|
Provinciile româneşti
aflate sub ocupaţie străină - Dobrogea
1. Scurtă prezentare
a Dobrogei
Dobrogea este un habitat
istoric şi geografic dintre Dunăre şi Marea Neagră. În zilele noastre
face parte din teritoriul României, Bulgariei şi Ucrainei.
Dobrogea a fost cunoscută
în antichitate sub numele de Sciţia mică, care nu desemna o provincie,
ţinutul făcând parte din provincia Moesia Inferioară, iar mai apoi, în
Evul Mediu din Thema bizantină – Paristrion. (Sânziana Ionescu,
Dobrogea cel mai frumos pământ al României) În zilele noastre,
din punct de vedere administrativ cuprinde în România judeţele Tulcea şi
Constanţa.
Principalele oraşe sunt
Constanţa, Tulcea, Medgidia şi Mangalia, la care se adaugă staţiunile
balneo-climaterice şi de vacanţă: Mamaia, Eforie, Costineşti şi
staţiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de
nord-vest, Delta Dunării, aflată pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
Dobrogea este limitată la
nord de Delta Dunării şi de Munţii Măcinului, la est de Marea Neagră şi
la vest de cursul inferior al Dunării.
Aşezată la răscrucea a
două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră,
străbătând Europa Centrală, iar celălalt porturile Mediteranei cu ale
stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o
soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale
perşilor, apoi cele romane, iar mai târziu invaziile popoarelor
migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind
între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre
Balcani şi Constantinopol.
În secolele VI – IV î.Hr.
litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de
azi a României au fost întemeiate coloniile Histria, Callatis şi Tomis.
Coloniile îşi exercitau influenţa asupra unui teritoriu mai larg decât
al cetăţii propriu-zise. În anul 46, Dobrogea devine provincia romană
Moesia. Istoricul antic Pliniu cel Bătrân susţine că teritoriul dintre
Dunăre şi Marea Neagră era populat de geţi, pe care romanii îi numeau
daci. El mai susţine că sciţii aveau aceeaşi origine ca şi geto-dacii.
Canalul Dunăre-Marea
Neagră este navigabil, el leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre cu
Constanţa şi Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul cu 400
de km şi are o lungime de 95,6 km.
Canalul este o parte
componentă a importantei căi a navigaţiei europene dintre Marea Neagră
şi Marea Nordului. Planul de construire era încă din secolul al XIX-lea,
pentru ca să fie al patrulea braţ de scurgere al Dunării în Marea
Neagră. Construcţia a început în anul 1976 şi cu forţe supranaturale s-a
finalizat în 1984.
La centrala
atomo-electrică de la Cernavodă, funcţionează doar unităţile I şi II,
ele produc 18, 6 % din necesarul de energie electrică al ţării.
Podul de fier şi beton de
la Cernavodă este realizat de inginerul constructor Anghel Saligny,
considerat unul dintre pionerii tehnicii mondiale. El a fost construit
între anii 1890 şi 1895, aducând foloase deosebite privind legătura pe
calea ferată cu Dobrogea.
2. Istoria zbuciumată a
Dobrogei
Istoria timpurie a
Dobrogei este integrată în istoria generală a Poporului Român.
După cele mai vechi ştiri
cunoscute, teritoriul Dobrogei a fost, ca şi malul de nord al Dunării,
locuit de ramura tracică a geţilor, conduşi de marele rege Burebista, ai
căror urmaşi romanizaţi sunt Românii.
Burebista – regele
geto-dacilor – 82 î.Hr. – 44 î.Hr. este considerat întemeietorul
statului dac. Prin acţiunile sale militare a reuşit să înlăture
pericolul reprezentat de celţi, situaţi în sud şi vest, a supus pe
bastarni în est, a cucerit cetăţile greceşti de la Pontul Euxin,
întinzându-şi regatul în est până la Dunăre, în Câmpia Panonică în vest
şi la Munţii Haemus (Munţii Balcani) în sud, până la mlaştinile
Pripetului în nord, devenind un potenţial adversar de temut al
puternicei Republici Romane.
Sub stăpânirea de 700 de
ani a romanilor şi până la pătrunderea bulgarilor în Peninsula
Balcanică, Dobrogea a constituit o zonă specială, sub numele de Scythia
Minor, a provinciei Moesia de Jos, care a fost compact romanizată,
exceptând coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre.
Înainte de colonizarea
slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VI-lea, ţinuturile
de pe malul drept al Dunării aveau deci populaţie care vorbea o limbă
romanică. (I.I. Rusu, Etnogeneza Poporului Român, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 82-83)
După anul 680, Dobrogea a
fost sub autoritatea bizantină timp de 292 de ani. În acest timp,
documentele atestă în ţinuturile pontice o populaţie veche, numită
valahi, urmaşi ai coloniştilor romani de odinioară. De la aceşti valahi,
precum şi de la cei care locuiau pe Munţii Haemos, împreună cu bulgarii,
a pornit lupta de eliberare care a dus în anul 1186, sub conducerea
celor doi fraţi valahi Asan şi Petru, la întemeierea Imperiului
Valaho-Bulgar al Asanizilor. (Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată
a Românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 134-135)
Atât dinastia Asanizilor,
cât şi populaţia căreia aparţineau cei doi fraţi sunt denumiţi de către
toţi istoricii contemporani – bizantini şi apuseni – cu termenul de
vlahi, de origine română. Faptul este atestat în corespondenţa papei
Inocenţiu al III-lea cu regele şi cu Arhiepiscopul bulgarilor şi a
valahilor. (Ibidem)
Imperiul vlaho-bulgar al
Asăneştilor dintre anii 1186 şi 1257, cuprindea şi Dobrogea.
În jurul anului 1320 odată
cu decăderea imperiului, Dobrogea se afla în posesiunea Patriarhului de
la Constantinopol, apoi a despotului Dobrotici de la care partea nordică
cu Silistra, a trecut ca Tera Dobrotici, sub autoritatea domnului Mircea
cel Bătrân.
Evenimentul cel mai
important al acelor vremuri l-a constituit urcarea pe tron a lui Mircea
cel Bătrân, a cărui domnie de 32 de ani, între 1386 şi 1418, a
constituit o perioadă fructuoasă pe plan intern, fiind stăvilită
înaintarea otomanilor în nordul Dunării.
 În
vremea domniei, hotarele Ţării Româneşti sunt menţionate de însăşi
titulatura sa : “Io Mircea, Voievod şi Domn cu mila lui Dumnezeu şi cu
darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind toată Ţara Ungro-Vlahiei şi
părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti ale Almaşului şi
Făgăraşului, Herţeg şi a Banatului de Severin, Domn şi de amândouă
părţile de peste toată Dunărea până la Marea cea Mare şi a cetăţii
Dârstorului stăpânitor.” (Documente privind Istoria României, B,
veacurile al XIII-lea şi al XV-lea, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1950, p. 51-52)
După moartea lui Mircea
cel Bătrân, urmaşii săi la tron reiau politica antiotomană de înlăturare
a stăpânirii şi influenţei Porţii, asupra teritoriului românesc dintre
Dunăre şi Marea Neagră. Faptul este atestat în timpul lui Mihail
(1418-1420), fiul lui Mircea cel Bătrân, care în titulatura sa,
consemnează într-un document din 10 iulie 1418, îşi spunea : “Mihail
Voievod, domn al Ţării Româneşti şi al munţilor, către Ţara Tătărească
şi amândouă părţile de dincoace şi de peste Dunăre şi până la Poarta de
Fier şi până la Marea Neagră”, iar într-un alt act, din 18 martie 1419,
atributele domneşti sunt identice cu ale tatălui său. (Dinu C.
Giurescu, Istoria Ilustrată a Românilor, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 134-135)
Pentru că a refuzat plata
haraciului (tributului), turcii nu vor întârzia să-l atace, astfel, în
1419, Dobrogea şi Severinul sunt ţintele campaniilor otomane.
O altă expediţie otomană
sub conducerea lui Mahomed I, din 1420, venea să restabilească puterea
musulmană în oraşele recucerite între timp de Mihail : Isaccea, Enisala
şi cele din Deltă. (Ibidem)
Domnitorii români de după
Mihail au continuat lupta antiotomană, Dan al II-lea atacă Chilia de
două ori, apoi Silistra, Turnu şi Giurgiu, pentru alungarea turcilor.
Asediul asupra Chiliei era impus de prezenţa temporară a otomanilor
acolo, dar şi de necesitatea imperioasă de a se asigura ieşirea la Marea
Neagră, acum tot mai mult stânjenită de flota turcească.
Se pare, deci, că
definitivarea cuceririi Dobrogei de către Imperiul Otoman are loc între
1445 şi 1462, atunci când Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş purtau lupte cu
otomanii chiar pe pământul Dobrogei.
Prezenţa şi stăpânirea
românilor la nordul Dobrogei – acolo unde izvoarele mai târziu îi
menţionează pe dicieni – a continuat neîntrerupt până în jurul acestor
ani. Portulanele italiene şi greceşti consemnează o serie de localităţi
locuite de români. Ocupaţiile lor cu predilecţie, tradiţionale, erau
pescuitul, comerţul, agricultura, meşteşugurile şi păstoritul.
Documentele istorice
indică aici prezenţa domnitorilor munteni, a celor moldoveni şi chiar a
transilvănenilor. Astfel, în jurul anilor 1419-1420, Alexandru cel Bun
ia de la Mihail oraşele Chilia, Cetatea Albă, părţile tătăreşti şi
întreg ţinutul înconjurător, care au fost înglobate Ţării de Jos a
Moldovei.
Nu după mulţi ani, toate
cetăţile sunt preluate şi stăpânite de voievozi din Ţara Românească. Mai
târziu, Iancu de Hunedoara a primit teritoriul de la gurile Dunării de
la Petru al II-lea al Moldovei, drept recompensă că l-a ajutat să obţină
tronul Ţării Româneşti, apoi Chilia şi gurile Dunării trec în posesia
Ţării Româneşti, până în 1465, când Ştefan cel Mare, după încercări
nereuşite, asediază cetatea Chilia, ai cărei locuitori îi deschid
porţile la 23 ianuarie.
Sunt stabilite imediat
garnizoane militare şi numiţi doi pârcălabi, care reprezintă autoritatea
domnească. Aceştia au în sarcină treburile administrative, judecătoreşti
şi militare.
Pentru a-şi consolida mai
bine poziţia la Marea Neagră, între anii 1475-1479, Ştefan cel Mare
construieşte Chilia Nouă în faţa celei vechi, pe celălalt mal al
Dunării. În cadrul campaniei otomane din anul 1484 când, după ce turcii
trec Dunărea pe la Isaccea-Obluciţa, având alături pe Vlad Călugărul al
Munteniei, Chilia este asediată. Acestor atacuri li se adaugă cele
tătăreşti conduse de Mengli Ghiral. Cetatea este cucerită, împreună cu
Licostomo, Chilia Veche şi cu întregul ţinut înconjurător.
Astfel acea mare parte a
Dobrogei cucerită anterior până la linia de demarcaţie Isaccea-Enisala,
căreia i se adaugă, în 1484, Delta Dunării cu zona înconjurătoare, intră
sub stăpânirea otomană pentru aproape patru veacuri şi jumătate. Românii
locuitori aici înfruntă o lungă perioadă de asuprire, atât pe plan
social-economic, cât şi cultural-spiritual, dar conştiinţa lor etnică şi
apartenenţa la o civilizaţie superioară le-a insuflat vitalitatea şi
spiritul de conservare, fiindu-le întotdeauna reazem moral şi îndemn la
luptă.
Dobrogea a fost încadrată
deplin în sistemul administrativ otoman abia la sfârşitul secolului
al XV-lea, imediat după cucerirea marilor porturi: Chilia şi
Cetatea Albă, în 1484, în vremea sultanului Baiazid al II-lea. Dizlocată
din sistemul politico-administrativ al ţărilor române, provincia dintre
Dunăre şi Marea Neagră a fost organizată în provincii, a căror conducere
revenea beilor de margine cu reşedinţa în cetăţile de frontieră.
Iniţial, Dobrogea a fost
inclusă în Sangiacul de Silistra, la o dată care nu poate fi stabilită
cu exactitate. Această unitate făcea parte, la rândul său din Vilaietul
Rumeliei. Ulterior, prin ataşarea unor provincii, ca urmare a
repetatelor restructurări militare şi administrative, s-au creat
vilaiete separate. Astfel, autoritatea paşalelor de la Silistra s-a
extins şi asupra ţinuturilor învecinate, căzute treptat sub stăpânire
otomană.
Probabil că la sfârşitul
secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Murad al II-lea, s-a
construit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirea
de Vilaietul de Silistra Oceacov sau Babadag, în funcţie de stabilirea
reşedinţei guvernatorului său. Noua unitate administrativă se întinde de
la gurile Niprului până către Nicopole, incluzând ţinutul dobrogean, cât
şi raialele Giurgiu şi Brăila din partea de nord a Dunării.
Deşi structura
organizatorică a Dobrogei a suferit, în timpul stăpânirii otomane, o
seamă de modificări, principalele unităţi administrative până în secolul
al XIX-lea, au rămas în număr de opt: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag,
Medgidia, Mangalia, Silistra şi Constanţa, acoperind toată suprafaţa sa
de nord pe linia Mangalia-Ostrov. (Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu,
Istoria Românilor dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979)
Procesul de colonizare cu
elemente turco-tătare, care a devenit o preocupare oficială permanentă
odată cu cucerirea acestei provincii româneşti, a fost precedat de
aşezarea spontană, ţinând de fenomenul migraţiilor târzii a unui mare
număr de tătari în părţile de nord ale Moldovei şi în cele de
miazănoapte ale Dobrogei.
Din ultima parte a
veacului al XVII-lea şi până în primele decenii ale secolului al
XIX-lea, istoria acestor locuri devine foarte agitată. Încă înaintea
războiului ruso-turc din 1769-1774, tătarii încep să evacueze sudul
Basarabiei; în 1769, la cucerirea Benderului, 12000 de nogai se retrag
în Crimeea, dar în 1783, după alipirea Crimeei la Rusia, se reîntorc
aici. În sfârşit, în anul 1812, când Basarabia a intrat în componenţa
Imperiului Ţarist, o parte însemnată a tătarilor au trecut Dunărea,
stabilindu-se pentru scurtă vreme, în Dobrogea.
În toată perioada
stăpânirii otomane în Dobrogea, la fondul local românesc – al acelor
dicieni, sau „români vechi”, cum se numeau ei înşişi – au continuat să
se stabilească locuitorii din ţările române riverane Dunării, precum şi
din Transilvania.
Numeroase scrieri atestă
prezenţa din vechime a românilor în Deltă. Cronica de la Nürnberg
ţinea să remarce încă din 1493 că: “românii locuiesc în insulele
Dunării, între care insula Peuce, vestită ca cea mai veche.” (Constantin
C. Giurescu, op. cit., p. 22-23)
Pe fondul simţământului de
neam, a conştiinţei vechimii şi permanenţei lor pe aceste locuri, toate
marile evenimente din istoria Ţărilor Române din veacul al XIX-lea au
avut ecou şi în rândul românilor din Dobrogea.
Bunăoară, în 1821, când în
Principate se afla în plină desfăşurare Revoluţia condusă de Tudor
Vladimirescu, autorităţile otomane au luat măsuri pentru a preveni
contactul populaţiei din Dobrogea cu pandurii şi mocanii din Ardeal
îndeosebi au fost sfătuiţi ca: ...”în timpul acestor evenimente de zarvă
să rămână mai bine cu toţii pe malul drept al Dunării decât să se supună
cu avutul lor, unei primejdii din partea rebelilor neînfrânaţi.”(B.
Şandru, Mocanii ardeleni în Dobrogea, p. 35-36)
Revoluţia Română de la
1848 a implicat Dobrogea, sub numeroase aspecte, în desfăşurarea
evenimentelor. Se ştie astăzi că la acţiunile revoluţionare din
Transilvania au participat, alături de Avram Iancu, transilvănenii
aşezaţi în Dobrogea, din familiile Popeia, Găitan, Verzea, Săcăşanu ş.a.
După intervenţia militară
otomană împotriva revoluţiei, transferarea unor efective turceşti din
Anatolia şi încărtuirea lor la Hârşova, Măcin, Rasova şi Silistra, cât
şi înarmarea populaţiei musulmane – această din urmă măsură rezultând
mai cu seamă din starea de spirit locală decât din Principate – au creat
o profundă îngrijorare.
Pe de altă parte, Dobrogea
a intrat în planurile activităţii revoluţionare a exilaţilor, care se
desfăşurau cu febrilitate în emigraţie sub semnul luptei pentru formarea
Statului Naţional, atât din pricina poziţiei sale, cât şi a condiţiilor
favorabile găsite aici.
Maturizarea mişcării
naţionale din Dobrogea după revoluţia de la mijlocul secolului al
XIX-lea a dat un puternic impuls creşterii conştiinţei de sine a
Poporului Român.
Ca urmare, unirea Moldovei
cu Muntenia în 1859 şi formarea Statului Naţional Modern, a ridicat pe o
treaptă superioară lupta de eliberare naţională a românilor aflaţi sub
stăpânire străină.
După Congresul de la
Berlin, care consacra pe plan juridic internaţional, drepturile României
asupra Dobrogei a fost aprobată componenţa Comisiei pentru instalarea
administraţiei civile româneşti în vechea provincie a ţării.
Actul final, încheiat la
17 decembrie la Constanti-nopol, a fost ratificat mai apoi de guvernele
celor şapte puteri semnatare ale Tratatului şi a intrat în vigoare prin
trasarea graniţei şi plantarea bornelor de frontieră.
În proclamaţia
domnitorului Carol către Armata Română, adresată la 14 noiembrie 1878,
cu ocazia preluării Dobrogei se arăta : “Puterile mari ale Europei, prin
Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche
posesiune a prinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe
acest pământ care devine din nou românesc ! Însă acum veţi merge în
Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci ca amici, ca fraţi ai
locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri.” (Dinu C.
Giurescu, op. cit., p. 89-90)
În manifestările publice
solemne organizate de Români şi reprezentanţii celorlalte naţionalităţi
conlocuitoare, înaintea instalării administraţiei româneşti şi în afara
prezenţei sale se pot identifica forme de exprimare ale autodeterminării
şi dreptul de opţiune la apartenenţa cetăţenească. Observăm faptul că
după unire mii de locuitori de diverse naţionalităţi s-au întors în
Dobrogea devenind, fără constrângeri, cetăţeni ai României.
Instaurarea , de facto, a
suveranităţii României în cadrul noilor frontiere maritime, încununa un
act naţional de cea mai mare importanţă. După Unirea Principatelor în
1859, restabilirea autorităţii Statului Român asupra Dobrogei, străveche
provincie istorică românească, poate fi socotită ca fiind a doua etapă
fundamentală a procesului de desăvârşire a Unităţii de Stat a Românilor.
Astfel istoria Dobrogei,
parte a istoriei întregului pământ românesc, demonstrează cu putere un
adevăr fundamental, acela că jugul asupririi străine poate frâna sau
întârzia pentru un timp evoluţia unui popor, dar nu poate împiedica
realizarea aspiraţiilor sale legitime – cucerirea libertăţii şi
unităţii, asigurarea progresului social – dacă el este hotărât să lupte
până la capăt cu fermitate şi eroism. (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu,
De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 413-414)
3. Poetul latin Ovidiu,
exilat la Pontul Euxin
Despre Pontul Euxin,
informaţiile sunt certe şi prin prezenţa poetului Ovidiu, pe numele său
Publius Ovidius Naso, fiind exilat pe motivul “că a văzut ce nu trebuia
să vadă.” El s-a născut la 20 martie î. Chr., în localitatea Sulmo, azi
Sulmona, provincia Aquila şi a decedat în anul 18 d.Chr. la Constanţa.
A fost îmbarcat pe o
corabie şi a părăsit Roma, plecând spre marginea Imperiului Roman,
exilat la Tomis – Constanţa – în cetatea unde va rămâne toată viaţa. Nu
se cunoaşte unde a fost înmormântat. A fost un mare poet roman, cunoscut
în limba română sub numele de Ovidiu. În Constanţa figura sa este
reprezentată de o statuie, în memoria sa, ca poet roman, datorită
perfecţiunii formale a stilului, umorului fin şi a fanteziei creatoare,
el a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horaţiu
şi Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia
Metaforfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul
Eneidei lui Virgiliu sau a epopeelor lui Homer. Multe din
scrisorile şi lucrările sale trimise la Roma au fost pierdute. În una
din scrisori, recunoaşte că a devenit un poet get. ( Nicolae Lascu,
Amintirea poetului Ovidiu la Constanţa, Revista Pontica nr.
2, 2012, p. 339-358) Într-o scrisoare trimisă soţiei sale la Roma (
Tristia, III, P. 73-76), el a scris despre dorinţa lui ce să
scrie pe piatra funerară : “Sub această piatră zace Ovidiu cântăreţul/
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe aici,
dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin.”
Ovidiu a fost poetul naţional al Daciei Pontice.
4. Monumentul “Tropaeum
Traiani” de la Adamclisi
La nord de comuna
Adamclisi, într-o zonă de coline împădurite, se află Monumentul
triumfal, adică resturile aflate încă în picioare din vestitul Tropaeum
Traiani. Tot aici se află şi resturi din mausoleul roman şi altarul
antic, care împreună cu metropolele, trofeul şi frizele cu creneluri
provenite de la monumentul comemorativ, sunt amenajate muzeistic.
 Monumentul
triumfal face parte din Complexul Arheologic Tropaeum Traiani, alcătuit
din : Monumentul triumfal, Mormântul tumular din spatele său şi Altarul
comemorativ, ridicat pentru soldaţii căzuţi în luptă. Construit în
cinstea Împăratului Traian, în anii 106-109, ca omagiu pentru
înfrângerea coaliţiei formate din daco-geţi, buri şi sarmaţi, în urma
luptelor purtate de romani cu aceştia în anul 102. Monumentul
comemorativ este un autentic izvor de informaţii despre evenimentele din
istoria veche a poporului român.
Monumentul a fost
construit conform inscripţiei, între anii 106-109, după proiectul lui
Apolodor din Damasc. (El a fost unul dintre cei mai valoroşi
constructori antici – Podul de peste Dunăre, Columna Traiană, multe
statui din Roma înfăţişându-i pe luptătorii daci ş.a.) Este o
construcţie cilindrică, având trepte la bază, iar diametrul este de 40
de m. În zona mediană se aflau 54 de metope, care redau luptele dintre
romani şi aliaţii regelui Decebal. Reliefurile erau încadrate de frize
şi separate de pilaştri ornamentali. La partea superioară se afla un
atic fasonat, prevăzut cu 27 de creneluri, pe care erau figuraţi
prizonierii. Deasupra nucleului se înălţa un acoperiş tronconic îmbrăcat
în solzi de piatră, precum şi un soclu hexagonal înalt de 6 m, care
susţinea trofeul propriu-zis, adică un trunchi îmbrăcat în armura
clasică, cu armele de luptă, având la picioare arme şi prizonieri
sculptaţi tot în piatră. Pe una din feţele hexagonale a fost descifrată
o inscripţie din care rezultă că monumentul era închinat Zeului Marte de
către “Nerva Traian August, împărat şi cezar, învingătorul germanilor şi
a dacilor, fiul divinului Nerva, mare preot, pentru a XIII-a oară
tribun, pentru a VI-a oară împărat, pentru a V-a oară consul, părintele
patriei.” (Grigore Tocilescu, op. cit., p. 19-21) La mică
distanţă spre est se află altarul, ridicat din ordinul Împăratului
Traian în amintirea celor 4000 de soldaţi căzuţi în luptă. (Adrian
Rădulescu, Istoria Dobrogei, Ediţia a 2-a, Constanţa, Editura
Ex Ponto)
Considerată drept cea mai
mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei şi construită în
acelaşi timp cu Monumentul Comemorativ, cetatea a fost locuită de
familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui
Traian şi au fost colonizaţi aici. Oraşul ajunsese la rangul de
municipium pe vremea Împăratului Septimiu Sever (193-211), dar distrus
de goţi a trebuit să fie reconstruit din temelii aşa cum arăta o
inscripţie din anul 316, prin grija Împăratului Constantin cel Mare. Cu
acest prilej, oraşul a fost înzestrat cu noi ziduri de apărare masive,
dar neputând rezista totuşi atacurilor distrugătoare ale avarilor – 587,
el a fost definitiv părăsit şi a dispărut de pe scena istoriei.
 Ioan
Corneanu
şi
Mircea Pîrlea
|
|
