România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străină - Dobrogea

 

1.   Scurtă prezentare a Dobrogei

Dobrogea este un habitat istoric şi geografic dintre Dunăre şi Marea Neagră. În zilele noastre face parte din teritoriul României, Bulgariei şi Ucrainei.

Dobrogea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciţia mică, care nu desemna o provincie, ţinutul făcând parte din provincia Moesia Inferioară, iar mai apoi, în Evul Mediu din Thema bizantină – Paristrion. (Sânziana Ionescu, Dobrogea cel mai frumos pământ al României) În zilele noastre, din punct de vedere administrativ cuprinde în România judeţele Tulcea şi Constanţa.

Principalele oraşe sunt Constanţa, Tulcea, Medgidia şi Mangalia, la care se adaugă staţiunile balneo-climaterice şi de vacanţă: Mamaia, Eforie, Costineşti şi staţiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-vest, Delta Dunării, aflată pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Dobrogea este limitată la nord de Delta Dunării şi de Munţii Măcinului, la est de Marea Neagră şi la vest de cursul inferior al Dunării.

Aşezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră, străbătând Europa Centrală, iar celălalt porturile Mediteranei cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perşilor, apoi cele romane, iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani şi Constantinopol.

În secolele VI – IV î.Hr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de azi a României au fost întemeiate coloniile Histria, Callatis şi Tomis. Coloniile îşi exercitau influenţa asupra unui teritoriu mai larg decât al cetăţii propriu-zise. În anul 46, Dobrogea devine provincia romană Moesia. Istoricul antic Pliniu cel Bătrân susţine că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră era populat de geţi, pe care romanii îi numeau daci. El mai susţine că sciţii aveau aceeaşi origine ca şi geto-dacii.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este navigabil, el leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre cu Constanţa şi Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul cu 400 de km şi are o lungime de 95,6 km.

Canalul este o parte componentă a importantei căi a navigaţiei europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului. Planul de construire era încă din secolul al XIX-lea, pentru ca să fie al patrulea braţ de scurgere al Dunării în Marea Neagră. Construcţia a început în anul 1976 şi cu forţe supranaturale s-a finalizat în 1984.

La centrala atomo-electrică de la Cernavodă, funcţionează doar unităţile I şi II, ele produc 18, 6 % din necesarul de energie electrică al ţării.

Podul de fier şi beton de la Cernavodă este realizat de inginerul constructor Anghel Saligny, considerat unul dintre pionerii tehnicii mondiale. El a fost construit între anii 1890 şi 1895, aducând foloase deosebite privind legătura pe calea ferată cu Dobrogea.

 

2. Istoria zbuciumată a Dobrogei

Istoria timpurie a Dobrogei este integrată în istoria generală a Poporului Român.

După cele mai vechi ştiri cunoscute, teritoriul Dobrogei a fost, ca şi malul de nord al Dunării, locuit de ramura tracică a geţilor, conduşi de marele rege Burebista, ai căror urmaşi romanizaţi sunt Românii.

Burebista – regele geto-dacilor – 82 î.Hr. – 44 î.Hr. este considerat întemeietorul statului dac. Prin acţiunile sale militare a reuşit să înlăture pericolul reprezentat de celţi, situaţi în sud şi vest, a supus pe bastarni în est, a cucerit cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, întinzându-şi regatul în est până la Dunăre, în Câmpia Panonică în vest şi la Munţii Haemus (Munţii Balcani) în sud, până la mlaştinile Pripetului în nord, devenind un potenţial adversar de temut al puternicei Republici Romane.

Sub stăpânirea de 700 de ani a romanilor şi până la pătrunderea bulgarilor în Peninsula Balcanică, Dobrogea a constituit o zonă specială, sub numele de Scythia Minor, a provinciei Moesia de Jos, care a fost compact romanizată, exceptând coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre.

Înainte de colonizarea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VI-lea, ţinuturile de pe malul drept al Dunării aveau deci populaţie care vorbea o limbă romanică. (I.I. Rusu, Etnogeneza Poporului Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 82-83)

După anul 680, Dobrogea a fost sub autoritatea bizantină timp de 292 de ani. În acest timp, documentele atestă în ţinuturile pontice o populaţie veche, numită valahi, urmaşi ai coloniştilor romani de odinioară. De la aceşti valahi, precum şi de la cei care locuiau pe Munţii Haemos, împreună cu bulgarii, a pornit lupta de eliberare care a dus în anul 1186, sub conducerea celor doi fraţi valahi Asan şi Petru, la întemeierea Imperiului Valaho-Bulgar al Asanizilor. (Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a Românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 134-135)

Atât dinastia Asanizilor, cât şi populaţia căreia aparţineau cei doi fraţi sunt denumiţi de către toţi istoricii contemporani – bizantini şi apuseni – cu termenul de vlahi, de origine română. Faptul este atestat în corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea cu regele şi cu Arhiepiscopul bulgarilor şi a valahilor. (Ibidem)

Imperiul vlaho-bulgar al Asăneştilor dintre anii 1186 şi 1257, cuprindea şi Dobrogea.

În jurul anului 1320 odată cu decăderea imperiului, Dobrogea se afla în posesiunea Patriarhului de la Constantinopol, apoi a despotului Dobrotici de la care partea nordică cu Silistra, a trecut ca Tera Dobrotici, sub autoritatea domnului Mircea cel Bătrân.

Evenimentul cel mai important al acelor vremuri l-a constituit urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân, a cărui domnie de 32 de ani, între 1386 şi 1418, a constituit o perioadă fructuoasă pe plan intern, fiind stăvilită înaintarea otomanilor în nordul Dunării.

În vremea domniei, hotarele Ţării Româneşti sunt menţionate de însăşi titulatura sa : “Io Mircea, Voievod şi Domn cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind toată Ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti ale Almaşului şi Făgăraşului, Herţeg şi a Banatului de Severin, Domn şi de amândouă părţile de peste toată Dunărea până la Marea cea Mare şi a cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (Documente privind Istoria României, B, veacurile al XIII-lea şi al XV-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1950, p. 51-52)

După moartea lui Mircea cel Bătrân, urmaşii săi la tron reiau politica antiotomană de înlăturare a stăpânirii şi influenţei Porţii, asupra teritoriului românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră. Faptul este atestat în timpul lui Mihail (1418-1420), fiul lui Mircea cel Bătrân, care în titulatura sa, consemnează într-un document din 10 iulie 1418, îşi spunea : “Mihail Voievod, domn al Ţării Româneşti şi al munţilor, către Ţara Tătărească şi amândouă părţile de dincoace şi de peste Dunăre şi până la Poarta de Fier şi până la Marea Neagră”, iar într-un alt act, din 18 martie 1419, atributele domneşti sunt identice cu ale tatălui său. (Dinu C. Giurescu, Istoria Ilustrată a Românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 134-135)

Pentru că a refuzat plata haraciului (tributului), turcii nu vor întârzia să-l atace, astfel, în 1419, Dobrogea şi Severinul sunt ţintele campaniilor otomane.

O altă expediţie otomană sub conducerea lui Mahomed I, din 1420, venea să restabilească puterea musulmană în oraşele recucerite între timp de Mihail : Isaccea, Enisala şi cele din Deltă. (Ibidem)

Domnitorii români de după Mihail au continuat lupta antiotomană, Dan al II-lea atacă Chilia de două ori, apoi Silistra, Turnu şi Giurgiu, pentru alungarea turcilor. Asediul asupra Chiliei era impus de prezenţa temporară a otomanilor acolo, dar şi de necesitatea imperioasă de a se asigura ieşirea la Marea Neagră, acum tot mai mult stânjenită de flota turcească.

Se pare, deci, că definitivarea cuceririi Dobrogei de către Imperiul Otoman are loc între 1445 şi 1462, atunci când Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş purtau lupte cu otomanii chiar pe pământul Dobrogei.

Prezenţa şi stăpânirea românilor la nordul Dobrogei – acolo unde izvoarele mai târziu îi menţionează pe dicieni – a continuat neîntrerupt până în jurul acestor ani. Portulanele italiene şi greceşti consemnează o serie de localităţi locuite de români. Ocupaţiile lor cu predilecţie, tradiţionale, erau pescuitul, comerţul, agricultura, meşteşugurile şi păstoritul.

Documentele istorice indică aici prezenţa domnitorilor munteni, a celor moldoveni şi chiar a transilvănenilor. Astfel, în jurul anilor 1419-1420, Alexandru cel Bun ia de la Mihail oraşele Chilia, Cetatea Albă, părţile tătăreşti şi întreg ţinutul înconjurător, care au fost înglobate Ţării de Jos a Moldovei.

Nu după mulţi ani, toate cetăţile sunt preluate şi stăpânite de voievozi din Ţara Românească. Mai târziu, Iancu de Hunedoara a primit teritoriul de la gurile Dunării de la Petru al II-lea al Moldovei, drept recompensă că l-a ajutat să obţină tronul Ţării Româneşti, apoi Chilia şi gurile Dunării trec în posesia Ţării Româneşti, până în 1465, când Ştefan cel Mare, după încercări nereuşite, asediază cetatea Chilia, ai cărei locuitori îi deschid porţile la 23 ianuarie.

Sunt stabilite imediat garnizoane militare şi numiţi doi pârcălabi, care reprezintă autoritatea domnească. Aceştia au în sarcină treburile administrative, judecătoreşti şi militare.

Pentru a-şi consolida mai bine poziţia la Marea Neagră, între anii 1475-1479, Ştefan cel Mare construieşte Chilia Nouă în faţa celei vechi, pe celălalt mal al Dunării. În cadrul campaniei otomane din anul 1484 când, după ce turcii trec Dunărea pe la Isaccea-Obluciţa, având alături pe Vlad Călugărul al Munteniei, Chilia este asediată. Acestor atacuri li se adaugă cele tătăreşti conduse de Mengli Ghiral. Cetatea este cucerită, împreună cu Licostomo, Chilia Veche şi cu întregul ţinut înconjurător.

Astfel acea mare parte a Dobrogei cucerită anterior până la linia de demarcaţie Isaccea-Enisala, căreia i se adaugă, în 1484, Delta Dunării cu zona înconjurătoare, intră sub stăpânirea otomană pentru aproape patru veacuri şi jumătate. Românii locuitori aici înfruntă o lungă perioadă de asuprire, atât pe plan social-economic, cât şi cultural-spiritual, dar conştiinţa lor etnică şi apartenenţa la o civilizaţie superioară le-a insuflat vitalitatea şi spiritul de conservare, fiindu-le întotdeauna reazem moral şi îndemn la luptă.

Dobrogea a fost încadrată deplin în sistemul administrativ otoman abia la sfârşitul secolului al          XV-lea, imediat după cucerirea marilor porturi: Chilia şi Cetatea Albă, în 1484, în vremea sultanului Baiazid al II-lea. Dizlocată din sistemul politico-administrativ al ţărilor române, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost organizată în provincii, a căror conducere revenea beilor de margine cu reşedinţa în cetăţile de frontieră.

Iniţial, Dobrogea a fost inclusă în Sangiacul de Silistra, la o dată care nu poate fi stabilită cu exactitate. Această unitate făcea parte, la rândul său din Vilaietul Rumeliei. Ulterior, prin ataşarea unor provincii, ca urmare a repetatelor restructurări militare şi administrative, s-au creat vilaiete separate. Astfel, autoritatea paşalelor de la Silistra s-a extins şi asupra ţinuturilor învecinate, căzute treptat sub stăpânire otomană.

Probabil că la sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Murad al II-lea, s-a construit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirea de Vilaietul de Silistra Oceacov sau Babadag, în funcţie de stabilirea reşedinţei guvernatorului său. Noua unitate administrativă se întinde de la gurile Niprului până către Nicopole, incluzând ţinutul dobrogean, cât şi raialele Giurgiu şi Brăila din partea de nord a Dunării.

Deşi structura organizatorică a Dobrogei a suferit, în timpul stăpânirii otomane, o seamă de modificări, principalele unităţi administrative până în secolul al XIX-lea, au rămas în număr de opt: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Medgidia, Mangalia, Silistra şi Constanţa, acoperind toată suprafaţa sa de nord pe linia Mangalia-Ostrov. (Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Românilor dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979)

Procesul de colonizare cu elemente turco-tătare, care a devenit o preocupare oficială permanentă odată cu cucerirea acestei provincii româneşti, a fost precedat de aşezarea spontană, ţinând de fenomenul migraţiilor târzii a unui mare număr de tătari în părţile de nord ale Moldovei şi în cele de miazănoapte ale Dobrogei.

Din ultima parte a veacului al XVII-lea şi până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, istoria acestor locuri devine foarte agitată. Încă înaintea războiului ruso-turc din 1769-1774, tătarii încep să evacueze sudul Basarabiei; în 1769, la cucerirea Benderului, 12000 de nogai se retrag în Crimeea, dar în 1783, după alipirea Crimeei la Rusia, se reîntorc aici. În sfârşit, în anul 1812, când Basarabia a intrat în componenţa Imperiului Ţarist, o parte însemnată a tătarilor au trecut Dunărea, stabilindu-se pentru scurtă vreme, în Dobrogea.

În toată perioada stăpânirii otomane în Dobrogea, la fondul local românesc – al acelor dicieni, sau „români vechi”, cum se numeau ei înşişi – au continuat să se stabilească locuitorii din ţările române riverane Dunării, precum şi din Transilvania.

Numeroase scrieri atestă prezenţa din vechime a românilor în Deltă. Cronica de la Nürnberg ţinea să remarce încă din 1493 că: “românii locuiesc în insulele Dunării, între care insula Peuce, vestită ca cea mai veche.” (Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 22-23)

Pe fondul simţământului de neam, a conştiinţei vechimii şi permanenţei lor pe aceste locuri, toate marile evenimente din istoria Ţărilor Române din veacul al XIX-lea au avut ecou şi în rândul românilor din Dobrogea.

Bunăoară, în 1821, când în Principate se afla în plină desfăşurare Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, autorităţile otomane au luat măsuri pentru a preveni contactul populaţiei din Dobrogea cu pandurii şi mocanii din Ardeal îndeosebi au fost sfătuiţi ca: ...”în timpul acestor evenimente de zarvă să rămână mai bine cu toţii pe malul drept al Dunării decât să se supună cu avutul lor, unei primejdii din partea rebelilor neînfrânaţi.”(B. Şandru, Mocanii ardeleni în Dobrogea, p. 35-36)

Revoluţia Română de la 1848 a implicat Dobrogea, sub numeroase aspecte, în desfăşurarea evenimentelor. Se ştie astăzi că la acţiunile revoluţionare din Transilvania au participat, alături de Avram Iancu, transilvănenii aşezaţi în Dobrogea, din familiile Popeia, Găitan, Verzea, Săcăşanu ş.a.

După intervenţia militară otomană împotriva revoluţiei, transferarea unor efective turceşti din Anatolia şi încărtuirea lor la Hârşova, Măcin, Rasova şi Silistra, cât şi înarmarea populaţiei musulmane – această din urmă măsură rezultând mai cu seamă din starea de spirit locală decât din Principate – au creat o profundă îngrijorare.

Pe de altă parte, Dobrogea a intrat în planurile activităţii revoluţionare a exilaţilor, care se desfăşurau cu febrilitate în emigraţie sub semnul luptei pentru formarea Statului Naţional, atât din pricina poziţiei sale, cât şi a condiţiilor favorabile găsite aici.

Maturizarea mişcării naţionale din Dobrogea după revoluţia de la mijlocul secolului al XIX-lea a dat un puternic impuls creşterii conştiinţei de sine a Poporului Român.

Ca urmare, unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 şi formarea Statului Naţional Modern, a ridicat pe o treaptă superioară lupta de eliberare naţională a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

După Congresul de la Berlin, care consacra pe plan juridic internaţional, drepturile României asupra Dobrogei a fost aprobată componenţa Comisiei pentru instalarea administraţiei civile româneşti în vechea provincie a ţării.

Actul final, încheiat la 17 decembrie la Constanti-nopol, a fost ratificat mai apoi de guvernele celor şapte puteri semnatare ale Tratatului şi a intrat în vigoare prin trasarea graniţei şi plantarea bornelor de frontieră.

În proclamaţia domnitorului Carol către Armata Română, adresată la 14 noiembrie 1878, cu ocazia preluării Dobrogei se arăta : “Puterile mari ale Europei, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a prinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc ! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci ca amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri.” (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 89-90)

În manifestările publice solemne organizate de Români şi reprezentanţii celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, înaintea instalării administraţiei româneşti şi în afara prezenţei sale se pot identifica forme de exprimare ale autodeterminării şi dreptul de opţiune la apartenenţa cetăţenească. Observăm faptul că după unire mii de locuitori de diverse naţionalităţi s-au întors în Dobrogea devenind, fără constrângeri, cetăţeni ai României.

Instaurarea , de facto, a suveranităţii României în cadrul noilor frontiere maritime, încununa un act naţional de cea mai mare importanţă. După Unirea Principatelor în 1859, restabilirea autorităţii Statului Român asupra Dobrogei, străveche provincie istorică românească, poate fi socotită ca fiind a doua etapă fundamentală a procesului de desăvârşire a Unităţii de Stat a Românilor.

Astfel istoria Dobrogei, parte a istoriei întregului pământ românesc, demonstrează cu putere un adevăr fundamental, acela că jugul asupririi străine poate frâna sau întârzia pentru un timp evoluţia unui popor, dar nu poate împiedica realizarea aspiraţiilor sale legitime – cucerirea libertăţii şi unităţii, asigurarea progresului social – dacă el este hotărât să lupte până la capăt cu fermitate şi eroism. (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 413-414)

 

3. Poetul latin Ovidiu, exilat la Pontul Euxin

Despre Pontul Euxin, informaţiile sunt certe şi prin prezenţa poetului Ovidiu, pe numele său Publius Ovidius Naso, fiind exilat pe motivul “că a văzut ce nu trebuia să vadă.” El s-a născut la 20 martie î. Chr., în localitatea Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila şi a decedat în anul 18 d.Chr. la Constanţa.

A fost îmbarcat pe o corabie şi a părăsit Roma, plecând spre marginea Imperiului Roman, exilat la Tomis – Constanţa – în cetatea unde va rămâne toată viaţa. Nu se cunoaşte unde a fost înmormântat. A fost un mare poet roman, cunoscut în limba română sub numele de Ovidiu. În Constanţa figura sa este reprezentată de o statuie, în memoria sa, ca poet roman, datorită perfecţiunii formale a stilului, umorului fin şi a fanteziei creatoare, el a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horaţiu şi Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metaforfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau a epopeelor lui Homer. Multe din scrisorile şi lucrările sale trimise la Roma au fost pierdute. În una din scrisori, recunoaşte că a devenit un poet get. ( Nicolae Lascu, Amintirea poetului Ovidiu la Constanţa, Revista Pontica nr. 2, 2012, p. 339-358) Într-o scrisoare trimisă soţiei sale la Roma ( Tristia, III, P. 73-76), el a scris despre dorinţa lui ce să scrie pe piatra funerară : “Sub această piatră zace Ovidiu cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe aici, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin.” Ovidiu a fost poetul naţional al Daciei Pontice.

 

4. Monumentul “Tropaeum Traiani” de la Adamclisi

La nord de comuna Adamclisi, într-o zonă de coline împădurite, se află Monumentul triumfal, adică resturile aflate încă în picioare din vestitul Tropaeum Traiani. Tot aici se află şi resturi din mausoleul roman şi altarul antic, care împreună cu metropolele, trofeul şi frizele cu creneluri provenite de la monumentul comemorativ, sunt amenajate muzeistic.

Monumentul triumfal face parte din Complexul Arheologic Tropaeum Traiani, alcătuit din : Monumentul triumfal, Mormântul tumular din spatele său şi Altarul comemorativ, ridicat pentru soldaţii căzuţi în luptă. Construit în cinstea Împăratului Traian, în anii  106-109, ca omagiu pentru înfrângerea coaliţiei formate din daco-geţi, buri şi sarmaţi, în urma luptelor purtate de romani cu aceştia în anul 102. Monumentul comemorativ este un autentic izvor de informaţii despre evenimentele din istoria veche a poporului român.

Monumentul a fost construit conform inscripţiei, între anii 106-109, după proiectul lui Apolodor din Damasc. (El a fost unul dintre cei mai valoroşi constructori antici – Podul de peste Dunăre, Columna Traiană, multe statui din Roma înfăţişându-i pe luptătorii daci ş.a.) Este o construcţie cilindrică, având trepte la bază, iar diametrul este de 40 de m. În zona mediană se aflau 54 de metope, care redau luptele dintre romani şi aliaţii regelui Decebal. Reliefurile erau încadrate de frize şi separate de pilaştri ornamentali. La partea superioară se afla un atic fasonat, prevăzut cu 27 de creneluri, pe care erau figuraţi prizonierii. Deasupra nucleului se înălţa un acoperiş tronconic îmbrăcat în solzi de piatră, precum şi un soclu hexagonal înalt de 6 m, care susţinea trofeul propriu-zis, adică un trunchi îmbrăcat în armura clasică, cu armele de luptă, având la picioare arme şi prizonieri sculptaţi tot în piatră. Pe una din feţele hexagonale a fost descifrată o inscripţie din care rezultă că monumentul era închinat Zeului Marte de către “Nerva Traian August, împărat şi cezar, învingătorul germanilor şi a dacilor, fiul divinului Nerva, mare preot, pentru a XIII-a oară tribun, pentru a VI-a oară împărat, pentru a V-a oară consul, părintele patriei.” (Grigore Tocilescu, op. cit., p. 19-21) La mică distanţă spre est se află altarul, ridicat din ordinul Împăratului Traian în amintirea celor 4000 de soldaţi căzuţi în luptă. (Adrian Rădulescu, Istoria Dobrogei, Ediţia a 2-a, Constanţa, Editura Ex Ponto)

Considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei şi construită în acelaşi timp cu Monumentul Comemorativ, cetatea a fost locuită de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian şi au fost colonizaţi aici. Oraşul ajunsese la rangul de municipium pe vremea Împăratului Septimiu Sever (193-211), dar distrus de goţi a trebuit să fie reconstruit din temelii aşa cum arăta o inscripţie din anul 316, prin grija Împăratului Constantin cel Mare. Cu acest prilej, oraşul a fost înzestrat cu noi ziduri de apărare masive, dar neputând rezista totuşi atacurilor distrugătoare ale avarilor – 587, el a fost definitiv părăsit şi a dispărut de pe scena istoriei.

 

Ioan Corneanu

şi

 Mircea Pîrlea