclamă rege în 1001 (un rege de sorginte mixtă româno-ungară). Între 889-1301 ungurii au fost conduşi de regi din dinastia arpadiană, în total 25 de regi. Cu Andrei al III-lea (1290-1301)16 se stinge ultimul rege din dinastia arpadiană. Între 1301-1526 urmează o serie de regi din aşa numită „Dinastia mixtă”, unii de sorginte franceză (14 regi), alţii filopolonezi şi 2 români: Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei (5 iunie 1446 şi 13 februarie 1453) şi Matei Corvin, numit de unguri Matia, fiul românului Iancu de Hunedoara, rege al Ungariei (1458-1490).

Între 1526 şi 1687 cea mai mare parte a Ungariei a fost transformată în paşalâc sub administraţia Imperiului Otoman. În perioada menţionată mai sus, Ungaria va dispare ca stat de pe harta Europei, nerevenindu-şi până la 1848-1849, când va încerca să iasă de sub tutela Imperiului Habsburgic, războindu-se cu austriecii, dar şi cu croaţii, slovacii, sârbii şi românii, dorind să renască aşa-zisa „Ungaria Mare”, o himeră ce i-a năucit pe revoluţionarii unguri, ducându-i la dezastru.

Între 1526-1780 Ungaria a fost condusă de regi, împăraţi şi arhiduci din „Dinastia de Habsburg”, iar din 1780 până în octombrie 1918 de regi, împăraţi din „Dinastia de Habsburg-Lorena”. La 16 noiembrie 1918, Ungaria s-a proclamat republică independentă.

Am prezentat aceste câteva detalii pentru a înţelege că de-a lungul secolelor, o parte din teritoriul Daciei a fost ocupat şi locuit de alte populaţii şi neamuri, devenind în timp tot mai mică. Practic Dacia a fost înşfăcată, sfâşiată şi micşorată ca teritoriu. S-au făcut tot felul de încercări diabolice de a desfiinţa Dacia. Aceste încercări diabolice au fost făcute îndeosebi de către imperiile vecine dominatoare: otoman, habsburgic şi austro-ungar, rus, ţarist şi sovietic, în condiţiile în care o parte dintre ei au recunoscut Dacia, inclusiv necesitatea de a o reconstitui, dar sub conducerea unor hegemonii străine: Gabriel Bethlen, Maria Tereza, Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a, ţarina Rusiei de origine germană şi alţii. Deşi au recunoscut existenţa Daciei, politica lor a fost una constantă: „Divide et impera!”, supunându-i pe români la mari suferinţe şi vexaţiuni.

     

· Rolul negativ al imperiilor vecine asupra statalităţii românilor

Dacia, Dacoromania, Ţările Române aşezate „în calea tuturor răutăţilor”, cum ne spun cronicarii evului mediu şi epocii premoderne au avut enorm de mult de suferit.

Imperiul Otoman sub sultanii Orhan (1326-1359) şi Murad I (1360-1389) trec la cucerirea tuturor posesiunilor Imperiului Bizantin din Asia Mică. În 1354 trec în Europa şi fac din Adrianopol (Edirne) capitala statului (1366-1453). La 1453 cuceresc Constantinopolul, ultima redută a Imperiului Roman de Răsărit, cu ultima sa verigă Imperiul Bizantin, acesta ieşind din istorie, pe când Imperiul Roman de Apus, cu capitala Ravenna, se destramă în anul 476 sub loviturile lui Odoacru, căpetenia herulilor. Constantinopolul devine din 1454 Istanbul, capitala Imperiului Otoman. Turcii înfrâng oştile cruciaţilor la Nicopole (1396), Varna (1444) şi Kossovopolje (1448), numită „Câmpia Mierlei”. În secolele XIV-XV, turcii cuceresc Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia şi Herţegovina. Ţările Române sunt obligate să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman, dar îşi păstrează autonomia.

În timpul domniei sultanilor Selim I (1512-1520) şi Suleiman II zis şi „Magnificul” (1520-1566), turcii cuceresc Armenia, Mesopotamia, Siria, Egiptul, Tripolitania, Tunisia, Algeria şi cea mai mare parte a Ungariei (1526) transformând-o în paşalâc. Transilvania intra sub suzeranitatea otomană între 1541-1688. Imperiul Otoman a impus Ţărilor Române plata anuală a unui tribut, destul de mare, secătuindu-le economic. Să luăm apoi în calcul războaiele şi luptele purtate pe teritoriul acestora, care au produs mari pierderi umane, materiale şi financiare.

În 1526 Imperiul Otoman în urma dezastrului de la Mohaci (1526), cea mai mare parte a Ungariei este transformată în paşalâc, ajungând la apogeul expansiunii teritoriale şi puterii sale militare.

Prima lovitură Imperiul Otoman o primeşte în 1571 în bătălia de la Lepanto, flota otomană fiind înfrântă şi aproape complet distrusă de către flota coaliţiei hispano-veneţiene, imperiul intrând în criză. La 1683 Imperiul Otoman atacă Viena cu scopul de a nimici Imperiul Habsburgic aflat în expansiune teritorială. Turcii sunt înfrânţi în faţa Vienei. Vor bate în retragere aproape non-stop pierzând multe teritorii. În 1687 pierd Ungaria, iar între 1688-1691 Transilvania, care va intra în componenţa Imperiului Habsburgic.

Lupta pentru cucerirea „moştenirii orientale” a Imperiului Otoman va continua după 1699. În secolele XVII-XVIII Imperiul Otoman înregistrează mari pierderi teritoriale, pierderi ce se vor amplifica în secolul XIX când Grecia (1829), Serbia (1839), România (1877-1878) şi Bulgaria (1908) îşi câştigă independenţa. În acelaşi secol XIX, Imperiul Otoman va pierde posesiunile din Africa de Nord: Algeria (1830), Tunisia (1881) şi Maroc (1906), care vor fi ocupate de Franţa (1912) şi Marea Britanie (1921). La 14 august 1937 Marocul se proclamă regat.

După primul război mondial, Imperiul Otoman se destramă complet. La 4 noiembrie 1922 îşi încetează activitatea ultimul mare-vizir otoman, Ahmed Teufik Paşa. La 29 octombrie 1923, Turcia devine republică sub Mustafa Kemal Atatűrk („Tatăl turcilor”), preşedinte între 29 octombrie 1923-10 noiembrie 1938.

Făcând o paralelă în timp în cei peste 400 de ani de stăpânire turcească asupra Ţărilor Române, putem spune că le-au afectat dezvoltarea economică şi socială cu cel puţin 150-200 de ani în urmă, urmare a exploatării nemiloase, folosind inclusiv regimurile fanariote: Moldova (1711-1821), Ţara Românească (1716-1821).

Imperiul Habsburgic a dus o politică de spoliere a bogăţiilor Transilvaniei în perioada 1688-1918, în special aur, argint, sare. A introdus un sistem fiscal apăsător asupra românilor. Saşii, secuii şi ungurii au fost protejaţi beneficiind de multe privilegii.

Cu toate că au reuşit să construiască o serie de cetăţi, au dezvoltat oraşele, au introdus cadastrul şi acest imperiu, cu ultima lui verigă, imperiul austro-ungar, i-a dus în urmă pe români cu cel puţin 100-150 ani. Politica de maghiarizare forţată a românilor ardeleni între 1867-1918, desfăşurată de Budapesta a creat mari nemulţumiri şi suferinţe.

Cât priveşte Imperiul ţarist trebuie spus că a adus la fel de mult rău românilor prin cele 11 invazii în Ţările Române între 1716-1848/1849, ducându-i pe români cu cel puţin 200-250 de ani în urmă. Ocuparea Basarabiei în 1812 de către Imperiul ţarist prin pacea de la Bucureşti a fost o mare nedreptate istorică în condiţiile în care ţarul Petru cel Mare a recunoscut „drepturile antice” ale Moldovei pe râurile Ceremuş şi Nistru în tratatul de la Luck din 1701.

 

· 318 ani de lupte pentru îndeplinirea idealului naţional: de la Unirea lui Mihai Viteazul (1599-1601) la Marea Unire din 1918

Nu vom dezvolta acest subiect din lipsă de spaţiu, ci vom puncta momentele mai importante care vor conduce în timp la actul Marii Uniri din 1918.

a) La 15 august 1714 Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi secretarul său Ianache Văcărescu au fost decapitaţi la Constantinopol. Vor fi canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în 1992, cu zi de prăznuire 16 august. Urmare acestui eveniment va fi instalarea la 25 decembrie/5 ianuarie a regimului fanariot în Ţara Românească, domn fiind numit Nicolae Mavrocordat.

b) Ruperea în 1775 de către Austria din trupul Moldovei a Bucovinei şi intrarea ei în componenţa Imperiului Habsburgic, în urma unui „furtişag” cu Înalta Poartă.

Uciderea la 1 octombrie 1777 a domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea în palatul de la Iaşi, întrucât a îndrăznit să se opună, a fost ucis din ordinul sultanului Abdul-Hamid I care a trimis un capugiu la Iaşi însoţir de un grup de ieniceri.

c) Desfăşurarea în 1784-1785 a răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Horea s-a autodeclarat „Rex Daciae”. La 1514 s-au răsculat şi secuii împreună cu românii sub conducerea secuiului Gheorghe Doja.

d) În martie 1791 este înaintată Curţii de la Viena, petiţia intitulată Supplex Libellus Valachorum prin care se cere ca românii să fie recunoscuţi ca a patra naţiune a Transilvaniei, să fie şi ei primiţi în Dietă, fiind cea mai veche şi numeroasă, urmaşă a colonilor lui Burebista, Decebal şi Traian, cu cel mai mare aport şi rol economic la dezvoltarea ţării.

e) Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la 1821 pentru desfiinţarea regimurilor fanariote din Moldova şi Ţara Românească. Ridică chestiunea dispariţiei graniţei de pe Milcov care despărţea fraţii de fraţi. A fost o lovitură dură împotriva Imperiului Otoman şi al Eteriei, condusă din umbră de ruşi.

      f) Revoluţia de la 1849-1849 în cele trei Ţări Române. La Blaj în 3-5/15-17 mai 1848 românii ardeleni cereau strigând în cor, cu glasuri tari: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.

g) Unirea de la 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza a Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat puternic, numit România, care va întări încrederea românilor ardeleni în împlinirea idealului naţional.

h) Cucerirea la 1877-1878 a independenţei de stat a României moderne sub domnia regelui Carol I (1866-1914) pe câmpurile de luptă de la Griviţa, Plevna, Rahova etc.

i) Mişcarea memorandistă a românilor ardeleni (1892-1895) pentru zguduirea din temelii a josnicului dualism austro-ungar.

 

· Etapele Marii Uniri din 1918

Marea Unire din 1918, în raport de evoluţia evenimentelor interne şi externe a cuprins trei etape importante:

a) Prima etapă: Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă – România la 27 martie 1918 în mod democratic şi plebiscitar. Unirea a fost recunoscută la tratativele de pace de la Paris (1919-1920) de către toate ţările participante. Excepţia a constituit-o U.R.S.S., viitorul „imperiu roşu”.

b) Etapa a doua: Unirea pe vecie a Bucovinei cu Ţara Mamă – România la 28 noiembrie 1918, în mod democratic şi plebiscitar. Unirea a fost recunoscută de toate statele participante la tratativele de pace de la Paris (1919-1920).

c) Etapa a treia: Unirea la 1 Decembrie 1918 a Banatului, Crişanei, Maramureşului, Transilvaniei şi părţilor ungurene cu Ţara Mamă – România. Marea Adunare Naţională a avut loc la Alba Iulia, unde au participat peste 100.000 de români şi 1.228 delegaţi împuterniciţi cu credenţionale. Actul a fost unul democratic şi plebiscitar. În 1919 saşii, şvabii, evreii şi ţiganii au recunoscut acest act prin documente scrise, emise la Mediaş, Timişoara şi Bucureşti. Actul Unirii de la Alba Iulia a fost apreciat ca just şi de drept în baza celor 14 puncte emise de preşedintele american Woodrow Wilson. La Paris, la tratativele de pace (1919-1920), toate statele au recunoscut acest act ca unul democratic, just şi perfect legal, inclusiv Austria şi Ungaria ca state succesoare ale tristului imperiu austro-ungar (1867-1918), care va răposa.

 

· Pregătirea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

Actul Marii Uniri de la Alba Iulia a fost pregătit în cele mai mici detalii de către Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), constituit la Arad, în locuinţa avocatului Ştefan Ciceo-Pop.

Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) era format din 12 membri (6 ai Partidului Naţional Român: Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi 6 membri ai Partidului Social Democrat Român: Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Baziliu Surdu, Enea Grapini, Tiron Albani, Iosif Renoiu). Acest organ de conducere a luat următoarele măsuri imediate:

a) Sistarea tratativelor româno-ungare care nu mai aveau nici un sens;

b) Ţinerea legăturii cu Guvernul României de la Iaşi: trimiterea mai multor delegaţi pentru a coopera cu acesta;

c) Întocmirea şi difuzarea Declaraţiei de independenţă de la Oradea (12 octombrie 1918) şi ruperea definitivă faţă de Budapesta; declaraţia din Parlamentul de la Budapesta a lui Alexandru Vaida-Voevod: „rupere definitivă de Ungaria!”;

d) Adresarea unei Note ultimative către guvernul ungar de la Budapesta;

e) Emiterea Declaraţiei: „Către popoarele lumii” şi difuzarea acesteia tuturor statelor din Europa şi întreaga lume;

f) Pregătirea adunărilor pentru alegerea consiliilor naţionale în toate localităţile Transilvaniei. Alegerea delegaţiilor şi împuterniciţilor pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia;

g) Organizarea gărzilor naţionale pentru apărarea ordinii şi liniştii publice a avutului obştesc şi bunurilor populaţiei:

- s-a creat un adevărat vid de putere, circa 90% din primari, primării nu mai erau conduse de nimeni.

h) Pregătirea delegaţiilor pentru plecarea la Alba Iulia: 27 noiembrie-1 decembrie 1918, cu trenul, căruţele, autovehiculele existente atunci; mulţi s-au deplasat pe jos;

i) Asigurarea securităţii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, începând cu 27 noiembrie 1918 prin amplasarea gărzilor naţionale. Evitarea contactului cu trupele germane aflate în retragere de sub conducerea feldmareşalului Mackensen;

j) Desfăşurarea propriu-zisă a Marii Adunări Naţionale: alegerea organelor de conducere şi stabilirea deciziilor acesteia.

Pentru o mai bună înţelegere, în continuare publicăm patru din documentele enunţate mai sus, din care reiese că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost temeinic pregătită şi a emis acte juridice de mare decizie şi profunzime pentru viitorul naţiunii române, a ROMÂNIEI.

 

· Marea Unire din 1918 – act de dreptate istorică

Istoricul Ioan Lupaş arăta că anul 1918 a fost: „un an al fericitelor împliniri îndelung aşteptate, un an al triumfului deplin meritat (…) pentru numeroase popoare asuprite. Din zguduirea fără precedent a Primului Război Mondial, care mobilizase în cele două tabere, încinse în hora morţii, 70 de milioane de oameni, înregistrând zeci de milioane de răniţi şi multe milioane de morţi, a izbutit atunci să aibă câştig de cauză adevărul şi dreptate”.17

Anul 1918 a fost un an de dreptate istorică pentru multe popoare şi naţiuni mici şi mijlocii din Europa, reuşind să rupă şi să iasă din chingile unor imperii asupritoare care le-a adus multe suferinţe, înjosiri şi vexaţiuni: imperiile austro-ungar, otoman şi ţarist, primele două sucombând pentru totdeauna, dispărând de pe harta lumii.

Pe bună dreptate, episcopii şi preoţii noştri au susţinut atunci şi susţin şi azi căci: „Cuvântul Scripturii vesteşte că adevărul «răsare din pământ» şi dreptatea «coboară din cer»”. Să ne reamintim că îndrumătorul revoluţionarilor italieni, Giuseppe Mazzini, „proorocise pe la mijlocul veacului al XIX-lea românilor că nu vor putea să aibă parte de neatârnare, nici de libertate şi dreptate, câtă vreme nu se va fi prăbuşit puterea habsburgismului din Viena şi a ţarismului de la Petersburg”.18 Istoria i-a dat dreptate lui Giuseppe Mazzini, având de câştigat şi Italia, care a suferit enorm de pe urma dominaţiei Curţii de la Viena, care credea că deţine adevărul absolut privind dreptul popoarelor şi naţiunilor la dreptate, libertate, care chipurile nu se puteau împlini numai sub pajura bicefală a Vienei şi a împăraţilor neclintiţi şi „bătuţi în cuie”, care se credeau veşnici pe provinciile şi împărăţiile Imperiului Habsburgic, alias austro-ungar.

Marea Unire din 1918 a fost un act legic, logic şi necesar, un act de dreptate istorică pentru români, reuşindu-se în linii mari reconstituirea Daciei, a Dacoromaniei ceea ce şi-au dorit multe generaţii de fii de la 1600 la 1918, pentru unirea într-un singur stat naţional unitar, suveran, independent şi liber, în care toţi cetăţenii indiferent de sex, etnie şi religie să fie egali în drepturi, dar şi în obligaţii şi îndatoriri.

Marea Unire din 1918 a fost o realitate istorică, un act de voinţă şi dorinţă al întregii naţiuni române. Ea nu a fost un dar al marilor puteri la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Statele participante au recunoscut dreptul la unire al tuturor românilor într-un singur stat suveran, independent şi inalienabil pe teritoriul ce românii îl deţineau de la Burebista şi Decebal, de la marii voievozi: Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, de la marii luptători pentru adevăr şi dreptate: Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, memorandiştii de la 1892-1895.

Marea Unire a fost un act de durată, de lupte continui de la 1600 până la 1918 când adevărul şi dreptatea au învins, iar Imperiul austro-ungar şi-a dat duhul, ieşirea din istorie. Prin actele Marii Uniri din 1918 s-a reuşit crearea pieţei economice unice, trecându-se la dezvoltarea economico-socială a României, pentru a ieşi din starea de înapoiere economică.

După Marea Unire din 1918, România avea o suprafaţă de 295.049 kmp şi o populaţie de 18.052.896 locuitori (1930), din care mai mult de două treimi erau români (71,9%), România fiind la acea dată al 6-lea stat din Europa ca suprafaţă şi populaţie. Trebuie reţinut aşa cum menţionează mai mulţi istorici, circa 40% din teritoriul fostei Dacii, Dacoromânii a rămas în afara graniţelor recunoscute de Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Spre exemplu, la vest şi nord-vest frontiera cu Ungaria trebuia să fie pe râul Tisa, aşa cum s-a prevăzut şi semnat de marile puteri ale Antantei în Convenţiunea din 1916.

                  Prof. dr. colonel (r.) Vasile Şt. TUTULA