România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Conflictul din Transnistria

 

Prezentul studiu despre Conflictul din Transnistria este un subcapitol din lucrarea de cercetare ştiinţifică ”Transnistria în Dreptul Internaţional Public”, susţinută prin bursa de performanţă ştiinţifică acordată de Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia.

Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic său religios. Circa douăzeci şi şase de ani în urmă, principalele cauze ale apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi autorităţile legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-ul, iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse, de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Motivul formal al conflictului, era acela că Moldova a adoptat legislaţia privind limba de stat, ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rând, de către directorii întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stângă a Nistrului.

Anul 1991 a însemnat pentru Republica Moldova un început al statului suveran, unitar indivizibil şi independent. Constituţia din 1994 a confirmat principiile generale ale statului de drept, a stabilit noi valori sociale, pe care urma să le garanteze, să le asigure şi să le protejeze, a determinat un sistem de autorităţi care au menirea să desfăşoare şi să organizeze viaţa politică, socială, culturală, economică şi religioasă a statului şi a format bază legală a Republicii Moldova. Dar obţinerea independenţei şi realizarea primelor măsuri de consolidare a statului nu au putut evita tulburările interioare apărute în urma destrămării Uniunii Sovietice, tulburări similare cu cele din alte state, foste membre al URSS. Conflictul Transnistrean îşi are originea la data de 2 septembrie 1990 când aşa-numita Republica Moldoveneasca Nistreana s-a autoproclamat stat independent, însă fără recunoaşterea internaţională. Separatiştii de pe malul stâng al Nistrului, ajutaţi de trupele militare ruseşti şi ucrainene şi-au stabilizat controlul asupra celei mai mari părţi a zonei de dispută. Armata moldovenească a fost net inferioară Armatei a 14-a sovietice, staţionată în Republica Moldovenească Nistreană, ceea ce a împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra teritoriului de est. Situaţia expusă mai sus a determinat în mare parte şi starea actuală a Moldovei.

Acest război a fost bine gândit, pregătit din timp, iar planurile militare a statului separatist au avut succes datorită sprijinului Rusiei. Au fost cosecinţe grave pentru ambele părţi, unele dintre ele fiind pierderile umane, economia R. Moldova a scăzut considerabil, întrucât îşi pierdea de sub jurisdicţie un teritoriu bine industrializat, mulţi oameni s-au refugiat, în acest sens făcând o situaţie instabilă în ţară.

Tensiunea dintre Chişinău şi Moscova începu să crească. La data de 2 Septembrie 1990, Tiraspolul, susţinut activ de separatişti şi Armata a 14-a rusă, proclamă Republica Moldovenească Nistriană. Prin directiva sa din Aprilie 1991, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, A. Lukianov îi cerea lui Igor Smirnov din Tiraspol lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altor noi, îngrădind astfel accesul organelor administrative centrale din Chişinău în spaţiul Transnistriei.

La Tiraspol, Bender, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Rîbniţa, apăruse detaşamente înarmate din belşug, cu echipament şi tehnică de luptă. Batalionul ”Dnestr”, includea în rândurile sale cazaci şi mercenari aduşi din întreagă Rusie.

Din amintirile generalului Victor Gusleacov, acesta relata precum că în luna Februarie 1992, simţea aproprierea unei acţiuni de instigare de mari proporţii. Treptat, la sfârşitul lunii Februarie, a fost anunţat de un ofiţer care cel din urmă a avut o discuţie cu Grosul – şeful Direcţiei afacerilor interne din Tiraspol, că are o senzaţie de nelinişte şi se pregăteşte ceva în Bender. Despre ceea ce urmează, capturarea secţiei de poliţie din Dubăsari se aflase în ziua de 2 Martie la ora 04.00 dimineaţa.

Războiul din Transnistria a început în zilele în care, în cadrul ONU, se desfăşura ceremonia de primire a noilor membri, fostele republici sovietice, Republica Moldova adera la data de 2 martie 1992.

În seara zilei de 1 Martie 1992, în Dubăsari, în apropierea secţiei de poliţie s-a iscat o încăierare. Aceasta a fost o înscenare a comandantului de batalion Kostenko, care îndeplinea sarcinile serviciilor ruse, transmise de la Moscova. La apel a sosit un echipaj de poliţie condus de Sipcenko, care ulterior a fost împuşcat în cap în urma unui schimb de focuri. Asasinarea lui Sipcenko a fost un semnal pentru gardiştii dubăsăreni şi cazacii din cadrul Oştii Căzăceşti de la Marea Neagră, de a captura Secţia raională de poliţie din Dubăsari, de a aresta şi dezarma cei 27 de poliţişti aflaţi în secţie. După acelaşi scenariu au început evenimentele şi în Bender.

În aceeaşi noapte, 1 spre 2 Martie, în apropiere de Dubăsari în satul Cocieri, a fost omorâtă cu cruzime o învăţătoare. Învăţătoarea era lider local şi a adunat oameni ca să apere comisariatul de poliţie. Cazacii şi gardiştii au pătruns în locuinţa acesteia, au maltratat-o timp îndelungat, au omorât-o iar cadavrul l-a aruncat în fântână. În aceeaşi noapte ei au mai împuşcat 2 localnici.

Ziua de 2 Martie este considerată data oficială a începerii războiului transnistrian.

În aceeaşi zi, s-a dat alarma la brigada de poliţie cu destinaţie specială, aflată sub comanda locotent-colonelului Anton Gămurari. A fost chemat de urgenţă la Ministerul Afacerilor Interne, unde în sală îl aştepta mulţimea. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, toată lumea era alertată. Primise ordin de a se îndrepta spre Holercani, la 15 km distanţă de Dubăsari. Din amintirile sale, relata că nu-şi imagina că va pleca pe o perioadă de mai bine de jumătate de an de acasă, nu dorea să lupte, în primul rând ştia că războiul este sânge. Erau foarte slab înarmaţi, aveau fiecare câte un pistol de tip Makarov şi 5 pistoale-mitralieră.

Ulterior generalul Netkaciov şi Smirnov i-au sunat pe Antoci şi Snegur, unde le cerea ca să-şi retragă brigada în dimineaţa zilei de 4 martie. Aflând despre retragerea acestora, Smirnov a dat ordin ca să atace Poliţia din Dubăsari, atacul soldându-se cu victime. În aceeaşi zi, poliţia moldovenească folosind transport blindat de tip BTR, a atacat garda de lângă Coşniţa, localnicii fiind evacuaţi. Forţele din Chişinău au capturat şi secţiunea de drum Tiraspol-Râbniţa, în replică, la ordinul Tiraspolului, cazacii au aruncat în aer podurile de peste Nistru de la Dubăsari şi satul Bîcioc.

Un alt eveniment a avut loc la Grigoriopol, unde s-a tras într-o ambulanţă care transporta un pacient la spital. În urma incidentului, moaşa murise, o femeie însărcinată, şoferul şi alţi oameni de rând fiind răniţi. În urma acestui atac, Tiraspolul dădea vina pe Chişinău. În ziua următoare, s-a instaurat stare de urgenţă în raionul Dubăsari.

Ulterior, după cum s-a constatat, asupra maşinii au tras la ordinul lui Şveţov-Antiufeev, reprezentanţii serviciilor speciale transnistrene – V. Nikitenko şi S. Bubnov, foşti angajaţi ai trupelor OMON din oraşul Riga. Despre această operaţiune a dat declaraţii R. Sabirov, un fost locotenent al armatei sovietice.

La jumătatea lunii martie, cazacii şi gardiştii i-au ucis pe membrii echipajului de poliţie din Coşniţa. Oamenii de rând au cerut ajutor de la autorităţile din Chişinău. După câteva ore, patru transportoare blindate din brigada lui Anton Gămurari s-au îndreptat spre satul unde a avut loc tragedia. În cele din urmă, cazacii şi gardiştii au fost alungaţi din sat.

Cu cât mai mult timp trecea, cu atât mai mult se intensificau operaţiunile militare şi cu atât mai mult atmosfera din Chişinău devenea încordată. Populaţia se aduna la mitinguri, Frontul Popular îndemna la război. Conducerea Moscovei nu reacţiona la protestele Moldovei. Mircea Snegur, dezorientat, într-o conferinţă de presă a declarat că Moldova are dreptul să solicite ajutor şi sprijin internaţional, inclusiv României.

La 16 martie, Snegur, fără acordul parlamentului a emis Decretul nr.70 privind unele măsuri de asigurare a securităţii statului şi a ordinii publice pe teritoriul raioanelor transnistrene, de pe malul stâng din Republica Moldova. După emiterea decretului, a început mobilizarea rezerviştilor. Tot în aceeaşi zi, a fost arestat, fără ca să fie necesar în regiunea Odessa, fostul comandant al Armatei a 14-a, generalul în rezervă Iakovlel.

Armata Moldovei figura doar pe hârtie, nefiind capabilă să desfăşoare operaţiuni militare. Din lipsa de cadre active, s-a ajuns ca să-i desemneze pe ofiţerii din rezervă, profesori de pregătire militară de bază, în funcţii de comandant de pluton, de batalion etc.

La 17 Martie, a fost adoptată Hotărârea cu privire la situaţia din Transnistria şi alte zone ale Republicii, prin care organul legislativ însărcina Guvernul să ia măsuri cu privire la stabilirea ordinii în zonele de conflict.

Sub jurisdicţia Republicii Moldova , la data de 20 Martie, au fost transferate Regimentul de aviaţie de vânătoare nr.86 şi Escadrila de aviaţie mixtă independentă nr.153, însă primele zboruri ale MiG-29 au fost organizate abia la data de 27 Mai.

În dimineaţa de 1 Aprilie, în Bender a pătruns o subunitate a Poliţiei moldoveneşti însoţită de 2 transportatoare blindate, ce aveau ca obiect dezarmarea gardiştilor transnistrieni. La 5 aprilie vicepreşedintele Federaţiei Ruse, Ruţkoi şi ministrul adjunct al apărării generalul Gromov, au întreprins o vizită la Tiraspol, au participat la manifestaţii şi au promis locuitorilor din Transnistria protecţie. În următoarea zi, la Chişinău sosise ministrul rus Kozîrev, care a avut ca scop să concilieze părţile conflictuale. Însă în cadrul Congresului al VI-lea al deputaţilor poporului din Rusia, la iniţiativa lui Ruţkoi, s-a adoptat o hotărâre în care se vorbea despre protecţia Transnistriei faţă de Republica Moldova.

Mai târziu, în data de 10 Aprilie a fost semnat un protocol privind armistiţiul între Republica Moldova şi Transnistria, care stipula dezarmarea Benderului. S-a propus retragerea formaţiunilor militare ale părţilor combatante până în ziua de 15 Aprilie.

Comisariilor de poliţie li s-au cerut să elaboreze un program cu privire la garantarea comună a unui regim de control şi vamă. Deblocarea şi supravegherea magistralelor.

La data de 10 aprilie Smirnov semnează Decretul cu privire la formarea forţelor armate.

Acest protocol menţionat mai sus, având ca obiect sfârşitul conflictului a durat aproximativ până la data de 19 aprilie, când în parcul batalionului de geniu din Parcani, din spusele colonelului Bergman, în timpul încărcării unui puitor de mine, a avut loc o deflagraţie puternică, în urma căruia au murit 28 de militari. Autorităţile din Transnistria au încercat să arunce responsabilitatea asupra unui grup militari condus de Ilaşcu1, însă s-a adeverit că vina este directă a conducătorilor Transnistriei.

La sfârşitul lunii Aprilie 1992, văzând că poliţia nu poate îndeplini toate sarcinilie de menţinere a integrităţii teritoriului, neavând o pregătire corespunzătoare, la iniţiativa generalului Ion Costaş2 a fost creat un Stat-Major Operativ sub conducerea comandantului suprem al Forţelor Armate. Sarcina principală era de coordonare a activităţii unităţilor şi subunităţilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Securităţii Naţionale şi al Ministerului Apărării, care acţionau în zona de conflict.

Şeful Statului-Major Operativ sub conducerea comandantului suprem, a fost numit ministrul adjunct al apărării, generalul de brigadă Pavel Creangă3. La 12 Mai, Statul-Major Operativ a fost amplasat în punctul de comandă Holercani.

În martie 1992, s-a hotărât formarea a 10 batalioane de infanterie motorizate de rezervă. În decursul lunii aprilie sub conducerea coloneilor Paşchevici, Petrică şi Gorgan a fost organizată pregătirea militară a batalioanelor, ulterior trimise pe câmpul de luptă.

La 12 Mai 1992, în subordinea Ministerului Apărării erau 51 de ofiţeri, o cifră ridicolă pentru o ţară care se afla în război.

La 1 Aprilie a fost creată direcţia de contraspionaj militar, la 25 Aprilie nucleul administrativ al Ministerului Apărării, la 1 Mai au fost create serviciile de echipament şi de aprovizionare cu alimente şi serviciul medical. La 25 mai a fost format un departament de inginerie al Statului-Major General. La 12 Iunie, Divizionul de rachete antiaeriene S-125, a luat în primire serviciul militar în raionul poligonului Bulboaca.

La mijlocul lunii Mai 1992, au fost formate patru grupe tactice:

1. În direcţia Chiţcani, sub comanda colonelului Mihai Mămăligă – reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne;

2. În direcţia Bender, sub comanda colonelului Leonid Karasev – reprezentant al Ministerului Apărării;

3. În direcţia Coşniţa, sub comanda colonelului Anatol Cociug – reprezentant al Ministerului Apărării;

4. În direcţia Cocieri, sub comanda colonelului Nicolae Petrică - reprezentant al Ministerului Apărării.

Ţinând cont de faptul că separatiştii intraseră în posesia a peste 30 de tancuri şi peste 50 de tunuri de artilerie a apărut necisitatea consolidării grupurilor tactice cu subunităţi de artilerie. Astfel când artileria moldovenească a intrat în luptă, situaţia de pe front a început să le pară critică liderilor de la Tiraspol.

La începutul lunii Iunie a renăscut speranţa că părţile vor reuşi să ajungă la o înţelegere. La 9 Iunie, Parlamentul din Moldova a luat decizia de încetare a focului în baza acordurilor, încheiate de către Comisia mixtă. La 17 Iunie organul legislativ cu participarea deputaţilor raioanelor de pe malul stâng a adoptat o hotărâre cu privire la soluţionarea paşnică a conflictului. Însă toate aceste speranţe se sfârşesc la 19 Iunie când gardiştii şi cazacii din nou au început să atace.

Istoricii care au sistematizat şi au analizat evenimentele tragice din anul de foc 1992, vor constata mai târziu că prima luptă de proporţii mari a avut loc la data de 19 Iunie, într-o zi de sâmbătă la Tighina. Tancurile din artileria Armatei a 14-a trec Nistrul pentru protejarea oraşelor militare. Gardiştii şi cazacii atacă din nou secţiile de poliţie cu aruncătoare de grenade, mitraliere şi arme automate. Într-o singură zi au murit peste 10 poliţişti, iar peste 23 au fost grav răniţi. Chişinăul refuză să trimită ajutoare. Abia spre seară a intervenit brigada de poliţie cu destinaţie specială. În data de 20 Iunie, subunităţile armatei a 14-a, dislocate în Cetatea Tighina, atacă din spate apărătorii podului de peste Nistru, omorând într-o singură zi peste 100 de soldaţi moldoveni.

Conform datelor statistice, trupele sovietice din partea stângă a Nistrului la 1990 numărau mai mult de 3 mii de ofiţeri şi peste 12 mii de cadre în termen şi pe bază de contract, care aveau în dotare un uriaş arsenal de arme şi muniţii – 120 de tancuri de luptă, 166 vehicule blindate, 129 de piese de artilerie, 6 vehicule blindate lansatoare de poduri, 9 elicoptere de luptă, 36 lansatoare de rachete antitanc şi cca 50 mii de arme automate. Armata fostei URSS a pus cu generozitate la dispoziţia forţelor separatiste militari, experţi şi echipamente sofisticate. Deja în primăvara lui 1992, în „armata separatistă nistreană” erau înrolaţi 8 mii de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau „garda transnistreană”, la care se mai adăugau 5 mii de angajaţi ai trupelor de interne şi 4 mii de muncitori înarmaţi din „detaşamentele de autoapărare”. Pe lângă apărătorii cauzei separatiste se mai numărau peste 3 mii de puşcăriaşi puşi în libertate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în ajutorul enclavei separatiste. Totodată, întreprinderile de la Tiraspol şi Râbniţa au fost trecute pe picior de război, pentru a asigura capacitatea de luptă a forţelor separatiste.

Peste o lună, la 21 Iulie 1992, Boris Elţin şi Mircea Snegur au semnat Convenţia cu privire la soluţionarea pe cale paşnică a conflictului armat din zona transnistriană. Precum afirmase în Chişinău pe 22 octombrie 2002 Preşedintele Dumei de Stat4 a Federaţiei Ruse – Ghenadie Selezniov, la şedinţa parlamentului ”războiul din 1992 a avut un singur scop: să împedice unirea Republicii Moldova cu România” spus scurt şi clar.

 

student Ion ZMUCILĂ

 

Note

1 Este unul din fondatorii Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia (1988-1992). Preşedinte al Frontului Popular din Moldova - Filiala Tiraspol (1989-1992, an când a fost lichidată de forţele separatiste). Participant la luptele armate de la Nistru (1992), în calitate de comandant al unor trupe militare cu destinaţie specială ale Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Ulterior a fost deţinut politic al regimului de la Tiraspol (1992-2001), condamnat la moarte (1993) de către o instanţă neconstituţională subordonată politic Moscovei. În rezultatul presiunilor politice efectuate asupra autorităţilor Federaţiei Ruse, de către comunitatea internaţională, şi îndeosebi de conducerea APCE şi UE, la 5 mai 2001 Ilie Ilaşcu este transferat la Chişinău şi predat serviciilor secrete ale Republicii Moldova şi României. Multe din activităţile sale politice de la Tiraspol şi îndeosebi activitatea sa în perioada de război, nu se cunosc. Însă despre unele se cunoaşte foarte puţin doar din sursele militare ruseşti, că Ilaşcu şi unitatea sa specială luptând în spatele frontului a adus mari pierderi Armatei a 14 Ruseşti şi bandelor de cazaci veniţi să lupte în Transnistria contra moldovenilor.

2 Ion Grigorievici Costaş, general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcţia de ministru al afacerilor interne al Republicii Moldova (1990-1992) şi ministru al apărării (1992).

3 Pavel Creangă (n. 1933) este un general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcţia de ministru al apărării naţionale (29 iulie 1992 - 25 ianuarie 1997). Generalul Pavel Creangă a fost numit prin Ordinul nr.83 din 27 mai 1992 în funcţia de viceministru al apărării naţionale. La data de 29 iulie 1992, a fost numit ca ministru al apărării naţionale, îndeplinind această funcţie până la 25 ianuarie 1997.

4 Duma de Stat (în limba rusă:  – Gosudarstvennaia Duma, prescurtată uneori ca – Gosduma) este camera inferioară a Parlamentului Federaţiei Ruse, (camera superioară a legislativului fiind Sovietul Federaţiei Ruse).

 

Bibliografie

1. Ancel, Jean, Transnistria, vol. I,II, III, Bucureşti, ed. Atlas, 1998.

2. Boldur, Alexandru, Românii şi strămoşii lor în Istoria Transnistriei , editura Culturală, Iaşi 1943.

3. Chirtoacă, Liliana, Reforma judecătorească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Basarabia, Chişinău, ed. CEP USM, 2003.

4. Costaş, Ion, Transnistria 1989-1992. Cronica unui război nedeclarat, ed.RAO, 2012

5. Cucereanu Radion, Cercavschi Eleonora, Apetri Dumitru, Martirul Transnistrian sub jugul totalitar rusesc, editura Balacron, Chişinău, 2013.