România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

De 1 Decembrie, clopotele „cântă primăvara la începutul iernii”

 

Nu simţiţi că ceea ce piere în Ardeal e trup din trupul nostru,

 os din osul nostru, suflare din suflarea noastră?” (Delavrancea,1918)

 

De 100 de ani, bat clopotele Unirii, bat clopotele izbânzii naţiunii noastre asupra secularei suferinţe a românilor din Transilvania. Din hotar în hotar, clopotele trimit în eter imnul bucuriei, laudă oţelirea fiinţei naţionale, laudă puterea unui popor, care se smulge din ghearele umilinţei.

La 100 de ani de la Marea Unire, arde candela românismului în spaţiul înrobirii seculare, arde torţa iubirii de ţară, înfruntând toate urzelile care ţes o nouă lovitură asupra vieţii noastre, asupra României întregite. Nu mai poate nimeni să ne îngenuncheze, degeaba-i orice trudă! În cele mai grele momente ale vieţii noastre, am răbdat, am plâns, am suferit, dar am luptat şi am învins!

De 100 de ani, Alba Iulia este altar de rugăciune pentru slăvirea trăiniciei libertăţii noastre. Aici şi oriunde, „De la Nistru pân’ la Tisa”, din SătMar până în Dobrogea, se întinde „vatră de abecedar” (Ion Alexandru) românesc cu care se înscrie pe fiecare cruce de piatră tăria jertfei care trimite prin generaţii porunca de a păstra această sfântă cucerire.

Cu valoare de „sinteză a istoriei poporului român”(Ştefan Pascu), în lumina zilei de 1 Decembrie, Alba Iulia devine Mecca simţirii şi conştiinţei româneşti de pretutindeni, prezente în toată vibraţia recunoştinţei faţă de înfăptuitorii măreţului moment centenar, păstrat aici în crucile de pe fiecare piatră, în mărturiile despre eroii precursori ai libertăţii noastre. Ne închinăm aici la statuia lui Mihai Viteazul, ne închinăm la monumental lui Avram Iancu, ne închinăm pe „Dealul Furcilor”, locul supliciului celor trei sfinţi ai Ardealului, Horea, Cloşca, şi Crişan, şi în toate aceste locuri, răsună în sufletele noastre vocile trecute în eternitate: „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Tării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, „Vrem să ne unim cu Ţara!”, „Mor pentru popor!”.  Şi ei trăiasc în cântecul codrilor, în susurul izvoarelor, în ecoul văzduhului românesc! De acolo, din adânc de istorie, urcă spre viitor datoria de a nu uita „Cântarea pătimirii noastre”(Goga), vine porunca „Graiul ţării să nu-l dăm” (Coşbuc), de acolo, se înalţă ruga: „Sădeşte-n braţul meu de-a pururi/Tăria urii şi-a iubirii!, În suflet seamănă-mi furtună!” (Goga), şi astfel să învăţăm a nu muri „câine nlănţuit”(Coşbuc) De acolo, din adânc, firul milenar al existenţei românilor este dirijat de „Ideea naţională, conştiinţa organică a unităţii”, care „a devenit suprema noastră dogmă” (Goga) şi, astfel, la 1918, trupul nostru „s-a revărsat de ambele părţi ale munţilor” iar „Carpaţii ne sunt şira spinării” (Delavrancea), meterezele de pe care ne apărăm ce e al nostru.

Se petrecea atunci, la 1 Decembrie 1918, descărcarea vulcanică a unei epoci, încheiate cu jertfa generaţiei momentului, care punea pecetea legitimă pe actul de triumf al naţiunii române, prin victoria de la Mărăşeşti şi Oituz, şi trimitea ardelenilor mesajul că pot să pornească spre Marea Adunare. De atunci, din acel mare 1 Decembrie, clopotul reîntregirii „cântă primăvara la începutul iernii” (Adrian Păunescu), acea primăvară când fiinţa neamului mereu renaşte cu noi speranţe, se fortifică, se maturizează şi izbuteşte, de 100 de ani, să-şi menţină ţara rotundă, dârză, hotărâtă, ţinând la distanţă ghiara hidoşeniei ungureşti, căruia nu i-au fost de ajuns 100 de ani să înţeleagă că a fost doar nomad pe aici, prin Transilvania dacică strămoşească.

Suntem din nou hăituiţi de aceşti morţi de vii, aflaţi sub stăpânirea lăcomiei, dar să nu uităm că aici, la noi, este un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu, un pământ înzestrat cu tot ce au toate ţările Europei la un loc: aur, grâne, petrol, gaz, cărbune, păduri, munţi, mare, surse de electricitate… şi oameni care îşi iubesc ţara. Avem şi multe cimitire! Toate acestea poartă un nume: ROMÂNIA. Nu uităm şi avem ferma convingere că trebuie să le apărăm, pentru că „suntem aici în veci stăpâni”, ca moştenitori, descendenţi din „cei mai viteji dintre traci”.

După ultimul sfert de veac traversat în degringoladă, cu dese ţepe ale străinătăţii, trebuie să ne aşternem la drum nou, să luăm cu braţele noastre frâiele vieţii naţiunii şi să punem capăt comenzilor din afară. Să răspundem cu vrednicie şi îndrăzneală îndemnurilor înaintaşilor noştri, care au avut credinţa că vom izbuti să reluăm ce este al nostru:

„Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?

Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni? (Alecsandri, 1848) Aşa îşi cheamă „acel rege-al poeziei” compatrioţii, prefigurând scuturarea ţării de străini, iar, în 1870, Eminescu îşi grăieşte revolta şi îndeamnă la acţiune curajoasă şi dreaptă: „e absurd să cerşim de la maghiari drepturile care ni se cuvin şi care trebuie să ni le luăm pe altă cale

1 Decembrie a fost pragul spre demnitate pe care românii l-au trecut cu hotărâre nu doar pentru 100 de ani, ci pentru totdeauna. Demnitatea şi hotărârea noastră nu trebuie să slăbească sub o nouă ameninţare şi să rostim cu îndrăzneală: „În lături, venetici!” Mesajele marilor personalităţi străbat veacul şi se înscriu în cerinţele timpului nostru, întărind credinţe şi sporind îndârjiri. Suntem datori acestui moment măreţ al istoriei, care a dat românilor semeţia unui popor învingător. Să ne păstrăm vigoarea şi să fim vrednici de misiunea noastră!

SĂ NE TRĂIEŞTI, ROMÂNIE UNITĂ!

SĂ TRĂIEŞTI, POPOR ROMÂN, ÎN PATRIA TA VITEAZĂ, BOGATĂ ŞI FRUMOASĂ!

 

Prof. Georgeta CIOBOTĂ