Regele Ferdinand I, Ion (Ionel) I.C.Brătianu - preşedintele Consiliului de Miniştri - şi făurirea României Mari

Desfăşurată într-un cadru internaţional favorabil, ca urmare a victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale şi a destrămării Imperiilor Austro-Ungar, Ţarist, German şi Otoman, lupta pentru unirea românilor într-un singur stat a intrat în anul 1918 în faza finală.

Basarabia a fost primul teritoriu românesc cu care a început procesul reîntregirii naţionale. În atmosfera întunecată a începutului de an 1918, o rază de lumină s-a ivit în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Fruntaşii politici basarabeni au avut convorbiri cu oamenii politici de la Iaşi, inclusiv cu Ion I.C.Brătianu, pentru pregătirea marelui act al Unirii. În ziua de 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţa solemnă la Chişinău, votează, după 106 ani de ocupaţie rusă, unirea Basarabiei cu România – document de importanţă fundamentală în Istoria Românilor. Actul Unirii semnat de Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Pan Halippa, vicepre-şedinte şi I.Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, menţionează: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de către Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa,   România.”1

La 30 martie, cu prilejul sosirii la Iaşi a membrilor guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti pentru a anunţa oficial hotărârea de unire, au fost iniţiate grandioase manifestaţii. După cum relatează ziarul România Nouă: „Deşi zi de lucru, lumea îşi uitase de treburi şi mii de oameni alergau de dimineaţă spre gară ca să vadă ceea ce niciodată nu mai văzuse […]. Pe tot parcursul drumului – armată, steaguri naţionale, ordine şi însufleţire”. Iar în toastul rostit la prânzul dat în cinstea reprezentanţilor Basarabiei, regele Ferdinand I spunea: „Vă salut azi, pe voi fraţi de dincolo de Prut. Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce demult domnea în inimile fraţilor voştri moldoveni ai Basarabiei; l-aţi înţeles aşa de bine că azi putem vorbi unii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni. Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului. Din graniţă aţi făcut punte unindu-vă cu ţara mumă şi de aceea vă zic: Bine aţi venit între noi!”.

Prin înaltul Decret Regal nr.842 din 9 aprilie 1918 a fost adoptat actul de unire al Basarabiei cu România, doi reprezen-tanţi ai Sfatului Ţării, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, fiind numiţi ca miniştri fără portofoliu în guvernul român, iar pentru administrarea provizorie a Basarabiei a fost numit un Consiliu directorial format din nouă persoane.

„Basarabia n-a fost anexată de România, cum afirma nota ucraineană – care cataloga actul unirii ca o agresiune asupra Ucrainei -, ci s-a unit cu Patria-Mamă şi anume pe baza unei hotărâri care a fost luată aproape în unanimitate de Sfatul Ţării, de Adunarea naţională şi legislativă a Republicii Moldoveneşti din Basarabia”2, organe reprezentative al acestui ţinut românesc.

A urmat Bucovina, unde „Congresul General al Bucovinei, întrunit în 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală din Cernăuţi, considerând că de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova care în jurul ei s-a închegat ca Stat;

Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; [...]

considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;

considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care ii nesocotea drepturile naţionale […];

considerând deci că, cu toate acestea, bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi nerăbdare, va sosi […]

constată că ceasul acesta mare a sunat! […]

Drept aceea, noi, membrii Congresului General al Bucovinei, întrunind suprema putere a ţării şi fiind singurii învestiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”3

Toate acestea sunt cuprinse în Declaraţia de Unire adoptată în unanimitate de Congresul General al Bucovinei, alcătuit din 74 membri ai Consiliului Naţional, între care se afla şi Iancu Flondor, şeful guvernului bucovinean.

În legătură cu data smulgerii Bucovinei din „trupul Moldovei”, cerce-tările ulterioare, inclusiv cele ale lui Mihail Kogălniceanu, au dovedit că acest eveniment a avut loc nu în 1774, cum se menţionează în Declaraţia de Unire a Congresului General al Bucovinei, ci la 7 mai 1775, în urma unei convenţii turco-austriece.

La Congres au luat parte, aderând la Unire, 7 delegaţi ai germanilor, 6 ai polonezilor şi 13 reprezentanţi ai comunelor ucrainiene.

Basarabia era reprezentată la Congres de Halippa Pantelimon, Pelivan Ion, Buzdugan Ion şi Cazacliu Grigore. Din Transilvania au venit Crişan Gheorghe, Deleu Victor, Osvada Vasile.4

Votul unanim al Congresului a fost adus la cunoştinţa regelui Ferdinand I printr-o telegramă, în care între altele se spune: „Congresul General al Bucovinei, care întrupează suprema putere a ţării, în numele suveranităţii naţionale, a votat azi cu unanimitate Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei  în hotarele ei actuale cu Regatul României. […].”5

La rândul său regele Ferdinand I a răspuns prin următorul mesaj: […]  „Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresie a voinţei poporului întreg al acestui vechi pământ românesc a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. Din adâncul sufletului meu multumesc proniei cereşti care mi-a îngăduit ca, sub domnia mea, fiica răpită acum 144 ani să se reîntoarcă în sânul ţării-mame, aducând noi forţe pentru propăşirea neamului.”6

La 18/31 decembrie 1918 a fost emis Decretul-Lege privitor la Unirea Bucovinei, semnat de Regele Ferdinand I şi Ion I.C.Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul Afacerilor Externe.

După ce au trăit bucuria retragerii precipi-tate a vrăjmaşului înfrânt, la 1 decembrie 1918 populaţia Capitalei – scrie Elisabeta Simion în studiul său introductiv la volumul al doilea al Memoriilor Sabinei Cantacuzino, pag. XXVIII, „a făcut o primire entuziastă autorităţilor de la Iaşi, în frunte cu regele, cu prilejul revenirii în Bucureşti. În acea zi, în care la Alba Iulia se hotăra Unirea Transilvaniei cu România, alăturându-se astfel actelor de Unire ale Basarabiei şi Bucovinei, parcă toţi locuitorii oraşului ieşiseră pe străzi să se manifeste, să trăiască o realitate mult timp aşteptată.”  

„După doi ani cumpliţi, relatează la rândul ei Regina Maria în cartea ei Povestea vieţii mele, vol.II, pag.494, „ne întorserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţei, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirarea că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi că se îmbată de gloria întoarcerii.”

La rândul lor, Sabina Cantacuzino şi Pia Alimăneştianu s-au aplecat mai mult asupra familiei lor şi în special asupra lui Ionel Brătianu. „S-au reîntors, rând pe rând ai noştri – notează Pia Alimăneştianu în cartea ei, Însemnări din timpul ocupaţiei germane 1916-1918, apărută în 1929, pag.127, cei mici mult crescuţi, cei mari aproape neschimbaţi; afară de Ionel, al cărui păr este alb şi privirea îngrijorată. Asupra umerilor săi a apăsat o prea încercată răspundere şi va mai apăsa până ce se va încheia pacea generală. Nu mai are veselia de altă dată el, care cu mine, eram cei mai veseli din casă!”

Convinsă că familia Brătianu, în primul rând Ionel, îşi dovedise dorinţa de a acţiona în consens cu dezideratele ţării, Sabina Cantacuzino îşi încheie astfel volumul al II-lea al Memoriilor ei: „Să aşteptăm cu încredere echilibrul mult dorit, triumful imanent al adevărului şi binelui, luminarea conştiinţei naţionale prin şcoală şi, mai ales, prin educaţie. Istoria va pune pe fiecare la locul lui.”

În 29 noiembrie/12 decembrie 1918, în locul guvernului Coandă demisionat, s-a alcătuit un nou guvern naţional-liberal prezidat de Ion I.C.Brătianu. „E firesc ca formarea noului guvern să se încredinţeze şefului Partidului Naţional-Liberal, care, declarând războiul, a realizat prin el Unirea tuturor românilor” scria Viitorul din 1/14 decembrie 1918. În declaraţia făcută la reînvestirea sa ca prim-ministru, Ionel Brătianu arăta că în politica externă România va fi „strâns legată de Aliaţii noştri” şi că va acţiona „pentru deplina realizare a drepturilor neamului, sprijinite pe atâtea jertfe şi exprimate cu hotărâre de toate ţinuturile locuite de români”. În politica internă guvernul va concentra toată munca lui pentru desăvârşirea fără întârziere a reformelor agrară şi electorală. (Declaraţia noului guvern, Viitorul, 30 noiembrie/13 decembrie 1918)

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România a fost un act hotărât de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1228 de delegaţi aleşi şi peste 100.000 de oameni veniţi din toate părţile Ardealului şi Banatului, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare.                Acest eveniment care a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 marca încheierea procesului de făurire a statului naţional unitar român.

Cuvântul de deschidere al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia l-a rostit Şt.Cicio-Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central – organizatorul acţiunii -, după care s-a alcătuit biroul Adunării, al cărui preşedinte a fost ales Gheorghe Pop de Băseşti.

Discursul solemn l-a rostit Vasile Goldiş – unul din conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania, care în final a supus aprobării Rezol-uţia de unire. La punctul I al acestui document se prevedea:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie -1 decembrie 1918; decre-tează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţio-nală proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiu-nii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.”7       

În discursul său, Iuliu Maniu ruga Adunarea Naţională să primească Proiectul de Rezoluţie „pentru a întemeia pe vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. La rândul lui, Iosif Jumanca, unul din conducătorii Partidului Social-Democrat, „a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.8

După aceste cuvântări, Gheorghe Pop de Băseşti, om în vârstă de 83 de ani, – preşedintele Adunării -, a supus spre aprobare Proiectul de Rezoluţie care a fost adoptat în unanimitate, rostind la sfârşitul ei cuvinte biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!”

În continuare, la propunerea lui Al.Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componenţa Marelui Sfat Naţional, organism cu caracter legislativ, compus din reprezentanţi ai diferitelor profesii şi categorii sociale.

A doua zi s-a întrunit Marele Sfat Naţional, care l-a desemnat ca preşedinte pe Gheorghe Pop de Băseşti; după care a aprobat componenţa unui guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu.

În Neamul Românesc, N.Iorga aprecia unirea Transilvaniei, care încheia fericit procesul întregirii României, ca „cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplineşte. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaştere şi o suferinţă mângâiată, o muncă ce-şi găseşte răsplata. Şi astfel avem dreptul de a crede acest fapt definitiv şi etern.”9

1/14 decembrie 1918.  În uralele mulţimii soseşte în Gara de Nord întâmpinată de primul ministru Ion I.C. Brătianu şi guvernul său, delegaţia ardelenilor alcătuită din Vasile Goldiş, Al.Vaida Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hosu, pentru a prezenta M.S. Regelui şi guvernului român actul unirii săvârşit la Alba Iulia.  

Invitat să se adreseze mulţimii, Episcopul Miron Cristea a spus: „Noi, românii de dincolo de Carpaţi, am venit adesea la voi şi am coborât din munţi pe acest pământ sfânt al Patriei Mame. Am fost mânaţi de o mulţumire sufletească nesfârşită când am venit aici. Patria-Mamă ne-a oţelit întotdeauna sufletele şi numai aşa am putut rezista asupririlor din acea Patrie, care pentru noi a fost întotdeauna vitregă. Voi aţi fost aceia care, la sfatul prea iubitului meu amic Ion Brătianu, în numele legăturilor frăţesti, - căci toţi suntem de o lege, de o seamă şi de o mamă, aţi luptat şi aţi reuşit; voi sunteţi aceia care aţi făcut sacrificiile cele mai mari şi cele mai pline de roade. Vă aduc mulţumi-rile celor care de veacuri au suferit dincolo!”10

La rândul lui Ion I.C.Brătianu a spus: „În numele acelora care de atâtea veacuri au suferit şi au crezut, în numele acelora care au luptat şi au înfăptuit, în numele acelora care de acum pe veci se vor bucura de roadele zilelor de azi, vă zic: Bine aţi venit! Trăiască România Mare.”11

După Te Deumul de la Mitropolie, în prezenţa Regelui şi a lui Ion I.C.Brătianu, a urmat remiterea actului Unirii Suveranului de către Al.Vaida Voevod, care a dat citire şi prezentat acestuia scrisă pe un admirabil pergament, Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Luând cuvântul, Regele Ferdinand I a spus: „În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina, astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă, primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi Unitatea Naţională a tuturor românilor şi declar pe veci unite în Regatul Român toate ţinuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.”12

A urmat la Hotelul Bulevard un banchet oferit de guvern în onoarea delegaţiei ardelenilor venită în Capitală. În toastul său Ion I.C.Brătianu a spus: „Prea Sfinţi Părinţi. Fraţilor. De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată.

Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mari că răscumpără veacuri lungi de dureri.

Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie.

Fraţilor, bine aţi venit. V-o spunem noi, cei de faţă, v-o spune suflarea românească de pretutindeni, v-o strigă toţi morţii noştri, cei de la Turda şi cei din Munţii Apuseni şi cei de pe Siret.

Şi mulţumind bunului Dumnezeu că ne-a dat clipa asta să o trăim, ne îndreptăm gândul spre Regele care a ştiut să fie al tuturor românilor, - spre Regină, care a ştiut să fie a tuturor suferinţelor, - spre oştirea care a luptat neclintită în nădejdea izbândei, - spre marii noştri Aliaţi, care ne-au adus triumful dreptăţii.

Trăiască România Mare!”13

Apoi dr.Vaida-Voevod aduce un călduros omagiu familiei Brătianu al cărui nume este legat de atâtea fapte mari ale istoriei României. „Dacă bătrânul Ion Brătianu a avut gloria de a realiza independenţa Regatului României, fiului său i-a fost dat să desăvârşească opera începută şi să înfăptuiască România Mare. De aceea numele Brătianu se bucura în tot Ardealul de o mare iubire şi de o popularitate fără margini.”14

În acest context, în Memoriile ei, Sabina Cantacuzino scrie: „Misiunea ardeleană, care venea să notifice Unirea, delegaţie compusă din episcopii Miron Cristea şi Hossu, dr. Vaida, dnii Goldiş, Brediceanu şi Vlad, cerură să vadă pe mama; îi invită la dejun la noi – mai erau poftiţi Mihai Popovici, Trifu, Ionel cu Elisa, Pia şi Ion Pillat. La sfârşitul mesei, episcop dr.Miron Cristea făcu mamei o prea frumoasă cuvântare, reamintind veneraţia ce Transilvania o avea pentru numele Brătienilor, începând cu tatăl în 1848, ’55, ’66, ’77 şi cimentată cu fiul prin înfăptuirea României Mari. Sfârşi. «Ca să fi fost un om în stare de astfel de lucruri trebuia să fi crescut de o mamă superioară. De aceea, într-acest cerc de familie, îi poate spune că ea este iubită şi venerată de întregul neam românesc şi este considerată nu numai ca bunica nepoţilor ei, ci a fiecărui român. De aceea, deşi arhimandrit, îi cere voie ca un nepot obştesc să-i sărute mâna.» I-a  sărutat-o. Ionel, foarte emoţionat şi cu glasul înecat, i-a răspuns: «dacă a putut face ceva, este fiindcă a fost crescut de astfel de părinţi, că totdeauna tata le-a spus că nu le cere altceva decât să fie oameni cumsecade şi în ocaziunile mari să-şi asculte inima. Inima şi-a ascultat şi de rândul acesta, de aceea a reuşit.»”15  

Aşadar, Marea Unire s-a realizat pe cale democratică, deciziile fiind luate de către organele reprezentative liber alese ale locuitorilor din aceste teritorii, întreaga acţiune a îmbrăcat aspectul unei revoluţii de eliberare naţională.

La realizarea acestui ideal măreţ şi-au adus contribuţia o serie de personalităţi remarcabile: mai întâi Regele Ferdinand I şi Ion (Ionel) I.C.Brătianu, apoi Ion Inculeţ, Pan Halippa (Basarabia), Ion Nistor, Iancu Flondor (Bucovina), Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Al.Vaida-Voevod, Ion Flueraş, Iosif Jumanca (Transilvania) şi nu în ultimul rând generalul Constantin Coandă, prim-ministru al guvernului Romaniei în perioada 24 octombrie-29 noiembrie 1918.

În legătură cu contribuţia lui Ion Flueraş la care ne-am referit mai înainte, în cartea sa Socialismul în România, Constantin-Titel Petrescu aminteşte un fapt semnifi-cativ mai puţin cunoscut. Ion Flueraş a fost cel ce a propus în prima şedinţă a Consiliului Naţional Român Central, cu sediul la Arad din 21 octombrie/3 noiembrie 1918, în numele Partidului Social-Democrat Român, convocarea unei mari adunări naţionale pentru a consulta întreg poporul român asupra viitorului său. Propunerea lui a fost acceptată în unanimitate şi astfel la 18 nov./1 dec.1918 a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a votat Unirea cu patria-mamă România.16  

Prin decretul-lege nr.3631 din 11 decembrie, publicat în Monitorul Oficial nr.212 din 13 decembrie [st.v.], se consfinţea astfel unirea: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.”17 

În mod firesc în guvernul Ion I.C.Brătianu, instalat în 30 noiembrie/13 decembrie 1918, pe lângă miniştrii naţional-liberali: George G.Mârzescu, Ion G.Duca, g-ral Arthur Văitoianu, Alexandru Constantinescu, Anghel Saligny, Oscar Kiriacescu, Dimitrie Buzdugan s.a., au fost cooptaţi şi reprezentanţi ai teritoriilor unite cu România în 1918 în calitate de miniştri secretari de stat fără portofoliu. Aceştia au fost: pentru Basarabia, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu; pentru Bucovina, Ion Nistor şi Ianca Flondor; pentru Transilvania, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio-Pop.

La Primul Război Mondial au participat 28 de state, cu o populaţie de 1,5 miliarde locuitori. Au fost mobilizaţi 75 milioane de oameni, s-au înregistrat 37,5 milioane de morţi, răniţi şi dispăruţi. Într-un clasament al pierderilor umane suferite, întocmit de cunoscutul istoric Ioan Scurtu, publicat în lucrarea Istoria Românilor în secolul XX, semnată de domnia-sa şi de profesorul ieşean Gheorghe Buzatu, România, cu cei 339.117 morţi recunoscuţi, 200.000 ostaşi grav răniţi şi 116.000 prizonieri, se află pe locul 9 după Rusia, Germania, Franţa, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Serbia, Italia şi Turcia, fiind urmată de Belgia, SUA, Bulgaria şi Grecia18.

Dacă adăugăm pierderile din rândul populaţiei civile, care în iarna anului 1917 „potrivit mărturiilor timpului numai tifosul exantematic a costat 300.000 vieţi omeneşti”19, rezultă că cea dintâi conflagraţie mondială ne-a costat vieţile a 955.117 militari şi civili morţi, grav răniţi şi prizonieri. 

Având în vedere că în 1915 populaţia Regatului României era de 7,9 milioane de locuitori, ne dăm mai bine seama de dezastrul uman pe care l-a cunoscut ţara în anii Primului Război Mondial. Acesta a fost preţul reîntregirii patriei şi făuririi României Mari!

Prof.dr. Ioan TODEA

Note

1 Academia Română, Istoria românilor, vol.VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, Bucureşti-2003, p.494.

2 Gh.V.Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Editura Asociaţiei române pentru educaţie democratică, Bucureşti-2000, p.XXXVII.

3  Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Humanitas, Bucureşti, 1991, p.395-397. Vezi şi Mihail Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei, Opere, tom I, Scrieri istorice, 1946, p.697.

4 Ibidem, p.394-395.

5 Ibidem, p.399.

6 Ibidem, p.400.

7 Academia Română, Istoria Românilor, vol.VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, Bucureşti-2003, p.520.

8  Ibidem, p.521-522.

9  Neamul românesc din 25 noiembrie 1918.

10 Viitorul, 2/15 decembrie 1918.

11  Ibidem.

12  Ibidem.

13  Ibidem, 3/16 decembrie 1918.

14  Ibidem.

15 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C.Brătianu, vol.II, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p.203.

16 Const.-Titel Petrescu, Socialismul în România, Apărută sub egida Fundaţiei Social-Democrate „Constantin- Titel Petrescu”, Bucureşti, decembrie 2003, p.309.

17 Academia Română, Istoria românilor, op.cit, p.525.

18  Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, 1999, p.21-22.

19 Gh.Platon, Istoria Modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p.471.

  Ion C Inculeț, Pantelimon Halipa, Iancu Flondor, Ștefan Cicio-Pop, Episcopul Miron Cristea, Nicolae Iorga, Cardinalul Iuliu Hosu