Declaraţia de la Budapesta, din iunie 1989,  resuscitată la Cluj, în octombrie 2018

La 16 iunie 1989, la Budapesta, s-a desfăşurat ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor pământeşti ale lui  Imre Nagy, om politic maghiar, fost şi prim-ministru în guvernul comunist. Fiind implicat în evenimentele (contra)revoluţionare din 1956 din Ungaria, a fost  condamnat la moarte şi executat. Considerat a fi un „simbol” al rezistenţei anticomuniste, deşi din trecutul său aventuros rezultă contrariul, ceremonialul reînhumării s-a dovedit a fi un bun prilej de contestare a regimurilor comuniste din Europa de est, cel din România devenind o ţintă specială.  Rezultă aceasta chiar din discursurile ţinute, discursuri care au excelat în acuzaţii incitante împotriva regimului de la Bucureşti. S-a insinuat, în mod deosebit, „persecuţiile” la care ar fi fost supusă populaţia de etnie maghiară. Prin urmare, urgenţa înlăturării regimului „criminal” din România a fost invocată de toţi participanţii care au luat cuvântul, indiferent de etnie.

Punându-se în evidenţă „eroismul” poporului maghiar şi caracterul său „anticomunist”, Ungaria îşi revendica rolul de a elibera celelalte popoare de sub dictatura comunistă. În aceste condiţii, iredentismul maghiar se întâlnea practic cu interesul Marilor Puteri de a-l înlătura pe Nicolae Ceauşescu de la conducerea României.

Faptul că n-a fost pur şi simplu un eveniment creştinesc, de omagiere a unui „erou” şi că scopul a fost unul politic, revanşard la adresa României ne este şi mai clar dovedit de Declaraţia comună adoptată şi semnată de membrii Forumului Democratic Maghiar şi un grup de români din emigraţie prezenţi la ceremonia respectivă. Deşi, prin conţinutul ei, Declaraţia nu face notă discordantă faţă de întreaga strategie iredentistă maghiară, faţă de atitudinea  perseverentă a Budapestei de a contesta dreptul istoric al poporului român asupra Transilvaniei, totuşi, fiind lansată într-un moment în care regimul ceauşist pierduse aproape orice susţinere externă, iar opinia publică internaţională, datorită propagandei agresive întreprinsă împotriva lui, începuse să-l perceapă ca pe un regim criminal, multă lume n-a sesizat esenţa iredentistă a acestui document şi, mai ales, scopul pentru care a fost el adoptat.

Dacă la timpul când a fost lansată această declaraţie, datorită contextului politic al acelui moment, ea n-a produs în opinia publică o reacţie firească de respingere, ulterior, evenimentele care au urmat aveau să aducă dovezi de necontestat şi să oblige pe mulţi naivi să-şi deschidă mai bine ochii şi să vadă substratul planului de dezmembrare a României, camuflat în „atrăgătoarele” valori, râvnite în mod firesc şi de români ca libertate, democraţie, drepturi, bună înţelegere etc.

O lectură la prima vedere şi neatentă nu atrage atenţia asupra acestui substrat, astfel încât sunt de „admirat” cei care au reuşit s-o ticluiască şi s-o îmbrace în „culori” atât de atrăgătoare. Nu credem însă că „românii” şi ex regele Mihai, care au semnat-o, ar fi fost şi ei atât de inocenţi încât să nu-şi dea seama de intenţiile maghiarilor, camuflate în conţinutul declaraţiei. Cu pretenţiile lor de intelectuali, asistaţi şi de consilieri unul şi unul, ar fi de neacceptat aşa ceva. Aşa că dacă nu este vorba de prostie atunci altă variantă decât trădarea nu există.

Evenimentele sângeroase din decembrie 1989 nu le-au îngăduit  cercurile maghiare iredentiste, datorită unui complex de factori, să-şi ducă la îndeplinire planul raptului teritorial asupra României aşa cum l-au gândit.

Consecvenţa lor milenară n-avea însă să se încheie odată cu acest eşec. Şi-au schimbat tactica şi continuă să submineze şi astăzi unitatea teritorială a statului român, deromânizând Transilvania, pentru ca într-un context ce le va fi favorabil să producă şi raptul teritorial.

Au recurs, în cele trei decenii care au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, la care au avut o importantă contribuţie,  la tot felul de metode perverse şi subversive pentru a-şi atinge acest scop. Au exploatat slăbiciunile şi, mai ales, lipsa de patriotism şi legitimitate a „noilor” autorităţi ale statului român, obţinând de la acestea cam tot ce şi-au dorit pe linia schimbării structurii demografice, culturale, etnice, educaţionale, economice, istorice etc. în Transilvania. S-a ajuns până acolo încât oficialii maghiari se comportă în acest teritoriu ca şi cum ar fi parte integrantă al propriului lor stat.

Că maghiarii îşi doresc acest spaţiu românesc de când s-au aşezat în câmpia Panonică este un lucru pe care numai naivii şi cei de rea credinţă ar mai putea să-l nege. Că ei doresc acest teritoriu, în definitiv, este treaba lor. Ei pot să dorească orice, inclusiv şi luna de pe cer. Problema este cum ne apărăm noi pământul strămoşesc împotriva acestor agresori, cum onorăm jertfele tuturor generaţiilor de români, confruntaţi cu aceste hoarde de barbari de când au ajuns ele pe meleagurile noastre, cum reuşim să înţelegem că civilizaţia n-a reuşit să le atenueze instinctul sălbatec şi că, din când în când, acesta se activează şi mulţi români cad victime, tocmai pentru că-şi abandonează starea de veghe, influenţaţi fiind de aceste sintagme atât de înşelătoare ca „bună convieţuire”, „complementaritate”, „spaţiu comun”, „forţe democratice”, „origine comună” etc., prezente în declaraţia analizată şi reluate în multe acte „bilaterale” adoptate ulterior.

Statul român sub masca nenumăratelor „reforme” a fost slăbit şi instituţiile create să apere România au devenit nefuncţionale. Regimul lor juridic este, în realitate, unul de blocaj, astfel că împotriva riscurilor care pun în pericol ţara acţiunea lor a ajuns să fie extrem de palidă. Nu mai există niciun sistem de control şi verificare a loialităţii celor ce ajung să ocupe cel puţin funcţiile de conducere în aceste structuri. De aceea, situaţiile când ele servesc tocmai pe cei împotriva cărora ar trebui să lupte nu sunt neevitabile.

În acelaşi timp, propaganda antiromânească s-a înteţit de la o etapă la alta, a devenit tot mai agresivă şi s-a ajuns ca mulţi români, în mod deosebit tineri, să cadă sub influenţa ei toxică şi să trăiască un sentiment de ruşine faţă de moştenirea trecutului, prezentat atât de deformat şi alterat de către agenţii antiromânismului, infiltraţi în toate palierele educaţionale. 

În acest timp de decădere şi de rătăcire pentru tot neamul românesc, iredentismul maghiar a înregistrat succese şi, în lipsa  oricărei forme de rezistenţă românească, a prins curaj şi îşi afirmă deschis pretenţiile teritoriale asupra României. Deci nu mai au nevoie de camuflaj şi subtilităţi de care s-au folosit atâta timp cât statul român mai era în siguranţă.

Un eveniment petrecut la Cluj, în data de 12 octombrie 2018, ne-a făcut să ne reamintim de celebra declaraţie de la Budapesta şi, totodată, să constatăm cele afirmate mai sus, respectiv faptul că, pe fondul slăbiciunii statului român, a alterării simţului patriotic, şi a actelor de trădare la care se pretează tot mai mulţi români, legitimaţi ca români doar cu buletinul nu şi cu sufletul, maghiarii îşi revendică deschis „dreptul” asupra Transilvaniei, mizând în susţinerea acestei pretenţii chiar şi pe sprijinul unor români trădători.

Deci, la data menţionată mai sus, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, al cărui preşedinte este nimeni altul decât László Tõkés,  cel mai feroce duşman al poporului român, duşman declarat, prin faptul că de ziua naţională a României poartă doliu, iar dacă porţi doliu de ziua cuiva înseamnă că-i doreşti moartea, a organizat o dezbatere pe o temă destul de confuză, referitoare, probabil, la convieţuirea interetnică în Transilvania. La această dezbatere a participat şi un număr de 12 „români”, „personalităţi” notorii ale vieţii politice, sociale, culturale, spirituale din România.

Ceea ce interesează mai mult de la acest eveniment este declaraţia pe care au adoptat-o şi semnat-o aceşti 12 „români” împreună cu 12 maghiari, document cu un puternic mesaj iredentist, asemănător celui din iunie 1989, depăşindu-l însă pe acesta prin mai multă transparenţă şi agresivitate. Au intitulat acest document Declaraţia româno-maghiară în Anul Centenarului. Prin conţinutul său, arată c-ar fi vorba de un proiect de ţară al românilor, maghiarilor şi celorlalte minorităţi.

O să încercăm să privim în spatele acestor expresii „atractive” şi să vedem cam unde au ajuns cercurile iredentiste maghiare în planurile lor de acaparare a Transilvaniei.

Deci este vorba de o declaraţie româno-maghiară. Pentru a numi un document cu această expresie bivalentă  se impune ca semnatarii să aibă reprezentativitate. Ne interesează, în special, reprezentativitatea celor 12 „români”, respectiv cine i-a mandatat să semneze această declaraţie intitulată „româno-maghiară”. După cum se constată, aşa ceva nu există şi, după cum vom vedea, fapta are serioase conotaţii penale.

Apoi, nu trebuie să ne scape din vedere nici entităţile beneficiare al demersului lor, fiind vorba de români, maghiari şi celelalte minorităţi. Fiind nominalizaţi românii şi maghiarii înseamnă că se pune semnul egalităţii între aceste două etnii, celelalte fiind minorităţi, aspect care transpare, de fapt, din întregul document.

„Transilvania a fost şi poate să devină un spaţiu de complementaritate – se spune în textul declaraţiei – un model de pluralism cultural şi religios. Promovarea identităţilor şi tradiţiilor care dau specificul Transilvaniei este în folosul şi al românilor şi al maghiarilor. Condiţiile securităţii ambelor comunităţi naţionale sunt frontierele stabile şi respectarea drepturilor minorităţilor. Nu există nici un element care să opună, astăzi, interesele românilor şi maghiarilor. 

Aspiraţiile maghiarilor la autonomie culturală şi teritorială sunt dezideratele unei mai bune organizări şi servesc deci tuturor. Alimentarea confuziei dintre autonomie şi independenţă reflectă uneori neînţelegere, alteori intenţia rea a manipulării”.

Lectura acestui text n-ar trebui să ne provoace nici un fel de îngrijorare, pentru că, cel puţin noi românii, nu suntem un popor agresiv, prădalnic şi, după cum se ştie, toleranţa şi ospitalitatea noastră proverbială este de necontestat. Se cere însă să vedem că această expresie „spaţiu de complementaritate” neagă românilor adevăruri istorice care i-au ajutat să supravieţuiască în vatra străbunilor şi pentru care şi-au dat viaţa multe generaţii dintre ei, respectiv întâietatea lor în acest spaţiu şi conservarea, cu mari sacrificii, a statutului de naţiune majoritară.

Declaraţia ne cere nouă românilor să fim liniştiţi, să nu ne facem griji pentru că „aspiraţiile maghiarilor la autonomie culturală şi teritorială”, ar fi deziderate ale unei mai bune organizări şi servesc tuturor. Cât de adormită să fie oare conştiinţa românilor pentru a nu constata că această „autonomie” i-au făcut pe mulţi dintre ei să-şi piardă locurile de muncă pe motiv că nu cunosc limba maghiară, să nu-şi poată învăţa copiii în limba română pentru că li s-au desfiinţat şcolile în urma „târguielilor politice” dintre UDMR şi aşa zisele partide româneşti, că datorită segregaţionismului agresiv practicat de această organizaţie copiii de români n-au mai fost primiţi în şcolile maghiarizate în aceşti ani de ofensivă a hungarismului etc.

Ar fi o nesăbuinţă să tratăm acest text izolat de ceea ce se întâmplă cu adevărat în Transilvania şi cât de periculos avansează iredentismul maghiar împotriva României. În 2003 şi-au făcut o breşă în Constituţia României, printr-o înţelegere cu partidul majoritar (PSD). În baza art. 120, alin. (2), adoptat şi introdus atunci în Constituţia României, în structurile administrative din Transilvania s-a desfăşurat o epurare etnică de mari proporţii. Au obţinut iniţial un prag de 20%, au militat pentru micşorarea lui la 10%, şi-au adaptat tactica în funcţie de împrejurări şi ofensiva lor merge mai departe.

În 2014, USL-ul le-a acceptat proiectul de constituire a unei structuri administrative autonome în Transilvania, fiind vorba de 5 articole care-şi făcuse loc în legea de revizuire a constituţiei. Proiectul a eşuat datorită destrămării coaliţiei de guvernare.

Au încercat să-l autorizeze prin proiectul legii privind constituirea ţinutului secuiesc, proiect respins de Parlamentul României în primăvara anului 2018, pe considerentul că încalcă mai multe articole din constituţie, contra-dictorialitatea lor fiind, într-adevăr prea evidentă. Au reuşit însă să-l mascheze în conţinutul Codului Administrativ  şi, cu toate acţiunile de protest ale românilor ardeleni, se pare că acest act normativ a fost până la urmă validat.

Ni se recomandă să nu facem confuzie dintre autonomie şi independenţă. Dorind autonomie culturală şi teritorială maghiarii şi mă refer la agitatorii ce flutură fantoma „Ungariei Mari”,  n-ar vrea şi independenţă. Păi cât de naivi să fim ca să-i credem că parlament, guvern, administraţie proprie, poliţie proprie etc. înseamnă doar autonomie?!

„Maghiarii din această ţară – se mai spune în textul declaraţiei - sunt cetăţeni ai statului român având drepturi egale şi inalienabile de a propune modelele de reconstrucţie a statului-patrie comun.”

Statul român, supus atâtor reforme de la schimbarea de regim din 1989, şi-a pierdut forţa necesară să mai poată apăra ţara. Dacă nu s-ar fi întâmplat această disoluţie a puterii şi infiltrarea ei cu agenţi străini, în mod sigur n-am mai fi asistat astăzi la atât insolenţă, încât cei care i-au oprimat pe români atâta amar de vreme, le-au negat dreptul la identitate, libertate, credinţă etc. să îndrăznească a propune modele de reconstrucţie a statului, stat întemeiat de români, sprijinit pe vitejie şi muncă românească, întărit prin cultură românească, stăpânit de spirit românesc, aşa cum îl defineşte marele istoric naţional, Nicolae Iorga. 

Dar cum s-ar putea interpreta sintagma „reconstrucţie”?! A reconstrui presupune că edificiul avut în vedere ori este dărâmat, ori urmează a fi dărâmat pentru a i se imprima, prin reconstrucţie, o nouă arhitectură. S-au auzit voci în diaspora maghiară care prevesteau că România nu va prinde centenarul întreagă. N-am vrea să facem vreo conexiune între textul declaraţiei şi aceste sumbre prevestiri, dar tare se mai potrivesc şi ne întrebăm, oare în capul „românilor” care au semnat declaraţia n-au produs nici un ecou alarmist?!  

Declaraţia conchide că centenarul ar fi o bună ocazie de a resuscita idealul promis în 1918, adică România să devină o patrie a românilor, maghiarilor şi a celorlalte minorităţi, un stat devotat împlinirii aspiraţiilor fiecărei comunităţi. Se pune firesc întrebarea, ce ideal are minoritatea maghiară neîmplinit până acum încât să pretindă o „reconstrucţie” a statului pentru a-l putea satisface?! Există aşa ceva? Desigur, există şi numai orbii şi surzii nu-l pot vedea sau auzi, nu mai vorbesc de trădători. Acesta este idealul „Ungariei Mari”, care nu poate fi împlinit decât prin distrugerea statului român. În acest registru trebuie analizate toate declaraţiile liderilor maghiari, gesturile lor, manifestările şi alte acţiuni mai mult sau mai puţin transparente.  În vara anului trecut (2017) la o manifestare a maghiarilor din Cluj, premierul ungar, Viktor Orbán, a declarat că viitorul Transilvaniei va fi în limba maghiară. Cum am putea tălmăci această declaraţie pentru a o feri de conotaţie iredentistă şi să nu ne îngrijoreze, aşa cum ne îndeamnă declaraţia?! Desigur că aşa ceva nu se poate şi nu se poate pentru că acelaşi personaj ne aminteşte aproape  în fiecare discurs că Ungaria este a ungurilor, asta însemnând că toate celelalte minorităţi care trăiesc în Ungaria nici nu sunt luate în considerare, nemaivorbind c-ar îndrăzni să propună modele de reconstrucţie a statului maghiar.

Dar cu câtă „bucurie” este văzut Centenarul României Mari pentru a fi invocat tocmai de Tõkés László, cel care de Ziua Naţională a României poartă doliu, iar această zi este strâns legată de această mare sărbătoare pentru români? Într-o altă conferinţă a Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania, ţinută în ianuarie 2017 la Oradea, Tõkés László le-a adus la cunoştinţa participanţilor că există şi un alt centenar, respectiv cel al fondării Consiliului Naţional Secuiesc şi al Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania. Cu ocazia acestor două centenare cele două organizaţii maghiare şi-au propus, potrivit lui Tõkés László,  să declare acest an ca an al autodeterminării secuieşti, al autoguvernării naţionale maghiare din Transilvania. Deci nu autonomie culturală, administrativă sau etnică ci de-a dreptul autodeterminare, adică, mai simplu şi pe înţelesul ignoranţilor, rapt teritorial.

  Mulţi dintre cei care au luat la cunoştinţă de textul acestei declaraţii se întreabă nedumeriţi cum de au acceptat nişte „români” să-şi pună semnătura pe acest act care, prin conţinutul său, reprezintă un atentat la integritatea teritorială a României şi, mai ales, lângă semnătura unui duşman al poporului român, în speţă Tõkés László. 

Este într-adevăr un motiv de nedumerire, însă numai pentru cei care nu ştiu cine sunt aceşti „români” şi ce-au făcut ei până a ajunge în acest moment al  trădării neamului românesc. Mă refer doar la nişte nume mai de notorietate, prin apariţiile lor în spaţiul public şi anume, Cristian Pârvulescu, Liviu Antonesei, Gabriel Andreescu, Sabin Gherman, Mircea Toma, Cristian Sandache care completează lista celor 12 „apostoli”. Toţi au vituperat împotriva poporului român şi a valorilor sale identitare. La orice apariţie publică le ieşeau flăcări din gură şi intrau în fibrilaţie când auzeau că am fi făcut şi noi ceva în istorie, că avem şi noi personalităţi în cultură etc.

Oare de ce s-a stabilit, la paritate, acest număr de 12, e o întâmplare sau s-a avut în vedere ceva anume? Să sugereze cumva sau să facă o trimitere la cei 12 apostoli? Păi, în rândul acestora a fost doar un singur trădător, Iuda, în timp ce „românii” din această listă toţi sunt trădători. Aşa ne indică orice dicţionar, juridic sau general, după faptele lor. Din păcate,  actele de trădare nu prea sunt clar definite în actualul cod penal. Şi apoi dacă ar fi definite şi încriminate cine ar putea să aplice prevederile legii în actualele condiţii când răspunderea juridică e doar pentru cei care fură o pâine sau o găină nu şi pentru cei care trădează pur şi simplu ţara, îi înstrăinează bogăţiile, se aliază cu duşmanii şi alte asemenea rele pe care le decontează bietul popor român.

conf. univ. dr. Alexandru AMITITELOAIE