România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Apel la conştiinţa celor din structura decizională şi de conducere a României

 

 

 

 

 

Înfruntându-vă vehement pentru putere,

Vi s-a întunecat şi tulburat raţiunea,

Aţi dezbinat poporul în loc de unire,

În ţară nu e bine,

E în pericol însăşi Naţiunea.

„Greşelile făcute din iubire de patrie le iartă şi Dumnezeu”, spunea Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Meditând la cugetarea marelui cărturar român, stau şi socot ca oricare om cu mintea întreagă greşelile făcute din iubire de ţară ale politicienilor ajunşi în vârful piramidei sociale, greşeli făcute mai bine de un sfert de veac acestei ţări. Nu găsesc greşeli făcute din iubire de neam, de ţară, ca să le pot ierta, deoarece greşelile lor au traumatizat grav sufletul acestui popor. L-au traumatizat cu legi strâmbe care au răsturnat ţara după furtuna istorică din 1989 într-o mlaştină ce a înghiţit tot ce a avut bun frumoasa şi bogata Românie. Scena politică a ţării seamănă azi cu un teatru absurd, cu un dialog al surzilor, în care nici unii, nici ceilalţi nu vor să se audă, pentru că ei nu ştiu ce-i concordia, ci numai discordia din care s-a născut ura pe care cu bună ştiinţă au aruncat-o în stradă. Şi, nu demult, am văzut cu toţi! cât de aproape am fost de catastrofă naţională.

„Nu ura din stradă trebuie să conducă un stat de drept”, susţine cancelarul Germaniei, Angela Merkel, după incidentul din oraşul german Chemonitz, din august 2018. Ea declară că „incidentul s-a produs după o puternică socializare pe internet, din cauza unor informaţii false şi teorii de conspiraţie”. Eu chiar o cred şi mai cred că şi la noi bântuie asemenea comparaţii.

Dar să revin la conştiinţa românească a celor care ne conduc. Şi iar stau şi socot: oare în 1918, cu asemenea vârfuri din ierarhia românească, cu asemenea personaje, Unirea cea mare s-ar mai fi înfăptuit? „Nu, pentru că atunci aveam personalităţi, nu personaje”, îmi răspunde o bună cunoştinţă, un om erudit şi bun român. Totuşi, eu sunt convinsă că în rândul politicienilor noştri avem şi azi personalităţi, chiar marcante, buni patrioţi, buni români. Nedumerirea multora dintre noi este neimplicarea lor mai hotărâtă, nu doar sporadic, când sunt invitaţi la câte un dialog pe la televiziuni. Or în felul acesta nu se poate curma răul făcut acestei ţări pe toate palierele economiei naţionale, în felul acesta nu se poate stopa înstrăinarea pământului dacic străbun pe multiple căi frauduloase, înseamnă în continuare tăieturi adânci în corpul vital al naţiunii române. E clar că din această înstrăinare a pământului s-a pornit după 1990 prăbuşirea economiei ţării, în faţa acestei crude realităţi, pe cine putem să iertăm? Pe cei ce au jefuit-o, ce au trădat-o pentru a se îmbogăţi? Sau pur şi simplu vom fi puşi în situaţia de a respecta porunca „Să iertăm greşiţilor noştri”, ca la rândul nostru să fim şi noi iertaţi? Sau să nădăjduim vorba poetului Romulus Vulpescu: „Fiţi siguri că vine o vreme, vine o clipă, vine o vamă când te cheamă să dai seamă”.

E firesc ca în această stare, România mare, înrădăcinată acum o sută de ani, strigă din lutul hrănitor al pământului către personalităţile de azi, către toţi românii cu simţul raţiunii şi al înţelepciunii, să fie stopată ciondăneala dintre palate, ce mulţi o numim războiul româno-român, să vadă de rânduiala ţării, de reconstrucţia ei, pentru că a fost demolată din temelii, furată şi umilită. Să mai răsfoiască istoria patriei, să-i mai înveţe pe copii şi pe nepoţi ce înseamnă o naţiune care, pentru a dăinui, trebuie să aibă pământul ei, adică teritoriu naţional. Deci, „Deşteaptă-te, române!” şi vezi-ţi de ţara ta, de satul tău, de „grădina Raiului” ce ţi-a dăruit-o Dumnezeu. Numai aşa şi El va fi cu tine şi nu va îngădui anumitor lideri politici, smintiţi la minte, să-şi îndemne camarazii să ia parul (aţi citit bine) şi să lovească pe cei ce nu împărtăşesc ideile şi apucăturile lor. Numai aşa istoria, cu sprijinul Celui de Sus, va fi cea care va pune lucrurile la punct şi va plesni după faptă şi răsplată. Nu se poate ca istoria şi poporul acesta, trecut prin foc şi prin sabie veacuri de-a rândul, să mai poată ierta, să mai tolereze de-a trăi într-o ţară de risipă, de jaf, de furt, de degradare şi de multă imoralitate.

Şi pentru că am patima pământului şi a grâului românesc, a pâinii dodoloaţe, coapte într-un cuptor de ţăranca cu şorţul în brâu, nu pot să nu încredinţez scrisului şi alte distrugeri făcute cu aceeaşi rea-credinţă economiei ţării. Institutele statistice româneşti şi europene arată clar cum s-a prăbuşit economia naţională după 1989. Ele ne arată cum a ajuns ţara cu terenul cel mai fărâmiţat din Europa şi cel mai înstrăinat, încât locuitorii satelor, ţăranii, aceşti Hristoşi anonimi, atât de legaţi de glia lor, au fost nevoiţi să-şi ia lumea în cap. Şi tot statisticile ne spun clar cum a dispărut industria românească, încât a ajuns la circa 60% din nivelul anului 1989, practic s-a dezindustrializat ţara.

Iar agricultura s-a întors mult înapoi faţă de cea din 1938, şi abia în anul 2000 a ajuns la producţia anului 1989. Am cules aceste date din publicaţiile Institutului de Cercetare a Vieţii (ICCV) al Academiei Române. Şi tot de aici am dedus că România, după 1990, a fost un veritabil laborator, bine dotat cu hotărârile Comisiei Europene de la Lisabona din 2009, cea care a elaborat o lege standard de guvernare a Europei, mai precis, statele naţionale să fie încet, dar sigur, deposedate de putere, bazându-se pe sfărâmarea în bucăţi a suveranităţii lor (Am rezumat această frază din articolul publicat în prestigiosul cotidian „La Stampa” de Barbara Spineti). Cam aşa se explică faptul că dezorganizarea ţării a fost pusă la punct atât de precis, încât, de la sine, nu se putea face o asemenea ispravă. Din această ispravă face parte şi cea a falimentarii zahărului românesc, când, după 1990, toate fabricile de zahăr ne-au devenit istorie, rămânând doar fabrica de zahăr de la Bod şi cea de la Oradea, care nu demult a fost şi ea falimentată cu o rigoare nemţească de către Pfefer Langen, care a mutat-o cu totul în Germania. Chiar aşa, pentru că a început tăierea ei în bucăţi, fără să ceară o autorizaţie de la statul român. La fel şi cantitatea de zahăr depozitată a fost transportată în Germania, încât faimoasa marcă de zahăr „Diamant” se vinde de acum în România, ţară care i-a devenit o bună piaţă de desfacere. Sute de angajaţi au rămas fără locuri de muncă, iar cultivatorii sfeclei de zahăr îşi văd afacerile ruinate. Dragoş Frumosu, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Industria Alimentară, declară răspicat: „Nemţii ăştia şi-au bătut joc de România”, în zadar s-a străduit ministrul Agriculturii, Petre Daea, să cumpere statul român fabrica. Nu a avut succes.

Cum poţi să nu fii trist, dar mai ales revoltat, aflând şi de această recentă sabotare a economiei naţionale? Şi cum să poţi uita că şi în judeţul Alba am avut fabrica de zahăr amplasată la Teiuş? Avea licenţă franceză, chiar de recentă generaţie atunci, iar profesionalismul şi dorinţa lucrului bine făcut ale cadrelor sale tehnice s-au materializat printr-un randament bun în produsul finit - zahărul. Astfel, veniturile băneşti ale cultivatorilor de sfeclă de zahăr din unităţile cooperatiste au crescut simţitor. Confirm aceste date în deplină cunoştinţă, deoarece conduceam, din punct de vedere tehnic, colectivul de specialişti agricoli din cadrul Consiliului Agro-Intercooperatist Teiuş, din care făcea parte şi fabrica de zahăr. Un alt beneficiu, deşi colateral, a fost şi irigarea cu apa reziduală după procesul de spălare a sfeclei a 127 ha de teren arabil şi 100 ha de păşune din incinta fabricii, ce aparţineau Cooperativei Agricole Galda de Jos. Acest obiectiv strategic, fabrica de zahăr, atât de benefic pentru judeţ, a fost rapid pus la pământ după 1990. Cine a avut acest interes? Răspunsul e acelaşi. Făcea parte din programul de demolare a României.

Şi povestea uleiului românesc este un adevăr dureros. România era şi este unul dintre cei mai mari exportatori de sămânţă de floarea-soarelui din UE. Progresiv cu creşterea suprafeţei cultivate, a crescut şi producţia. Dar capacitatea de procesare pentru obţinerea uleiului n-a ţinut pasul cu acest bun rezultat. Dimpotrivă, fabricile au cunoscut o reducere drastică şi în acest caz. Cine a hotărât această nesocotinţă? E clar că forţe economice complexe care nu au interes să se dezvolte România. Aceste forţe, când bruxellese, când americane, dirijează economia ţării din interiorul ei prin nemeritul şi incompetenţa înfipte în structura decizională a statului român. Aşa s-a lichidat, pe bandă rulantă, cea mai mare parte din fabricile de ulei, precum: Podar din Dolj, Lizeanu şi Muntenia din Bucureşti, Interoil din Oradea, Unirea din laşi şi Oleatim din Timişoara etc. Marile companii transnaţionale au preluat în felul acesta controlul pieţei uleiului din România, au pus fără ezitare lacătele pe majoritatea fabricilor. E demn de reţinut cum americanii de la Brunge, după ce au închis fabricile Interoil şi Muntenia, le-au vândut altor străini pentru afaceri imobiliare, iar utilajele au fost zdrobite sub şenilele buldozerelor şi vândute pentru profitul lor la fier vechi, întrebarea firească ce se pune mereu este de ce reprezentanţii statului n-au încheiat contracte corecte şi concrete, de ce n-au elaborat legi referitoare la produsele strategice (zahăr, ulei etc.), ca atunci când acţionarii proprietarii vor să-şi vândă fabricile, acestea să poată fi cumpărate de statul român? Că doar aceste legi funcţionează în toate ţările din UE. Răspunsul vine iarăşi de la sine: ca să slăbească statul român, deoarece „un stat sleit de puteri piere şi odată cu el şi poporul lui”, susţine marele istoric român Nicolae Iorga. Despre dezastrul programat al zootehniei româneşti, ce a determinat dominarea grupurilor mari transnaţionale din industria procesării laptelui, a industrializării cărnii, a industrializării morăritului şi a panificaţiei, a industrializării fructelor, inclusiv a fructelor de pădure, precum şi a vinurilor româneşti care sunt trimise la export cu pipeta în lipsa brandului de ţară, deşi am fost şi suntem o mare cultivatoare a viţei - de - vie, mi-am propus să scriu un alt articol bine documentat şi aprofundat, în articolul de faţă mai scriu despre falimentul cânepii româneşti, cu rădăcini în tradiţia satului, ce vine din existenţa noastră ancestrală şi este zestrea noastră identitară. În Dacia lui Burebista şi Decebal, lanurile de cânepă şi grâu au trezit nu numai invidia năvălitorilor, ci şi o admiraţie pentru aceste culturi, aşa cum a însemnat în expediţiile sale de cucerire a Daciei temutul rege al perşilor - Darius. Iar părintele istoriei, Herodot, lasă consemnată în lucrările sale frumuseţea lucrurilor făcute din fibra de cânepă de către femeia dacă, tradiţie transmisă nouă secole de-a rândul. Şi cum să nu-mi aduc aminte şi eu din copilăria mea din sat cum în fiecare gospodărie se cultiva cânepă şi in, în fiecare casă era război de ţesut, furcă şi fus pentru tors fuiorul de cânepă? În casă se prelucra tot ce se numea îmbrăcăminte pentru familie şi alte trebuinţe gospodăreşti. România a fost o mare cultivatoare de cânepă până în 1990. Eram a patra ţară din lume şi prima din Europa în cultivarea ei. Aveam cea mai performantă tehnologie de filare a firului de cânepă după japonezi, unde cânepa lor era considerată o plantă sfântă. Pentru multiplele întrebuinţări în multiplele industrii, inclusiv in industria medicamentelor, se folosea şi ca plantă amelioratoare a mediului înconjurător, deoarece un hectar de teren cultivat cu cânepă echivalează cu 3,4 ha de pădure în ceea ce priveşte preluarea dioxidului de carbon din aer şi creşterea concentraţiei de oxigen, iar prin fibraţia frunzelor de cânepă se reduce simţitor nivelul radiaţiilor. Rădăcinile sale dezinfectează solul pe care este cultivată, fiind o bună premergătoare pentru toate culturile.

Cunoscându-se toate acestea, de ce primirea noastră în UE, de parcă nu am fi fost aici de la începuturi, a fost condiţionată şi de interzicerea culturii cânepii? Cota noastră a fost redistribuită altor state din Uniune de către Bruxelles. Ni s-a lăsat o suprafaţă nesemnificativă la unele staţiuni de cercetare din Banat, cu tematică de studiu. Motivul interzicerii acestei culturi la noi a fost: cânepa românească, Cannabis Sativa, a fost catalogată de către Bruxelles drept plantă narcotică halucinogenă. De ce reprezentanţii noştri în Comisia pentru agricultură nu s-au opus acestei aberaţii, argumentând că această plantă, Cannabis Sativa, nu e totuna cu Cannabis Indica ce se cultivă în India, care are aceste proprietăţi narcotice halucinogene? S-a dat astfel încă o lovitură economiei româneşti. Din neştiinţă, adică din prostie, din supuşenie, adică trădare, reprezentanţii noştri din Parlamentul European nu s-au opus acestui rău bine-făcut României? E liber să creadă fiecare după mintea lui.

Cu mare tristeţe am scris aceste rânduri la adresa aleşilor noştri. Cu mare tristeţe, dar şi cu plecăciunea recunoştinţei pentru marii bărbaţi ai neamului, care acum o sută de ani au determinat ca sublimul 1 Decembrie 1918 să vestească lumii întregi triumful dreptăţii istoriei, că poporul român s-a scuturat de jugurile străinătăţii, luându-şi soarta în propriile mâini. Sunt mulţi aceşti bărbaţi demni şi cu cerbicie ca să-i pot înşirui aici, spun doar că toţi şi-au sădit patriotismul în suflete, asimilându-l pe poetul naţional Mihai Eminescu, cel ce a plămădit coeziunea, unirea spirituală a românilor. El a purtat povara idealurilor naţionale, a fost factorul de sinteză şi piscul care prin opera sa a cultivat sentimentul naţional, pregătind astfel făurirea Marii Uniri. Aici, la Alba Iulia, s-a zămislit România Mare cu rezonanţă istorică fără egal. Aici, la Alba Iulia, în An Centenar, veniţi cei pentru care am scris acest apel, lăsaţi pentru o zi palatele din Bucureşti unde toţi vă războiţi pentru putere, invocând acel stat de drept pe care îl clădiţi pe legi strâmbe. Veniţi aici şi spovediţi-vă pentru ceea ce nu aţi făcut bine pentru ţară şi acestui templu sfânt Alba Iulia juraţi-i că îl veţi onora de acum înainte, pentru că Alba Iulia a fost şi trebuie să rămână Capitala Statului Naţional Unit Român.

 

ing. Maria OARGĂ SUCHOV