România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Preotul IOAN OPRIŞ erou şi martir al neamului românesc

 

Suntem în anul centenarului Marii Uniri, de aceea se cuvine să aruncăm o privire în urmă spre cei care, cu mari sacrificii, chiar şi cu preţul vieţii, au schimbat cursul istoriei şi, după secole de asuprire naţională, au reuşit să realizeze năzuinţa de veacuri a românilor din Transilvania, unirea cu Patria Mamă, cu fraţii de peste munţi. Această mare schimbare nu a venit de la sine ci printr-o voinţă fermă a întregii populaţii româneşti din acest spaţiu geografic îmbrăţişat de Carpaţi. „Punem umăr doi cu doi / Şi-a mai fi şi cum vrem noi”, că „unirea face puterea”, după cum a lăsat consemnat în Caietele sale de însemnări preotul Ioan Opriş.

În perioada premergătoare Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, în condiţiile dezmembrării Imperiului Austro-Ungar ca rezultat al Primului Război Mondial, românii, cu de la sine putere şi prin propria lor voinţă, şi-au ales consilii locale, au format gărzi naţionale locale (înarmate) şi au preluat administraţia comunelor şi a satelor alungându-i pe funcţionarii maghiari. Ca întotdeauna fenomenul revoluţionar a pornit din Munţii Apuseni, din Ţara Moţilor, din Albacul lui Horea, din Vidra lui Avram Iancu, din Câmpenii tribunului Corcheş, din Certege al lui Zosim Chirtop, din Abrudul avocatului Laurenţiu Pop, din Buciumul lui Emil Dandea, din Lupşa sau Sălciua. Aici condiţiile erau mai favorabile, populaţia fiind aproape în totalitate românească, dar de la ei au prins curaj şi ţăranii români din satele mai bogate cu pământ roditor, cu mulţi bogătaşi unguri unde şi relaţiile sociale au cunoscut forme de asuprire socială şi naţională dintre cele mai dure. În astfel de momente cruciale apar şi personalităţi ce intră în istorie, fiindcă se identifică cu aspiraţiile celor mulţi, îşi asumă mari responsabilităţi şi riscuri de dragul înfăptuirii unor idealuri.

Pe parcursul veacurilor, aici în Transilvania, purtătorii de steag românesc pentru unitate de credinţă, limbă neam şi ţară au fost preoţii dar şi dascălii, prin puţinele sate pe unde existau şcoli româneşti.

În toamna anului 1918 nici Cristişul, mica localitate de lângă Turda, nu a rămas în afara acelor frământări şi evenimente. Ca şi în satele din jur; Luna, Grind (Luncani), Agârbiciu (Viişoara), Hărastăş (Călăraşi) şi aici ţăranii ajunşi aproape de limita foametei, alungând paza, au intrat cu forţa în conacul moşierului evreu maghiarizat Simion Mendel şi au luat cereale din hambarele pline ale acestuia. Pentru apărarea averii moşierului, au intervenit cu brutalitate jandarmii. Ţăranii au strigat: „Dacă trageţi foc, noi punem foc.”

Preot în Cristiş era Ioan Opriş, născut în 1878 în satul Dumbrava comuna Căpuş, o localitate pe la jumătatea drumului între Cluj şi Huedin. După şcoala primară făcută în sat a urmat gimnaziul maghiar la Huedin apoi studiile teologice la Seminarul Andrean din Sibiu (1895-1898). Aici a avut profesori pe cei mai de seamă oameni ai vremii, atât ca pregătire intelectuală, cu doctorate luate la Viena, Berlin sau Budapesta cât şi prin implicarea lor în lupta românilor pentru drepturi şi libertăţi. Mulţi dintre dascălii săi făcuseră ani grei de temniţă la Seghedin sau la Vaţ pentru implicarea lor în mişcarea memorandistă din 1892, de aceea studenţii teologi îşi vedeau profesorii de la catedră ca pe nişte adevăraşi eroi. „Seghedine, Seghedine, / Pline-s temniţele-n tine / Pline-n tine şi în Vaţ / De Români nevinovaţi.”

Ieşiţi din şcolile Sibiului sau ale Blajului cu puternice simţăminte patriotice tinerii preoţi români, ortodocşi sau greco-catolici, cu toţii erau hotărâţi să întreţină spiritul şi fiinţa noastră naţională prin toate mijloacele. Sub îndrumarea Astrei promovau la serbările populare, sau la alte activităţi culturale, cântecele, dansurile, costumele şi obiceiurile tradiţionale româneşti. O mare grijă se acorda păstrării şi cultivării limbii române. În acest scop pe lângă cele mai multe biserici funcţionau şcoli confesionale unde copiii, chiar şi în lipsa totală a manualelor şcolare, învăţau să citească şi să scrie româneşte, urmând astfel îndemnul lui Gh. Bariţiu ce spunea că „naţionalitatea şi limba sunt mai importante decât libertatea, căci libertatea pierdută se poate recâştiga, dar limba şi naţionalitatea niciodată.”

Aşa cum arătam mai sus, într-un mare număr de localităţi din jurul Turzii şi din tot Ardealul, au avut loc un fel de răscoale ţărăneşti locale soldate cu alungarea grofilor şi a nemeşilor după care a urmat devastarea averilor acestora, ţinta principală fiind cerealele care să asigure hrana zilnică a familiilor nevoiaşe. Jandarmii unguri, câţi mai erau, că în cei patru ani de război se împuţinaseră forţele represive ale statului, deci jandarmii se dedau la tot felul de atrocităţi, se comit represiuni criminale în toată Transilvania. Şi armata maghiară recurge la execuţii împotriva unor români pentru lipsa de loialitate faţă de statul maghiar. Contele Tisza Istvan, simţind că ungurii pierd puterea, încă din septembrie ameninţase celelalte naţionalităţi: „Înainte ca noi să ne prăbuşim, vom găsi suficiente forţe, pentru a vă distruge.”

În aceste condiţii, pentru a opri omorurile comise de maghiari, din ură şi disperare, avocatul dr. Amos Frâncu (1866-1933) Preşedintele al organizaţiei militare din Ardeal, lansează la Cluj în 28 octombrie 1918 o fulminantă chemare sub arme a populaţiei româneşti din Apuseni. Reproducem în întregime acel manifest, fiindcă a avut un rol hotărâtor în evoluţia evenimentelor ulterioare; ungurii nu au cutezat să se opună organizării şi desfăşurării Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

 

                           MOŢILOR, FRAŢILOR,

Împăratul şi-a dezlegat supuşii de jurămintele silnice. Nu mai este împărat! Robia străină trage de moarte! Ceasul izbăvirei a sunat! Noi românii stăpâni suntem pe soarta noastră! Ne vom croi soarta cu armele în mână.

 LA ARME !

La arme pentru unirea tuturor românilor. În ’48 Moţii strigat-au la Blaj: Noi vrem unirea cu ţara.

Unirea aduce în dar: Pământ şi Libertate! De la voi viteji de pe Arieş, Someş şi Criş aşteaptă obştea să încingeţi întâi armele.

Tot ce ne-au răpit regii Ungariei şi stăpânii străini ai Ardealului; păşuni, păduri şi băişaguri, ni le va da România şi Regele ei nebiruit! Ne vor da cu amândouă mâinile tot ce au cerut Horea şi Iancu.

Noi ofiţerii şi soldaţii români din Ardeal i-am jurat credinţă Regelui României!

De la voi, Moţilor, fraţilor, aşteptăm să ne urmaţi cei dintâi.

LA ARME! Fără arme nu-i drept, nici pace, nici ţară!

Uniţi cu fraţii de pretutindeni, România să fie una şi nedespărţită ca Sfânta Treime!

Am luat eu, Dr. Amos Frâncu, nepot de tribun, vechi apărător al Moţilor comanda! Din încredinţarea ofiţerilor şi soldaţilor eu poruncesc ca tribunii de altădată. Pentru tot ce poruncesc şi făgăduiesc stau bun cu capul şi cinstea!

Fraţilor! Adunaţi-vă la Abrud, Câmpeni, Zlatna, Gilău, Huedin,, Brad, Hălmagiu. Acolo lăsaţi gărzi de pază şi porniţi la Cluj şi Bălgrad, cum vă vine mai aproape! Desfaceţi steagul românesc! Ţineţi rânduiala ostăşească.

Grijiţi pădurile şi băişagurile ca ochii din cap! Ale voastre vor fi prin legea românească!

Păziţi viaţa, avutul şi pacea tuturor!...

LA ARME ! Se ridică din morminte Horea la Bălgrad, Iancu la Ţebea, Axente la Blaj.

Vă chem, în numele lu Cristos, LA ARME!

 Dr. Amos Frâncu

(după Traian Mager, Aspecte din Munţii Apuseni, Ţinutul Haţegului, monografie vol. 3 […] Schiţe biografice, Amos Frâncu, Arad, 1937.)

 

Tipărit în multe-multe exemplare acest manifest a fost răspândit prin aproape toate localităţile din Apuseni cu menţiunea să aştepte semnalul, dacă va fi nevoie! Şi nu a fost nevoie fiindcă maghiarii, în faţa unei astfel de alternative, s-au mai muiat în aroganţa şi agresivitatea lor.

Această Chemare la arme a ajuns şi la preotul ortodox Ioan Opriş din Cristiş care a citit-o sătenilor.

 După conflictul de la ferma lui Simion Mendel din Cristiş, jandarmii maghiari urmau să facă arestări. Preotul a intervenit în rezolvarea problemei. Pentru a-i proteja pe săteni de arestări şi represalii şi fiindcă nu se ştia cum vor evolua lucrurile, i-a îndemnat pe enoriaşi să ducă înapoi cerealele luate de la fermă. Aceştia l-au ascultat, i-au urmat sfatul şi au dus înapoi o parte din cereale, câte puţin, cât mai aveau, dar administratorul se arăta mulţumit, fiind bucuros că ţăranii sunt potoliţi şi nu mai există riscul unei eventuale devastări sau incendieri. Amos Frâncu poruncise: „Păziţi viaţa, avutul şi pacea tuturor!”

Era în pregătire alegerea delegaţilor pentru Adunarea de la Alba Iulia. În 8 noiembrie 1918 preotul împreună cu sătenii, în curtea bisericii din Cristiş, au întâmpinat cu entuziasm o delegaţie de fruntaşi români formată din dr. Augustin Raţiu, nepot al memorandistului dr. Ioan Raţiu, şi medicul dr. Sever Mureşan. Au venit cu o trăsură şi pentru întâia oară fluturau un drapel românesc. După plecarea acestora în aplauzele obştei, dinspre comuna vecină Poiana soseşte, cu o căruţă, un grup de jandarmi unguri. Aceştia văd mulţimea adunată şi pe preotul din uşa bisericii în fruntea lor. Un jandarm cu glasul clocotind de ură răcneşte în limba maghiară, pe care toţi o înţelegeau: „Nu mai lătra, popă spurcat!” apoi în furia lui oarbă îşi îndreaptă puşca spre preot şi trage. Preotul cade, în consternarea mulţimii!

Tragismul şi ticăloşia crimei sporesc prin faptul că rămâneau în urmă o soţie disperată, văduvă fără nicio avere, cu şapte copii minori dintre care cel mai mic, Remus, de numai câteva luni. Prin intermediul presei româneşti vestea despre omorul din Cristiş se răspândeşte în toată Transilvania. Ziarul Telegraful român ce apărea la Sibiu lansează chemarea de ajutorare „a văduvei şi a celor şapte orfani ai preotului Ioan Opriş din Cristiş ucis de jandarmii unguri” şi, în mai multe numere, publică lista donatorilor ce începe cu însuşi arhiepiscopul dr. Eusebiu Roşca cu 100 coroane, donaţie spre cinstirea fostului său student.

 Dar „orice minune ţine trei zile”. Timpul trece, ajutoare nu mai sosesc iar noul stat România Mare refuză să acorde o pensie familiei, ca văduvă şi orfani de război, pe motiv că omorul s-a petrecut înainte de 1 decembrie 1918 când Cristişul încă nu aparţinea statului român, în ciuda faptului că preotul, conform actelor depuse la dosar, făcuse parte din Sfatul Naţional Român din Turda şi că jurase în 29 Octombrie 1918, stil nou, credinţă Regelui României şi cauzei Unirea Ardealului cu Patria chiar în faţa lui Amos Frâncu, numindu-l eu personal pe numitul preot, cunoscut şi vechi luptător naţional, comandant al gărzii naţionale şi al poporului înarmat din Cristiş şi jur după cum certifică Preşedintele Senatului Naţional Român din Ardeal şi Tribun militar în 1918 acelaşi Amos Frâncu.

În 1924, prin Decret Regal, preotul Ioan Opriş primeşte titlul de Erou Naţional iar în semn de omagiu comuna Cristiş va purta denumirea Oprişani, numele actualului cartier al municipiului Turda.

 Frumos şi înălţător, numai că onorurile nu ţin şi de foame.

 

Preoteasa Silvia Opriş cu cei şapte copii orfani, 1920

 

Ani la rând a urmat calvarul unei familii numeroase lipsită de venituri. Preoteasa văduvă Silvia Opriş a luat viaţa în piept şi, precum o leoaică, şi-a protejat copiii, i-a ţinut la şcoli şi apoi la facultate. Copiii, ajunşi la mila publică, au mai primit câte o bursă din partea bisericii ortodoxe sau a unor societăţi caritabile, au mai crescut şi pe la rude. Din când în când ziarele vremii mai aduceau în atenţia publicului acest revoltător caz de nedreptate.

După 17 ani, în 1935, pe văduva preoteasă din Oprişani o caută un avocat grec, Cutzarida, venit tocmai din Bucureşti. Aflase din ziare de cazul ei. Se oferă să-i obţină pensia prin proces, fără niciun onorariu anticipat, dar cu condiţia să-i dea lui 50 %, adică jumătate din drepturile retroactive pe care va reuşi să le obţină. Sigur, oferta se acceptă şi după numai câteva luni câştigă procesul, doamna preoteasă devine pensionară pentru tot restul vieţii cu drepturile retroactive pe mai mulţi ani, nu pentru întreaga perioadă, dar oricum a luat şi avocatul o sumă „frumuşică” iar acesta, parcă jenat, a declarat că „banul face legea” de unde rezultă că nedreptăţile şi corupţia de azi nu sunt o invenţie de după 1989…

Preoteasa văd. SILVIA OPRIŞ, 1924

Nu da, Doamne, omului cât poate răbda, cât poate duce!

După ce toţi cei şapte copii au ajuns la o stare bună, două fete, Cornelia şi Sidonia devenite preotese, Veturia profesoară, Aurel avocat, Valentin şi Remus ingineri cu servicii importante iar Marian tehnician cu înaltă calificare, altă grea lovitură pentru familie şi pentru sărmana Mamă.

 

Ing. Remus Opriş, 1918-1946

 Remus, cel mai mic dintre copii, scăpat cu viaţă din război, inginer silvic, se căsătoreşte cu o colegă de facultate şi sunt repartizaţi amândoi la Ocolul Silvic din Câmpul Cetăţii, unde li se naşte o fetiţă, chiar în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, 1945, şi o botează Niculina. Erau fericiţi dar se găseau într-o localitate cu populaţie maghiară în apropiere de Sovata. Acolo nu aveau ce căuta românii, deşi eram în 1946! În 6 aprilie, acasă, seara cu lampa aprinsă, este asasinat prin geam de la mică distanţă cu o armă de vânătoare, i se zdrobeşte craniul, în prezenţa soţiei şi a copilului. Avea doar 28 de ani… La anchetă, din tot satul nimeni nu a auzit împuşcătura şi nu ştia nimeni nimic. Nu s-a găsit vinovatul. Purificare etnică… cu arma!

Remus a fost adus şi înmormântat în Oprişani lângă tatăl său, eroul martir de la 1918. Păstrăm încă, în familie, necrologul lui Remus unde pe pagina îngălbenită de vreme scrie întocmai ca pe crucea tatălui său împuşcat mişeleşte.

Preoteasa văduvă Silvia Opriş (1883-1968) peste ani, îşi descărca din când în când sufletul cu episoade din lungul şir de suferinţe prin care i-a fost dat să treacă.

Peste ani a rămas vie în conştiinţa localnicilor figura luminoasă a acestui preot martir şi ca semn de preţuire în 2004 Consiliul local Turda prin Primarul Tudor Ştefănie i-a acordat titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE – post mortem – al municipiului Turda iar urmaşilor nepoţi Petru Avram, Silvia Bembea, Silvia Tomşa şi Ioana Zăhan câte o Diplomă de Onoare. Prin grija preoţilor Dumitru Pop şi Alexandru Sima în curtea bisericii i s-a ridicat un bust unde, ca omagiu, se depun coroane în momentele de sărbătoare. O şcoală de mare prestigiu, fosta Şcoală Generală nr. 8, la propunerea doamnei director Marcela Vesa poartă numele Ioan Opriş. Îi duce numele şi o stradă din apropierea bisericii.

 

Ca deţinător al documentelor (prin soţie, prof. Silvia Bembea, nepoată de bunic) rămase de la preotul erou şi martir, pentru a-i cinsti memoria, nu spre ură împotriva cuiva, ci spre luare-aminte, în 2009 am publicat monografia Preotul IOAN OPRIŞ martir al neamului, volum apărut prin Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, iar acum, în 2018, de Centenarul Unirii, este în elaborare o nouă ediţie mult îmbogăţită.

Prof. IOAN BEMBEA