|
Preotul IOAN OPRIŞ
erou şi martir al neamului românesc
Suntem în anul
centenarului Marii Uniri, de aceea se cuvine să aruncăm o privire în
urmă spre cei care, cu mari sacrificii, chiar şi cu preţul vieţii, au
schimbat cursul istoriei şi, după secole de asuprire naţională, au
reuşit să realizeze năzuinţa de veacuri a românilor din Transilvania,
unirea cu Patria Mamă, cu fraţii de peste munţi. Această mare schimbare
nu a venit de la sine ci printr-o voinţă fermă a întregii populaţii
româneşti din acest spaţiu geografic îmbrăţişat de Carpaţi. „Punem umăr
doi cu doi / Şi-a mai fi şi cum vrem noi”, că „unirea face puterea”,
după cum a lăsat consemnat în Caietele sale de însemnări
preotul Ioan Opriş.
În perioada premergătoare
Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, în condiţiile
dezmembrării Imperiului Austro-Ungar ca rezultat al Primului Război
Mondial, românii, cu de la sine putere şi prin propria lor voinţă, şi-au
ales consilii locale, au format gărzi naţionale locale (înarmate) şi au
preluat administraţia comunelor şi a satelor alungându-i pe funcţionarii
maghiari. Ca întotdeauna fenomenul revoluţionar a pornit din Munţii
Apuseni, din Ţara Moţilor, din Albacul lui Horea, din Vidra lui Avram
Iancu, din Câmpenii tribunului Corcheş, din Certege al lui Zosim
Chirtop, din Abrudul avocatului Laurenţiu Pop, din Buciumul lui Emil
Dandea, din Lupşa sau Sălciua. Aici condiţiile erau mai favorabile,
populaţia fiind aproape în totalitate românească, dar de la ei au prins
curaj şi ţăranii români din satele mai bogate cu pământ roditor, cu
mulţi bogătaşi unguri unde şi relaţiile sociale au cunoscut forme de
asuprire socială şi naţională dintre cele mai dure. În astfel de momente
cruciale apar şi personalităţi ce intră în istorie, fiindcă se
identifică cu aspiraţiile celor mulţi, îşi asumă mari responsabilităţi
şi riscuri de dragul înfăptuirii unor idealuri.
Pe parcursul veacurilor,
aici în Transilvania, purtătorii de steag românesc pentru unitate de
credinţă, limbă neam şi ţară au fost preoţii dar şi dascălii, prin
puţinele sate pe unde existau şcoli româneşti.
În toamna anului 1918 nici
Cristişul, mica localitate de lângă Turda, nu a rămas în afara acelor
frământări şi evenimente. Ca şi în satele din jur; Luna, Grind
(Luncani), Agârbiciu (Viişoara), Hărastăş (Călăraşi) şi aici ţăranii
ajunşi aproape de limita foametei, alungând paza, au intrat cu forţa în
conacul moşierului evreu maghiarizat Simion Mendel şi au luat cereale
din hambarele pline ale acestuia. Pentru apărarea averii moşierului, au
intervenit cu brutalitate jandarmii. Ţăranii au strigat: „Dacă trageţi
foc, noi punem foc.”
Preot în Cristiş era Ioan
Opriş, născut în 1878 în satul Dumbrava comuna Căpuş, o localitate pe la
jumătatea drumului între Cluj şi Huedin. După şcoala primară făcută în
sat a urmat gimnaziul maghiar la Huedin apoi studiile teologice la
Seminarul Andrean din Sibiu (1895-1898). Aici a avut profesori pe
cei mai de seamă oameni ai vremii, atât ca pregătire intelectuală, cu
doctorate luate la Viena, Berlin sau Budapesta cât şi prin implicarea
lor în lupta românilor pentru drepturi şi libertăţi. Mulţi dintre
dascălii săi făcuseră ani grei de temniţă la Seghedin sau la Vaţ pentru
implicarea lor în mişcarea memorandistă din 1892, de aceea studenţii
teologi îşi vedeau profesorii de la catedră ca pe nişte adevăraşi eroi.
„Seghedine, Seghedine, / Pline-s temniţele-n tine / Pline-n tine şi în
Vaţ / De Români nevinovaţi.”
Ieşiţi din şcolile
Sibiului sau ale Blajului cu puternice simţăminte patriotice tinerii
preoţi români, ortodocşi sau greco-catolici, cu toţii erau hotărâţi să
întreţină spiritul şi fiinţa noastră naţională prin toate mijloacele.
Sub îndrumarea Astrei promovau la serbările populare, sau la alte
activităţi culturale, cântecele, dansurile, costumele şi obiceiurile
tradiţionale româneşti. O mare grijă se acorda păstrării şi cultivării
limbii române. În acest scop pe lângă cele mai multe biserici funcţionau
şcoli confesionale unde copiii, chiar şi în lipsa totală a manualelor
şcolare, învăţau să citească şi să scrie româneşte, urmând astfel
îndemnul lui Gh. Bariţiu ce spunea că „naţionalitatea şi limba sunt mai
importante decât libertatea, căci libertatea pierdută se poate
recâştiga, dar limba şi naţionalitatea niciodată.”
Aşa cum arătam mai sus,
într-un mare număr de localităţi din jurul Turzii şi din tot Ardealul,
au avut loc un fel de răscoale ţărăneşti locale soldate cu alungarea
grofilor şi a nemeşilor după care a urmat devastarea averilor acestora,
ţinta principală fiind cerealele care să asigure hrana zilnică a
familiilor nevoiaşe. Jandarmii unguri, câţi mai erau, că în cei patru
ani de război se împuţinaseră forţele represive ale statului, deci
jandarmii se dedau la tot felul de atrocităţi, se comit represiuni
criminale în toată Transilvania. Şi armata maghiară recurge la execuţii
împotriva unor români pentru lipsa de loialitate faţă de statul maghiar.
Contele Tisza Istvan, simţind că ungurii pierd puterea, încă din
septembrie ameninţase celelalte naţionalităţi: „Înainte ca noi să ne
prăbuşim, vom găsi suficiente forţe, pentru a vă distruge.”
În aceste condiţii, pentru
a opri omorurile comise de maghiari, din ură şi disperare, avocatul
dr. Amos Frâncu (1866-1933) Preşedintele al organizaţiei militare
din Ardeal, lansează la Cluj în 28 octombrie 1918 o fulminantă chemare
sub arme a populaţiei româneşti din Apuseni. Reproducem în întregime
acel manifest, fiindcă a avut un rol hotărâtor în evoluţia evenimentelor
ulterioare; ungurii nu au cutezat să se opună organizării şi
desfăşurării Adunării de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
 MOŢILOR,
FRAŢILOR,
Împăratul şi-a dezlegat
supuşii de jurămintele silnice. Nu mai este împărat! Robia străină trage
de moarte! Ceasul izbăvirei a sunat! Noi românii stăpâni suntem pe
soarta noastră! Ne vom croi soarta cu armele în mână.
LA ARME !
La arme pentru unirea
tuturor românilor. În ’48 Moţii strigat-au la Blaj: Noi vrem unirea cu
ţara.
Unirea aduce în dar:
Pământ şi Libertate! De la voi viteji de pe Arieş, Someş şi Criş
aşteaptă obştea să încingeţi întâi armele.
Tot ce ne-au răpit
regii Ungariei şi stăpânii străini ai Ardealului; păşuni, păduri şi
băişaguri, ni le va da România şi Regele ei nebiruit! Ne vor da cu
amândouă mâinile tot ce au cerut Horea şi Iancu.
Noi ofiţerii şi
soldaţii români din Ardeal i-am jurat credinţă Regelui României!
De la voi, Moţilor,
fraţilor, aşteptăm să ne urmaţi cei dintâi.
LA ARME! Fără arme nu-i
drept, nici pace, nici ţară!
Uniţi cu fraţii de
pretutindeni, România să fie una şi nedespărţită ca Sfânta Treime!
Am luat eu, Dr. Amos
Frâncu, nepot de tribun, vechi apărător al Moţilor comanda! Din
încredinţarea ofiţerilor şi soldaţilor eu poruncesc ca tribunii de
altădată. Pentru tot ce poruncesc şi făgăduiesc stau bun cu capul şi
cinstea!
Fraţilor! Adunaţi-vă la
Abrud, Câmpeni, Zlatna, Gilău, Huedin,, Brad, Hălmagiu. Acolo lăsaţi
gărzi de pază şi porniţi la Cluj şi Bălgrad, cum vă vine mai aproape!
Desfaceţi steagul românesc! Ţineţi rânduiala ostăşească.
Grijiţi pădurile şi
băişagurile ca ochii din cap! Ale voastre vor fi prin legea românească!
Păziţi viaţa, avutul şi
pacea tuturor!...
LA ARME ! Se ridică din
morminte Horea la Bălgrad, Iancu la Ţebea, Axente la Blaj.
Vă chem, în numele lu
Cristos, LA ARME!
Dr. Amos Frâncu
(după Traian Mager,
Aspecte din Munţii Apuseni, Ţinutul Haţegului, monografie
vol. 3 […] Schiţe biografice, Amos Frâncu, Arad, 1937.)
Tipărit în multe-multe
exemplare acest manifest a fost răspândit prin aproape toate
localităţile din Apuseni cu menţiunea să aştepte semnalul, dacă va fi
nevoie! Şi nu a fost nevoie fiindcă maghiarii, în faţa unei astfel de
alternative, s-au mai muiat în aroganţa şi agresivitatea lor.
Această Chemare la arme
a ajuns şi la preotul ortodox Ioan Opriş din Cristiş care a citit-o
sătenilor.
După conflictul de la
ferma lui Simion Mendel din Cristiş, jandarmii maghiari urmau să facă
arestări. Preotul a intervenit în rezolvarea problemei. Pentru a-i
proteja pe săteni de arestări şi represalii şi fiindcă nu se ştia cum
vor evolua lucrurile, i-a îndemnat pe enoriaşi să ducă înapoi cerealele
luate de la fermă. Aceştia l-au ascultat, i-au urmat sfatul şi au dus
înapoi o parte din cereale, câte puţin, cât mai aveau, dar
administratorul se arăta mulţumit, fiind bucuros că ţăranii sunt
potoliţi şi nu mai există riscul unei eventuale devastări sau
incendieri. Amos Frâncu poruncise: „Păziţi viaţa, avutul şi pacea
tuturor!”
Era în pregătire alegerea
delegaţilor pentru Adunarea de la Alba Iulia. În 8 noiembrie 1918
preotul împreună cu sătenii, în curtea bisericii din Cristiş, au
întâmpinat cu entuziasm o delegaţie de fruntaşi români formată din dr.
Augustin Raţiu, nepot al memorandistului dr. Ioan Raţiu, şi medicul dr.
Sever Mureşan. Au venit cu o trăsură şi pentru întâia oară fluturau un
drapel românesc. După plecarea acestora în aplauzele obştei, dinspre
comuna vecină Poiana soseşte, cu o căruţă, un grup de jandarmi unguri.
Aceştia văd mulţimea adunată şi pe preotul din uşa bisericii în fruntea
lor. Un jandarm cu glasul clocotind de ură răcneşte în limba maghiară,
pe care toţi o înţelegeau: „Nu mai lătra, popă spurcat!” apoi în furia
lui oarbă îşi îndreaptă puşca spre preot şi trage. Preotul cade, în
consternarea mulţimii!
Tragismul şi ticăloşia
crimei sporesc prin faptul că rămâneau în urmă o soţie disperată, văduvă
fără nicio avere, cu şapte copii minori dintre care cel mai mic, Remus,
de numai câteva luni. Prin intermediul presei româneşti vestea despre
omorul din Cristiş se răspândeşte în toată Transilvania. Ziarul
Telegraful român ce apărea la Sibiu lansează chemarea de ajutorare
„a văduvei şi a celor şapte orfani ai preotului Ioan Opriş din Cristiş
ucis de jandarmii unguri” şi, în mai multe numere, publică lista
donatorilor ce începe cu însuşi arhiepiscopul dr. Eusebiu Roşca cu 100
coroane, donaţie spre cinstirea fostului său student.
Dar „orice minune ţine
trei zile”. Timpul trece, ajutoare nu mai sosesc iar noul stat România
Mare refuză să acorde o pensie familiei, ca văduvă şi orfani de
război, pe motiv că omorul s-a petrecut înainte de 1 decembrie 1918
când Cristişul încă nu aparţinea statului român, în ciuda faptului că
preotul, conform actelor depuse la dosar, făcuse parte din Sfatul
Naţional Român din Turda şi că jurase în 29 Octombrie 1918, stil nou,
credinţă Regelui României şi cauzei Unirea Ardealului cu Patria
chiar în faţa lui Amos Frâncu, numindu-l eu personal pe numitul
preot, cunoscut şi vechi luptător naţional, comandant al gărzii
naţionale şi al poporului înarmat din Cristiş şi jur după cum
certifică Preşedintele Senatului Naţional Român din Ardeal şi Tribun
militar în 1918 acelaşi Amos Frâncu.
În 1924, prin Decret
Regal, preotul Ioan Opriş primeşte titlul de Erou Naţional
iar în semn de omagiu comuna Cristiş va purta denumirea Oprişani, numele
actualului cartier al municipiului Turda.
Frumos şi înălţător,
numai că onorurile nu ţin şi de foame.
Preoteasa Silvia Opriş
cu cei şapte copii orfani, 1920
Ani la rând a urmat
calvarul unei familii numeroase lipsită de venituri. Preoteasa văduvă
Silvia Opriş a luat viaţa în piept şi, precum o leoaică, şi-a protejat
copiii, i-a ţinut la şcoli şi apoi la facultate. Copiii, ajunşi la mila
publică, au mai primit câte o bursă din partea bisericii ortodoxe sau a
unor societăţi caritabile, au mai crescut şi pe la rude. Din când în
când ziarele vremii mai aduceau în atenţia publicului acest revoltător
caz de nedreptate.
După 17 ani, în 1935, pe
văduva preoteasă din Oprişani o caută un avocat grec, Cutzarida, venit
tocmai din Bucureşti. Aflase din ziare de cazul ei. Se oferă să-i obţină
pensia prin proces, fără niciun onorariu anticipat, dar cu condiţia să-i
dea lui 50 %, adică jumătate din drepturile retroactive pe care va reuşi
să le obţină. Sigur, oferta se acceptă şi după numai câteva luni câştigă
procesul, doamna preoteasă devine pensionară pentru tot restul vieţii cu
drepturile retroactive pe mai mulţi ani, nu pentru întreaga perioadă,
dar oricum a luat şi avocatul o sumă „frumuşică” iar acesta, parcă
jenat, a declarat că „banul face legea” de unde rezultă că nedreptăţile
şi corupţia de azi nu sunt o invenţie de după 1989…
Preoteasa văd. SILVIA
OPRIŞ, 1924
Nu da, Doamne, omului cât
poate răbda, cât poate duce!
După ce toţi cei şapte
copii au ajuns la o stare bună, două fete, Cornelia şi Sidonia devenite
preotese, Veturia profesoară, Aurel avocat, Valentin şi Remus ingineri
cu servicii importante iar Marian tehnician cu înaltă calificare, altă
grea lovitură pentru familie şi pentru sărmana Mamă.
 Ing.
Remus Opriş, 1918-1946
Remus, cel mai mic dintre
copii, scăpat cu viaţă din război, inginer silvic, se căsătoreşte cu o
colegă de facultate şi sunt repartizaţi amândoi la Ocolul Silvic din
Câmpul Cetăţii, unde li se naşte o fetiţă, chiar în 6 decembrie, de Sf.
Nicolae, 1945, şi o botează Niculina. Erau fericiţi dar se găseau într-o
localitate cu populaţie maghiară în apropiere de Sovata. Acolo nu aveau
ce căuta românii, deşi eram în 1946! În 6 aprilie, acasă, seara cu lampa
aprinsă, este asasinat prin geam de la mică distanţă cu o armă de
vânătoare, i se zdrobeşte craniul, în prezenţa soţiei şi a copilului.
Avea doar 28 de ani… La anchetă, din tot satul nimeni nu a auzit
împuşcătura şi nu ştia nimeni nimic. Nu s-a găsit vinovatul. Purificare
etnică… cu arma!
Remus a fost adus şi
înmormântat în Oprişani lângă tatăl său, eroul martir de la 1918.
Păstrăm încă, în familie, necrologul lui Remus unde pe pagina
îngălbenită de vreme scrie întocmai ca pe crucea tatălui său împuşcat
mişeleşte.
Preoteasa văduvă Silvia
Opriş (1883-1968) peste ani, îşi descărca din când în când sufletul cu
episoade din lungul şir de suferinţe prin care i-a fost dat să treacă.
Peste ani a rămas vie în
conştiinţa localnicilor figura luminoasă a acestui preot martir şi ca
semn de preţuire în 2004 Consiliul local Turda prin Primarul Tudor
Ştefănie i-a acordat titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE – post mortem –
al municipiului Turda iar urmaşilor nepoţi Petru Avram, Silvia Bembea,
Silvia Tomşa şi Ioana Zăhan câte o Diplomă de Onoare. Prin grija
preoţilor Dumitru Pop şi Alexandru Sima în curtea bisericii i s-a
ridicat un bust unde, ca omagiu, se depun coroane în momentele de
sărbătoare. O şcoală de mare prestigiu, fosta Şcoală Generală nr. 8, la
propunerea doamnei director Marcela Vesa poartă numele Ioan Opriş.
Îi duce numele şi o stradă din apropierea bisericii.
Ca deţinător al
documentelor (prin soţie, prof. Silvia Bembea, nepoată de bunic) rămase
de la preotul erou şi martir, pentru a-i cinsti memoria, nu spre ură
împotriva cuiva, ci spre luare-aminte, în 2009 am publicat monografia
Preotul IOAN OPRIŞ martir al neamului, volum apărut
prin Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, iar acum, în 2018,
de Centenarul Unirii, este în elaborare o nouă ediţie mult îmbogăţită.
Prof. IOAN BEMBEA
|
|
