România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Nicolae Sindea

alias Ciocăneşti de la Roşcani

 

        Moto: „Numai virtutea şi numele bun…”

                                                     Ionuţ Costea

 

Rezumat. Demersul nostru încearcă să refacă prin ochii nespecialistului povestea familiei Sindea de Roşcani asupra căreia Mihai Viteazul a avut o influienţă covârşitoare. Cu această ocazie se încearcă clarificarea misterului deţinut de blazonul nominalizat în 1892 de către Ioan Cavaler de Puşcariu [PUSCARIU, Ioan Cav. de, 2005] pentru: „Şindea alias Csokoniesthi, Ciocăneşti în comuna Roşcani. [Înnobilaţi de] Mihail Voivod, principele Valahiei şi Transilvaniei, 1600 Alba Iulia. [Blazon cu] tricolor naţional românesc, deasupra coroana, mai jos sigiliul, un cerb cu coroană, alt cerb în sigil, înfipt cu săgeţi, 9 paterfamilias, pentru serviciu militar” [IONAŞ, Vasile, 2002].

Această diplomă de înnobilare a fost emisă  în Cancelaria Domnească de la Alba Iulia, de către Mihai Viteazul la 18 februarie 1600 şi după informaţiile noastre, este singura existentă astăzi în patrimoniul Arhivelor Naţionale Române, celelalte toate făcând parte din colecţii particulare..Culorile heraldice acordate cu această ocazie sunt albastru, galben şi roşu, culorile purtate de principele domnitor în bătălia la Şelimbăr din 1599, cele care peste 250 de ani, la revoluţia de la 1848 aveau să fie Tricolorul României, iar ca emblemă a blazonului este reprezentat „cerbul săgetat, care în Biblie este simbolul credinţei si al năzuinţei în Dumnezeu” [PINTER, Z., K., 2001].

 

Introducere

Asociaţia „Morala Creştină” din Roşcani şi-a propus în statutul ei „regăsirea şi menţinerea identităţii naţionale a satului românesc”, precum şi „renaşterea satului românesc prin consolidarea economică şi culturală a comunităţii, sprijinindu-se pe principiile moralei creştine”. În acest sens, în Programul ei cultural Asociaţia a finanţat atât apariţia monografiei etnofolclorice „Roşcani-un sat pentru mileniu III” [ŞTIUCĂ, N., A.,  2000], cât şi apariţia monografiei bisericii „Roşcani-biserica monument istoric” [PINTER, Z., K., 2001], dar şi apariţiile monografice „Roşcani-file de istorie” [IONAŞ, V., 2002] şi „Roşcani-cercetări arheologice” [LUCA, S., A., 2001]. Putem afirma astfel,  cu siguranţă că în urma apariţiei acestor lucrări, comunitatea noastră a devenit mult mai bogată şi acest fapt ne-a incitat şi pe noi localnicii să continuăm cu modestele noastre forţe eforturile făcute în urma acestor cercetări, astfel ca nepoţii noştri să fie mai bogaţi atât cultural, cât şi istoric privind românitatea locului unde s-au născut, au trăit şi s-au trecut în Eternul Roşcani strămoşii lor.

Monografia bisericii [PINTER,Z.K.2001], a avut iniţial drept scop  includerea pe lista finanţărilor Ministerului Culturii a monumentului istoric Biserica „Bunavestire” din Roşcani, datată din 1460 şi care are nevoie de lucrări de consolidare şi de refacere a picturii originale. Însă personalitatea asupra căreia ne-a fost atrasă atenţia în această monografie,  a fost „Şindea alias Ciocăneşti de la Roşcani”, cel înobilat de Mihai Viteazul la Alba Iulia la 18 februarie 1600,  în acest sens coordonatorul monografiei recomandându-ne lucrarea cu titlul „Date istorice privitoare la familiile nobile române, culese de Ioan cavaler de Puşcariu şi publicate sub auspiciile Associaţiunii transilvane pentru literatură română şi cultura poporului românu, editată de Tiparulu tipografiei archidiecesane-Sibiu, 1892” [PUŞCARIU, Ioan, Cav. de, 2005], precum şi lucrarea specialiştilor în heraldică [STURDZA, M. şi NISTOR, N. 1969], care a stat la baza reconstrucţiei blazonului pentru cel ce a fost „Sindea alias Ciocăneşti de Roşcani” (Fig. 2).

Porniţi la drum, prima dată am căutat date la Muzeul Marii Uniri de la Alba Iulia, unde am întrebat despre „Şindea de Roşcani”, deoarece mama mea a fost Şindea Cornelia, morăriţa din Roşcani. Cum  nu am primit un răspuns, am reformulat întrebarea întrebând acum de „Şindea alias Ciocăneşti de Roşcani” şi imediat am fost îndreptat spre Sala expoziţiei permanente a muzeului, unde lângă imaginea lui Mihai Viteazul în mărime naturală trona în facsimil diploma de înnobilare a Fraţilor Ciocăneşti. (Foto 1 şi Foto 2) [DUMITRAN, A. 2006].   Comparând blazonul reconstruit a Fraţilor Ciocăneşti din Fig. 2 conform [STURDZA, M. şi NISTOR, N., 1969], cu blazonul din fotografie,          Foto. 2 [DUMITRAN, A., 2006]. care reprezintă diploma de înnobilare a Fraţilor Ciocăneşti, putem afirma că acestea sunt identice, adică reprezintă unul şi acelaşi blazon şi care desigur, nu putea fi acordat de acelaşi suveran la două persoane diferite, justificându-se astfel notarea din1892 a lui Ioan Cavaler de Puşcariu pentru Sindea alias Ciocăneşti.

 

Mihai Viteazul, „primul unificator politic” al Principatelor Române

Pecetea principatelor unite și
semnătura lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul are marele merit că a încercat pentru prima dată o unire politică a unor teritorii româneşti într-un singur stat din spaţiul carpato-dunărean, fiind cel care „voi a-şi crea o patrie mare, cât ţine pământul românesc”, aşa cum Bălcescu scria în „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.

Epoca lui Mihai  a urmat imediat după bătălia navală de la Lepanto din 1574, în care Liga Sfântă  şi-a înlocuit vasele cu vâsle prin veliere şi arcul cu săgeţi prin archebuze, această reformă armată ducând la împingerea dominaţiei otomane la sud de Dunăre, lucru care a incitat marile puteri din apropierea principatelor române, atât Imperiul habsburgic, cât şi Polonia să încerce să ocupe  locul rămas liber. Că oricum Curtea de la Praga  dorea să-şi pună în aplicare planul ei de „formare a unui mare stat habsburgic alcătuit din Ungaria, Transilvania, Moldova şi Valachia, în timp ce Mihai Viteazul era chiar în ajunul începerii acţiunii de unificare”. Astăzi, desigur este acreditată ideia că Mihai Viteazul a cucerit Ardealul la 1599 dintr-un motiv politic, anume mânat de înţelegerea principelui transilvan Andrei Bathori cu moldovenii şi cu polonii de a-l înlocui din scaun. Numai că ideia cuceririi Ardealului îşi făcuse drum în mintea lui încă din 1597, când acesta împreună cu cancelarul ardelean Ştefan Iojica au trasat un plan îndrăzneţ, „planul balcanic”, în care  Sigismund Bathori urma să abdice „în favoarea domnului român, iar sub sceptrul său să fie unite Transilvania, împreună cu Valachia şi cu Bulgaria” [PANAITESCU, P. P.,  2002]. Ambiţia lui Mihai s-a materializat dar, printr-un alt plan, „planul dacic”, cel în care „cele trei principate române, Valachia, Moldova şi Transilvania unite să fie conduse de un domn român peste români, cu educaţie de român şi cu conştiinţă de român şi care trecând munţii în Transilvania să facă şi din aceasta tot o ţară românească”. Iar după ce a anexat şi Moldova,  aşa cum este normal, acesta a construit chiar o stemă comună pentru noul stat, Foto. 3, ca rezultat din unirea stemelor celor trei principate. Şi a mai dat desigur şi documentul în care el s-a intitulat „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Moldova” [POP, I., A., 2018]. 

 

„Sindea alias Ciocăneşti, adevărat nobil a acestei ţări a Transilvaniei şi a Ungariei”

După ce Mihai Viteazul întrase cu armata sa în Transilvania şi fusese ales Principe de către Dieta Ţării la 8/18 noiembrie 1599, iar nobilimea îi jurase credinţă, acesta se socotea în raport cu imperialii ca fiind „locţiitor al împăratului Rudolf al II-lea, guvernator şi general comandant în Transilvania” [REZACHEVICI, C. 2010]. Iar după cucerirea Transilvaniei, pentru a se asigura de loialitatea oamenilor lui de încredere, Mihai Viteazul „le-a acordat după practica locului şi a vremii, domenii părăsite sau confiscate de la foştii proprietari, probabil infideli cauzei sale”. [PINTER, Z., K., 2001].

Acesta pare să fi fost contextul în care Mihai Viteazul a semnat cu litere chirilice în Cancelaria de la Alba Iulia documentul de înnobilare pentru Sindea alias Chiokoniesthi de la Roşcani, adică  aşa cum notează în 1898 în lucrarea sa [PUSCARIU, I.cav. 2005] şi de fapt, aşa cum arată documentul existent în faximil chiar în Sala Expoziţiei Permanente a Muzeului Marii Uniri din Alba Iulia (Foto.1), diploma de înnobilare acordată de Mihai Viteazul pentru Fraţii Ciocăneşti, adică „nobilul Gheorghe Ciocăneşti/ Nobiles Georgee Csiokonesthi, castelan al Cetăţii Sidovar /Jdioara şi fraţilor săi după mamă Nicolae, Ioan şi Petru, de asemenea Ciocăneşti”.

Redăm  mai jos textul  diplomei de nobilitate tradusă din limba latină în limba română [DUMITRAN, A. 2006]:

 

„Alba Iulia, 18 februarie1600

Noi, Mihail, voievod al Ţării Româneşti, consilier al preasacrei maiestăţi imperiale şi regeşti, locţiitor în Transilvania şi căpitan general al oştilor aceleiaşi (maiestăţi) dincoace de Transilvania şi hotarele părţilor care-i sunt supuse, etc., dăm de ştire făcând cunoscut prin cuprinsul scrisorii de faţă tuturor cărora li se cuvine, că noi, la rugămintea deosebită făcută nouă în această privinţă de unii credincioşi domni sfetnici ai noştri, apoi luând cu adevărat aminte şi ţinând seama de credinţele şi de slujbele credincioase ale nobilului Gheorghe Ciocăneşti, acum castelan al Cetăţii noastre Sydovar, pe care le-a făcut mai înainte principilor Transilvaniei, predecesorilor noştri, iar acum ni le aduce chiar şi nouă cu credinţă în slujba sa  şi pe care ni le va face şi ni le va aduce chiar şi in viitor, scoţând prin urmare pe acelaşi Gheorghe Ciocăneşti şi prin el pe fraţii săi după mamă, Nicolae, Ioan şi Petru, de asemenea Ciocăneşt, din starea şi condiţia plebee în care s-au născut şi au vieţuit până acum,  am hotărât să-i socotim, să-i asociem şi să-i trecem în rândul şi în numărul adevăraţilor nobili ai acestei ţări a Transilvaniei şi a Ungariei,  după cum îi socotim, îi asociem, îi cooptăm şi îi trecem prin scrisoarea de  faţă, hotărând în chip lămurit ca de acum înainte aceiaşi Gheorghe, Nicolae, Ioan şi Petru Ciocăneşti, toţi moştenitorii şi urmaşii lor de ambe sexe, să fie socotiţi şi cunoscuţi drept adevăraţi şi neîndoielnici nobili.

Iar spre semnul acestei adevărate şi desăvârşite nobilităţi a lor am dat şi am dăruit preaîndurător cu chibzuinţă şi din cuvenita ştiinţă şi dărnicie a noastră pomeniţilor Gheorghe, Nicolae, Ioan şi Petru Ciocăneşti, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor lor de ambe sexe, acest blazon sau însemn de nobleţe, anume: stând drept, un scut triunghiular de culoarea cerului, a cărui parte de jos este ocupată de un deluşor cu patru brazde verzi de iarbă, în a cărui parte din stânga se află un cerb (redat) în întregime, făcând o săritură mare şi al cărui gât este străpuns pieziş de o săgeată; deasupra scutului este aşezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, pe care se află o coroană regală împodobită în chip desăvârşit cu pietre preţioase şi perle, din care (coroană) se iveşte deasupra din nou o jumătate de cerb, asemănător cu cel de dinainte, iar în culmea sau vârful coifului cad pe ambele laturi ale scutului fâşii sau panglici, de o parte roşii si albe, iar de cealaltă parte de culoarea cerului şi aurii.

Încuviinţând şi aprobând ca aceştia să poarte şi să ducă cu sine pomenitul blazon sau însemn de nobleţe peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale şi la orice alte îndeletniciri de nobili şi oameni de arme, precum şi pe sigilii, draperii, pânze, steaguri, inele, mantii, case, scuturi, corturi, morminte şi îndeobşte pe orice fel de lucruri şi bunuri, să fie  in stare şi să se poată folosi, împărtăşi şi bucura pe veci de toate şi de fiecare dintre aceste onoruri, milostiviri, privilegii, îngăduinţe, libertăţi, drepturi şi scutiri, precum şi de înlesnirile de care se folosesc.

În această împrejurare dăm de ştire hotărârea noastră de netăgăduit din înscrisul nostru de faţă şi pe care socotim a-l întări prin sigiliul nostru cu puteri neîngrădite pentru pomeniţii Gheorghe, Nicolae, Ioan si Petru Ciocăneşti precum şi pentru toţi moştenitorii si urmaşii lor de ambe sexe, dată prin mila noastră şi după îndelungată chibzuinţă.

 Dăruită în Cetatea noastră Alba Iulia, ziua de 18 a lunii februarie, Anno Domini 1600.”

Această diplomă de înnobilare „este astăzi singura existentă în Arhivele Statului, celelalte fiind în colecţii particulare” [ANGHEL, C. şi STIRBU, M.2006]. În continuare cei doi autori mai amintesc că scrisoarea document (Foto.1) „este scrisă în limba latină, cu cerneală neagră pe un pergament cu dimensiunile 590X595 mm, în partea stângă superioară a textului având reprodus  blazonul pictat în culorile roşu, galben (auriu) şi albastru, numele lui Mihai Viteazul fiind  gravat cu litere de aur, litera M (de la Michael) fiind gravată şi ea cu mare artă în culorile roşu, galben şi albastru, anume parcă pentru a accentua legătura voevodului cu tricolorul purtat în bătălia de la Şelimbăr, iar semnătura acestuia cu litere chirilice, tot în cerneală neagră, arată personalitatea excesivă a acestuia şi autenticitatea actului. Diploma de nobilitate (înnobilare) este datată 18 februarie 1600 la Alba Iulia, adică exact la patru luni scurse de la victoria de la Selimbăr, în plină perioadă de consolidare a puterii în Transilvania, dar şi cu trei luni înainte de anexarea Moldovei. Iar ca succesul său să fie bine primit de împărat şi chiar pentru menajarea susceptibilităţii acestuia, în cancelaria de la Alba Iulia şi deci la emiterea acestor diplome, Mihai Viteazul nu a impus  scrierea chirilică de acasă, ci a folosit limba latină, specifică cancelariei împărăteşti. Se observă de asemenea că acest document este extrem de lung în comparaţie cu practica vremii, de cca. 490-500 cuvinte şi nu respectă canoanele austere ale cancelariei. Se presupune astfel, că fiind unul din primele blazoane acordate, dacă nu chiar primul, textul lung şi exprimarea deosebită se datorează şi momentului euforic al învingătorului, când câteva idei la început de drum  erau necesare. Tot din aceleaşi motive este posibil ca acest document să beneficieze de o lucrătură deosebită”. Iar pentru noi, important este că în document se menţionează clar şi gradul de înnobilare acordat, adică cel în rang de „coroană regală”: „deasupra scutului este aşezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, pe care se află o coroană regală împodobită în chip desăvârşit cu pietre preţioase şi perle”.

 

Posibil, dar mai ales probabil...

Desigur, primii dintre cei înnobilaţi de Mihai Viteazul la Alba Iulia au fost oamenii lui de bază, cei care l-au însoţit în expediţia sa din Ardeal, noi referindu-ne doar la cei despre care deţinem date, aceştia fiind Fraţii Buzeşti, a căror blazon reconstruit de către  heraldiştii M. Sturza-Săuceşti şi Alex. Goanţă în [CRĂCIUN, Victor, 2001] îl redăm în Fig. 1. Sursele găsite pe net susţin că „Fraţii Buzeşti au fost unii din cei mai fideli colaboratori, mereu în preajma domnitorului „boieri olteni şi fraţi de cruce cu Mihai, Fraţii Buzeşti fiind renumele sub care aceştia au intrat în istorie în timpul campaniilor purtate de Mihai Viteazul atât împotriva armatei otomane, cât şi în campania militară din Transilvania, prin faptul că aceştia s-au numărat printre cei mai importanţi sfetnici ai domnitorului, fiind socotiţi ca trei boieri, trei războinici credincioşi, dar şi trei generali şi trei diplomaţi, fără de care istoria noastră s-ar fi scris altfel”.  Însă, probabil că în Transilvania în condiţii de pace Mihai Viteazul nu se mai putea baza prea mult pe Fraţii Buzeşti, deoarece aceştia aşa cum e normal  îşi mai aveau şi treburile lor pe acasă şi pe lângă aceasta unii istorici mai susţin şi faptul că între aceştia şi Mihai au apărut şi unele fricţiuni privitoare la acordarea de libertăţi prea mari nobilimii maghiare transilvane. Aşa că deja se impunea a fi găsită şi aici o soluţie, după modelul deja bine verificat al Fraţilor Buzeşti, deoarece „voevodul avea duşmani la tot pasul, iar oameni de încredere găsea tot mai greu”.

Studiind mai atent textul din diplomă, cel dictat în Cancelariei de la Alba Iulia de către însăşi Mihai Viteazul, nu se poate să nu observăm că dacă o diplomă de înnobilare se acordă de regulă uninominal, acum Mihai a acordat una singură pentru o „ceată de fraţi”, inspirându-se desigur, după modelul Fraţilor Buzeşti, probabil, dorind deodată să-i lege veşnic atât între ei, cât şi de el, deoarece uniţi fiind, aceştia reprezentau o forţă puternică acum, în noua lui administraţie valahă, cea care trebuia să o înlocuiască pe cea a nobililor maghiari.

Tot aşa, se observă marele respect purtat de Mihai mamelor, femeilor în general, el însuşi fiind crescut doar de mama sa, aşa că încă o inventie a voevodului adusă în Transilvania pare a fi statuarea în rândul nobililor a legăturilor marginalizate de familie ca cea de „fraţi după mamă”, precum şi sexul feminin care până atunci nu conta, aşa că prin acest blazon Mihai a acordat puteri neîngrădite pentru toţi moştenitorii şi urmaşii lor de ambe sexe”, vrând astfel să arate că în faţa lui contează doar meritele şi credinţa.

Pornind la drum, deoarece în diploma noastră, personalitatea cea mai importantă este „nobilul George Ciocăneşti, castelan de Sidovar”, a fost necesar să elucidăm de unde apare în textul diplomei acest nume de Chiokoniesthi (Ciocăneşti): „apoi luând cu adevărat aminte şi ţinând seama de credinţele şi de slujbele credincioase ale nobilului Gheorghe Ciocăneşti, acum castelan al Cetăţii noastre Sidovar”.  Iar cum în acest sens, [ANGHEL Costin şi ŞTIRBU Mihai, 2006] au susţinut că: „denumirea de Ciocănesti (Chiokoniesthi) din diploma noastră nu desemnează în nici un caz satul omonim din Câmpia Munteană judeţul Dâmboviţa, (dar nici cel din judeţul Suceava-n.n.), ci îşi are originea în aşezarea azi dispărută, Chokoniesthi, aflată în părţile Făgetului bănăţean, pe lângă localitatea Fârdea”, căutând mai departe pe net am găsit la pag.76 în [Micul atlas al judeţului Timiş, 2014], notat că „în 1594, localitatea Făget (şi desigur, împrejurimile,-n.n.) a fost eliberată de otomani de către George Palatici de Ilidia, descendent din cnezii români din Banatul de Sud”, ocazie cu care presupunem că după moda vremii acesta a fost recompensat de principele Transilvaniei de atunci cu un domeniu eliberat chiar de el de sub turci, situat în satul Ciocăneşti, „pe malul frumosului lacului Surduc”, sat care însă, azi nu mai există.

Apelând din nou la net, tehnologia de comunicaţii care ne-a schimbat de ceva timp viaţa, am găsit că [BULBOACĂ Sorin, 2008] susţine că: „încă din 1594 Mihai Viteazul a întreţinut în secret o corespondenţă cu George Palatici de Ilidia în vederea pregătirii comune a acţiunilor împotriva Porţii, iar în 1595 fostul ban George Palatici vine în Ţara Românească pentru a primi jurământul de credinţă al lui Mihai Viteazul faţă de principele Sigismund Bathori, rămânând în continuare  intermediarul dintre Mihai Viteazul şi cancelarul de origine română Stefan Josika/Iojica. (...) George Palatici a fost şi cel care s-a bucurat mai înainte de încrederea constantă a precedentului principe Sigismund Bathory şi a avut funcţia de comisar princiar, fiind atestat în această calitate de o însemnare de pe verso-ul unui document din 10 septembrie 1596, însemnarea fiind realizată la 4 mai 1598”.

Următorul pas a fost apoi, aflarea unor date despre „Cetatea noastră Sidovar”,  găsind pe [Situl Primăriei Criciova, 2018] textul  intitulat „Istoricul cetăţii Jdioara” care menţionează că Cetatea Sidovar îşi are ruinele în  localitatea Jdioara, judeţul Timiş şi se aminteşte de ea încă din anul 1320, (...) precum şi faptul că la 1599, cetăţii Sydovar/Jdioara i-a aparţinut tot districtul Fârdea şi Bujor şi de aceasta aparţineau 25 de comune printre care şi Ciocăneşti, localitate azi dispărută. Încă pe la începutul anilor 1600, atât cetatea Sydovar, cât şi satul ei, adică Jdioara, au devenit proprietatea familiei Jojica şi pe care acestă familie a stăpânit-o până pe la 1717”.

Am căutat apoi date despre Ştefan Iojica, cel meţionat ca fiind proprietarul cetăţii Sydovar. Datele istoriei ne arată că indiscutabil, acesta este singurul român cu cea mai strălucitoare carieră dobândită în principatul ardelean, acesta fiind cel care la sfârşitul secolului al XVI-lea a reuşit să ajungă pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei principatului transilvan, atât cancelar, cât şi mare căpitan al Curţii Transilvaniei. Am găsit menţionat de către [PĂDUREAN, Claudiu,  2015] că: „acesta a acumulat în mâinile sale o putere imensă, în condiţiile în care principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, dădea dovadă de o instabilitate psihică accentuată. Ştefan Iojica a pus la cale în 1595, prima Unire a Transilvaniei cu Principatele Române. Şi acesta nu şi-a uitat originea lui românească şi fiind în acelaşi timp unul dintre prietenii lui Mihai Viteazul l-a invitat pe acesta să-şi petreacă Crăciunul din anul 1596 la curtea Principelui Transilvaniei, Sigismund Bátori, unde pe lângă participarea la banchete şi serbări, cei doi au urzit chiar planuri de încuscrire. Iar în 1598, când labil psihic fiind,  Sigismund Báthori a început tratativele cu habsburgii, în vederea renunţării sale la tronul Transilvaniei, Ştefan Iojica a încercat chiar să alcătuiască o coaliţie care să lupte pentru salvarea independenţei celor două principate româneşti (Transilvania şi Ţara Românească -n.n.). Şi în acest sens, Iojica este cel care i-a propus lui Mihai Viteazul să devină principe al Transilvaniei unită cu Valahia şi să încerce să preia şi domnia asupra Bulgariei, cea care urma să fie eliberată şi ea de sub turci. Însă planurile sale nu au mai putut fi duse la capăt, deoarece chiar Sigismund Báthori nerecunoscător, l-a arestat  pe Ştefan Iojica în plină reuniune a Dietei Transilvaniei şi l-a predat habsburgilor” . Închis la Satu Mare, fostul cancelar a fost judecat de imperiali „pentru vina de a fi umblat după Principat” şi apoi executat la 1 septembrie 1598, la Satu Mare.

Tot aşa, am găsit că Nicolae Iorga îl menţionează pe Stefan Josika/Iojica ca „proprietar al cetăţii Sydovar/Jidovar , precum şi faptul că mai apoi din 1595 acesta a devenit şi proprietar al Cetăţii Branişca, donaţie tot de la Sigismund Bathori, dimpreună cu satele arondate” [IORGA, N., 1985]. Astfel că după moartea lui Mihai, „Brănişca  va deveni  reşedinţa preferată  de generaţiile următoare ale familiei, numele său fiind ataşat la patronimic, aşa că noul nume, Josika de Brănişca, a mascat în timp (secolele XVIII–XIX) originea bănăţeană a familiei”.

Încă un pas înainte în elucidarea cercetărilor, l-am făcut în anul 2007 cu ocazia unei vizite la Jdioara, atunci când au fost sărbătorite cu mult fast „Zilele cetăţii Jdioara” şi când prin prin grija distinsei doamne Dancea Rodica directoarea şcolii precum şi a primarului comunei Criciova, distinsul domn Petrovici Ioan Aurel, am intrat în posesia unui manuscris nedatat a preotului Dimitrie Blidaru intitulat „Cronica cetăţii Jdioara”. [BLIDARU, D.2007]. Această lucrare face referire la marea antologie a istoricului Dr. Patriciu Dragalina din Lugoj, „Istoria Banatului Severin”, scrisă între anii 1899-1902 şi tipărită în trei volume la Tipografia Diecezană Caransebeş. [DRAGALINA, P,.1900]. Desigur, după ce am obţinut o copie a prestigioasei lucrări, de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca prin grija pc. preot Gabriel Enache de la Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului am verificat lista posibilă cu cei care au ocupat demnitatea de „castelan de Sydovar”, dar nu l-am găsit nominalizat aici nici pe George Ciocăneşti şi nici pe George Palatici de Ilidia,  probabil din cauză că după moartea voevodului, multe din  urmele lăsate de acesta  în Transilvania au fost şterse de către administraţia maghiară, cea care l-a şi caracterizat chiar peste ani că a fost „inamicul Ardealului” [BLIDARU, D.2007]. În schimb, am găsit următorul text  (notat şi în cronică de altfel): „Sigismund Bathori donează lui Ştefan Iojica, fiul lui Ioan Iojica, nobil român, originar din Caransebeş, cancelar al Transilvaniei la 1590, cetatea Sidovar/Jdioara în districtul  Caransebeşului, comitatul Severin, dimpreună cu tunurile  şi cu toate maşinile de război, cum şi alte sate, cu dreptul de moştenire în linia fraţilor săi, Nicolae, Francisc, Ladislau şi Lupul (Wolfgang) similiter Iojica” [BLIDARU, D.2007], [DRAGALINA, P,.1900],  iar la 25 august 1592, împreună cu soţia sa Barbara Fuzy, „cea numită de principele Sigismund cosanguineam  nostrum, primeau în proprietate castelul Brănişca alături de 12 părţi posesionare şi câteva sate”

Tot pe net am mai găsit că: „primul reprezentant cunoscut al familiei a fost Ioan Iosika, cel care încă din 1559 este prezentat ca fiind de Karansebes. El are şase băieţi, fapt care reiese din prezentarea de la 15 aprilie 1584 a nobilului Ştefan Josika acesta fiind fiul lui Ioan Josika  şi având fraţi buni după tată, carnalibus, pe aleşii Nicolae, Francisc, George, Ladislau şi Volfgang”, nominalizaţi similiter Josika.  În  8 februarie 1590 şi în 25 august 1596, două acte de donaţie (cetatea Sydovar/ Sindovar şi Brănişca, n.n.) a principelui Sigismund Bathori le menţionează ca fiind date „în favoarea lui Ştefan Josika şi a fraţilor săi”. Cel mai vârstnic frate a lui Ştefan Josika pare a fi Nicolae, „care la 4 mai 1595 avea peste 40 de ani, fiind căsătorit cu Judith Szerecsen (Sărăcin), cea care îi lăsa prin testament posesii (în jurul Devei, n.n.) în valoare de 1000 de florini. El s-a mai făcut remarcat şi în martie 1603, iar în 6 iunie 1638 se face referire la cei doi fii ai săi, Ioan şi Ştefan”. („A Hunyadmegyei Torteneti es Regeszeti Tarsulat Evkonyve =HTRTE, X, Deva 1899, p.82”)

Astăzi localitatea Roşcani (situată peste Mureş faţă de localitatea Brănişca), atestată documentar în 1491 [IONAŞ, V., 2002], pare a fi unul din cele 12 sate care să fi aparţinut în acea perioadă de cetatea Brănişca şi care a devenit locul unde s-a stabilit unul din Fraţii Ciocăneşti, cel nominalizat Sindea alias Ciocăneşti [PUŞCARIU, Ioan, Cav. de, 2005], pe care desigur, uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpul Turzii l-a făcut să adopte o politică de aşteptare a unui nou prilej ca să-şi poată arăta românitatea. În acest sens, adoptând un nume doar de puţini ştiut, Sindea, în amintirea asezării Sydovar/Sindovar, deoarece este cert faptul că dacă unul din cei nominalizaţi în momentul înobilării în documentul nostru ca fiind frate vitreg s-ar fi numit Sindea de Roşcani sigur acest lucru ar fi fost menţionat în document.  Noi considerăm că personajul care se justifică cel mai mult a fi „Sindea alias Ciocăneşti” de la Roşcani nu este altul decât Nicolae, acesta fiind atât „similiter Josika”, frate bun cu Stefan Jojika/Iojica, cel nominalizat de Sigismund Bathory cu prilejul donaţiei cetăţii Sydovar către Stefan Iojica în 1590, carnalibus în linia Nicolae, Francisc, Ladislau şi Wolfgang (Lupul)”, [BLIDARU, D.2007], [DRAGALINA, P,.1900], cu prilejul donaţiei cetăţii Brănişca [IORGA, N., 1985], cât şi cel din diploma lui Mihai ca fiind unul din „fraţii după mamă, Nicolae, Ioan şi Petru a nobilului George Ciocăneşti”.  Şi cu atât mai mult, odată cu înnobilarea lui Nicolae „Sindea alias Ciocăneşti” a fost îndeplinită încă una din marile datorii ale lui Mihai către prietenul său Stefan Iojica, martir pe altarul înfăptuirii „planului dacic”.

Povestea lui „Şindea alias Ciocăneşti” începe deci, după înnobilarea Fraţilor Buzeşti, când Mihai Viteazul a recompensat câteva personalităţi transilvane de sorginte română, prieteni apropiaţi, cu care a colaborat bine înainte de intrarea sa în Ardeal, personalităţi de care acum avea mare nevoie în noua lui administraţie, neinteresându-l faptul că aceştia au fost credincioşi până acum principilor predecesori, ci chiar le-a apreciat efortul: „ţinând seama de credinţele şi de slujbele credincioase (...) pe care le-a făcut mai înainte principilor Transilvaniei, predecesorilor noştri”, având însă, grijă să-i angajeze pe cei recompensaţi în slujba sa şi pe viitor „iar acum ni le aduce şi nouă cu credinţă în slujba sa şi pe care ni le va face şi ni le va aduce şi in viitor”. Şi poate că de aici a plecat totul: George Palatici de Ilidia, era unul dintre nobilii ardeleni, un mare diplomat şi mare general, cu care Mihai a colaborat „încă din 1595 în vederea pregătirii comune a acţiunilor împotriva Porţii, acesta rămânând în continuare  intermediarul dintre Mihai Viteazul şi cancelarul de origine română Ştefan Josika”, cel care s-a bucurat constant de încrederea principilor Transilvaniei, dar şi a lui Mihai Viteazul, iar acum deşi comisar princiar, după execuţia lui Stefan Iojica a rămas, singurul prieten al voevodului de aici. Dar cum deja nobil fiind avea şi domenii care trebuiau protejate în  noul regim al lui Mihai Viteazul care venise peste Transilvania, ocazia nu trebuia ratată, mai ales că Mihai  venea în Transilvania ca „locţiitor al împăratului” şi a fost votat de Dietă ca nou principe. Aşa că  nu-i exclus ca George Palatici în marea lui diplomaţie să realizeze că politica de aşteptare ca lucrurile să se limpezească era necesară, acesta neştiind încă cum vor reacţiona habsburgii, polonii sau turcii. Şi apoi, ar fi fost păcat să scape ocazia ca să-i scoată „prin el pe fraţii săi după mamă, Nicolae, Ioan şi Petru, de asemenea Ciocăneşt, din starea şi condiţia plebee în care s-au născut şi au vieţuit până acum”, deoarece se ştie, prin înnobilarea celui în cauză acestuia îi „creştea importanţa personală în rândul celorlalţi oameni, detinătorul unui titlu nobiliar devenind cu aceasta ocazie un privilegiat, care dacă era iobag devenea acum libertin, eliberarea din iobăgie fiind o condiţie necesară la eliberarea titlului nobiliar”. Că doar  se ştie că a juca „la două capete” se practică în diplomaţie cu succes, aşa că schimbarea de nume din Palatici în Ciocăneşti, a fost o ocazie chiar bine venită.

Mie însă, mi s-a părut încă de la început că gândul lui Mihai a fost mult mai îndrăzneţ decât acela de a fi doar domn al celor trei ţări, că dacă la început a fost acela de a construi o barieră între europeni şi otomani,  apoi visul s-a transformat în acela de a reface Dacia Mare în limitele ei din antichitate, adică de a reconstrui fostul  imperiu daco-getic, lucru posibil, că doar după ce a  dobândit renumele de „Mihai Viteazul” în luptele cu turcii, trebuia să-şi încerce acum puterile şi spre vest, aşa cum de fapt a şi stipulat în diploma sa: am hotărât să-i socotim, să-i asociem şi să-i trecem în rândul şi în numărul adevăraţilor nobili ai acestei ţări a Transilvaniei şi a Ungariei. Şi în acest sens, se observă că chiar în momentul scierii blazonului de către Cancelaria domnească de la Alba Iulia,  titulatura de „domn”, i s-a părut cam puţin faţă de titulatura de  „locţiitor al împăratului”, cea care i-a plăcut mai mult, aşa cum de fapt s-a exprimat la începutul diplomei de înnobilare: „Noi, Mihail, voievod al Ţării Româneşti, consilier al preasacrei maiestăţi imperiale şi regeşti, locţiitor în Transilvania şi căpitan general al oştilor aceleiaşi (maiestăţi) dincoace de Transilvania şi hotarele părţilor care-i sunt supuse, etc., dăm de ştire făcând cunoscut prin cuprinsul scrisorii de faţă tuturor cărora li se cuvine...” Că doar aşa cum „toţi oamenii mari au planurile mari”, probabil că el a avea de gând să realizeze un imperiu al românilor în graniţele vechii Dacii, căruia desigur, el să-i fie împărat. Aşa poate, se justifică şi acţiunile sale făcute pe la curţile marilor imperii, ca să-i fie recunoscută  familia ca fiind „regească ereditară” şi tot aşa a fost  şi gândul lui legat de căsătoria fiicei sale Florica cu împăratul Rudolf al II-lea, căsătorie care însă, nu a trecut de obstacolul existent între cel două biserici creştine surori: biserica orotdoxă şi biserica romano-catolică. Şi poate aşa se explică şi răspunsul lui Mihai când: „prefăcându-se că îl consideră vasal loial, habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania trupelor imperiale, iar răspunsul lui, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti majoritare, al secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir Ibrahim a fost că: acum, cum mă aflu înăuntrul acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea deoparte, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând Hustul şi Seghedinul, care şi mai înainte a ţinut încoace, de Ardeal”. (www.dacoromania-alba.ro/nr15/campania.htm).

Încheiem aici, cu concluzia că blazonul Fraţilor Ciocăneşti eliberat de Mihai „la nivel regesc”, are culorile roşu, galben şi albastru pe care le-a purtat în bătălia victorioasă de la Selimbăr, blazon care nu putea fi acordat decât cuiva devenit la un moment dat foarte important pentru el. Aşa că putem spune cu certitudine că datorită acestei înnobilării a lui Nicolae Sindea alias Ciocăneşti, culorile care peste 250 de ani au devenit „tricolorul României”, au existat la 1600 în Roşcani. Şi mai putem spune că deşi Sindea alias Ciocăneşti  „s-a născut şi a trăit în condiţia plebee”, el nu a fost doar un simplu nobil armalist, ci la momentul înnobilării el a fost   „socotit asociat” de însuşi Mihai Viteazul la măreţul lui act de unire a românilor de pe cele două feţe ale Carpaţilor, pentru care viteazul voevod şi-a încheiat textul blazonului astfel: „În această împrejurare dăm de ştire hotărârea noastră de netăgăduit din înscrisul nostru de faţă şi pe care socotim a-l întări prin sigiliul nostru cu puteri neîngrădite pentru pomeniţii Gheorghe, Nicolae, Ioan si Petru Ciocăneşti precum şi pentru toţi moştenitorii şi urmaşii lor de ambe sexe, dată prin mila noastră şi după îndelungată chibzuinţă”.

Iar noi „toţi moştenitorii şi urmaşii lui de ambe sexe, socotiţi şi cunoscuţi drept adevăraţi şi neîndoielnici nobili, ai Transilvaniei şi a Ungariei”, trebuie să ne mândrim că în Roşcani s-au adunat în Sindea alias Ciocăneşti două „nume transformate în renume”, Sindea, care vine de la cetatea Sydovar/Sindovar proprietate a nobilului Stefan Iojica şi Ciocănesti, care vine de la domeniul primit de către cel care a fost înainte de înnobilarea lui Mihai Viteazul, deja nobilul George Palatici de Ilidia. Iar  Ioan Cavaler de Puşcariu care a avut marele merit că a adunat pentru eternitate într-o lucrare măreaţă date despre nobilii ardeleni, a adăugat între cele două renume, Ciocăneşti şi Sindea şi latinul „alias”. În final, Foto 4. reprezintă tabloul construit de distinsa doamnă Aurelia Cristea, care redă momentul primirii diplomei de înnobilare de către Fraţii Ciocăneşti, diplomă care a fost  „dăruită în Cetatea noastră Alba Iulia, în ziua de 18 a lunii februarie, Anno Domini 1600”.

ing. Ioan Ovidiu MUNTEAN

 

Bibliografie:

ANGHEL, Costin, şi STIRBU Mihai: „Inedit-Mihai Viteazul şi nobilii săi”, (http://www.jurnalul.ro/.../inedit-mihai-viteazul-si-nobilii-sai ...) 10. 06.2006

BLIDARU, Dimitrie,  „Cronica satului Jdioara”, file de manuscris, Jdioara, 2007

BULBOACĂ, Sorin: Banii Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVI-XVIII, Analele Banatului, SN., Arheologie – Istorie, XVI,  (http://www.banatica.ro/media/b18/sbbl.pdf ), 2008

CRĂCIUN, VictorMihai Viteazul – 400, Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, C. N. „Imprimeria Naţională” S.A., Bucureşti, 2001

DRAGALINA, Patriciu: Istoria Banatului Severin, vol. I-1899, vol. II- 1900, vol. III-1902,  Tipografia Diecezană din Caransebeş

DUMITRAN, Ana:,,Diploma de înnobilare Fraţii Ciocăneşti,  18 februarie 1600, Alba Iulia”, Textul tradus din limba latină şi foto, 2006

IONAS, Vasile: „Roşcani – file de istorie”, Ed. Emia, Deva, 2002

IORGA, Nicolae: „Istoria poporului românesc”, Institutul de istorie “Nicolae Iorga”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985

LUCA, Sabin, Adrian, „Roşcani – cercetări arheologice”, Editura Emia, Deva, 2004                                                                            

PĂDUREAN, Claudiu: „Ştefan Iojica, românul care a pus la cale prima Unire a Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”  https://romanialibera.ro/.../stefan-iojica—romanul-care-a-pus-la-cale-prima-unire-a-tra...) 18 iulie 2015

PINTER, Zeno Karl: „Roşcani – biserica monument istoric”, Ed. Emia, Deva, 2001        

POP, Ioan Aurel: „100 de adevăruri istorice. Mihai Viteazul în Transilvania”, interviul din către Trinitas TV (https://www.youtube.com/watch?v=zAJC1A_D030 )  Apr.4, 2018

PUŞCARIU, Ioan Cav. de, „Date istorice privitoare la familiile nobile române”, vol.I, II, Ed. Pro Maramureş, Cluj-Napoca, 2005

REZACHEVICI, Constantin,Bătălia de la Guruslău în viziunea lui Hans von Aachen”, Revista Magazin istoric, ISSN 0541-881X, mai 2010

STURDZA, M. şi NISTOR, N.: „Zwei von Michael dem Tapferen” in Siebenburgen verlichene Adelsdiplome mit der rumanischen Trikolore, in Forschungen zur Volks – und Landeskunde, Sibiu, 12, nr 1, 1969

ŞTIUCĂ, Narcisa, Alexandra, Roşcani - un sat pentru mileniul III”, Editura Emia-Deva, 2000

 ••• Micul atlas al judeţului Timiş, ediţia a I-a, 2010... (http://www.cjtimis.ro/uploads/files) ediţia a V-a revăzută şi adăugită, 2014,

••• Situl Primăriei Criciova, (www.e-primarii.ro/primaria criciova/info_turistice.php?id=24), 2018

 Blazonul reconstruit
al FraȚilor BuzeȘti

Blazonul reconstruit al Fraţilor Ciocănești

Facsimilul diplomei de înnobilare a Fraților Ciocănești

Blazonul foto al Fraților Ciocănești

Tabloul privind înnobilarea Fraților Ciocănești