România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ştim cine, când şi în ce împrejurări au fost duse osemintele pământeşti ale

Domnitorului Mihai Viteazul din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului, la Mănăstirea „Sfântul Mihail” de la Plăviceni din Ţara Românească

 

„O viaţă avem români, deşteptaţi-vă, că am dormit destul!”

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei

(continuare din revista Dacoromania nr. 90/2018)

Argumente convingătoare

 

Istoricul albaiulian, prof. dr. Gheorghe Anghel, a fost cercetător timp de 40 de ani la Muzeul Unirii din Alba Iulia, din care peste 20 ani a deţinut funcţia de director la acest important muzeu din România. Împreună cu specialiştii şi colegii acestui muzeu au desfăşurat permanent o activitate intensă de cercetări arheologice şi istorice pe meleagurile Albei, având în vedere, personalităţile şi evenimentele istorice existente de peste 2000 ani.

În cadrul lucrărilor bine documentate şi editate se află şi cele privind pe domnitorul Mihai Viteazul - primul unificator al neamului românesc, care a contribuit în primul rând la alegerea oraşului Alba Iulia, pentru Marea Unire a românilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Din cadrul acestor lucrări, bine documentate, privind tema prezentată, redăm în continuare din lucrarea istoricului - prof. dr. Gheorghe Anghel:

 

Corpul lui Mihai Viteazul a fost reînhumat în Biserica Mitropoliei ctitorită de el la Alba Iulia

Izvoare istorice din a doua jumătate a secolului XVII atestă faptul că trupul voievodului a fost reînhumat în Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului  din Alba Iulia

La 9/21 august 2001 se împlinesc 400 de ani de la asasinarea, de către creştini, a celei mai mari personalităţi a istoriei evului mediu românesc, cel care a fost voievodul unificator, Mihai Viteazul.

Realizarea sa politică - unificarea celor trei ţări române - deşi de scurtă durată, a avut adânci şi favorabile urmări atât în evoluţia ideii de unitate la români cât şi în realizarea acestui mare deziderat naţional.

Din analiza activităţii lui în plan politico-diplomatic şi spiritual-cultural, Mihai Viteazul a întrunit toate calităţile unei mari personalităţi europene a timpului său. A fost, în primul rând, un mare creştin demonstrând aceasta prin întreaga sa activitate, garant şi apărător al credinţei ortodoxe în toate ţările române. Pentru românii din Transilvania a ctitorit la Alba Iulia o nouă biserică mitropolitană, în anul 1597. Doresc „să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” mărturisea în memoriul său către Ducele de Toscana.

O seamă de personalităţi de marcă ale timpului         l-au considerat între ultimii cruciaţi care au luptat efectiv împotriva păgânilor, respectiv a Imperiului Otoman. Ideile sale politice au fost într-o deplină concordanţă cu cele ale reprezentanţilor renaşterii europene. Ele urmăreau crearea unui stat centralizat, prin unirea celor trei ţări române, după modelul monarhiilor absolute din Spania, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic etc, condusă de o dinastie care trebuia să fie ereditară „pre feciori şi pre fete”, pentru a se realiza o stabilitate politică de lungă durată, înlăturându-se sistemul eligibil al domnului şi  evitându-se luptele dintre partidele boiereşti, pentru ocuparea tronului.

Toate aceste idei ale voievodului au fost cuprinse în documentele înaintate împăratului Rudolf al II-lea, în vara anului 1600, şi întitulate sugestiv „Dorinţele lui Mihai Vodă, Măria Sa Domnul Ardealului şi Ţării Româneşti, la Înălţimea Sa Rudolf împăratul Râmului”.

Îndrăzneţele deziderate ale voievodului erau în contradicţie cu interesele Imperiului Habsburgic şi au constituit cauza asasinării sale de către creştinii înşişi, de la care a aşteptat numai ajutor.

După 417 de ani de ani de la răpunerea de pe Câmpia Turdei a voievodului unificator Mihai Viteazul, sursele de documentare cunoscute şi altele mai puţin cunoscute, vin să adâncească enigma privitoare la soarta corpului marelui voievod ucis mişeleşte.

Istoriografia noastră a acceptat, cu puţine rezerve, informaţia conţinută în textul de pe placa de piatră cu inscripţie de la Mănăstirea Dealu, pusă de Radu Buzescu şi soţia sa Preda, peste mormântul ce adăposteşte capul voievodului în care se precizează că: „cinstitul trup zace în Câmpia Turdei, când l-au ucis nemţii, ani au fost 7109/1601 luna lui august, 8 zile”.

Cronicarul transilvan Szamosközy a acordat în lucrările lui o atenţie specială momentului uciderii lui Mihai Viteazul, având printre altele şi motive personale să-l urască şi să-l denigreze, dedicându-i şi un epitaf insultător. El dă însă cele mai multe informaţii despre uciderea lui Mihai Viteazul, precizând în detaliu modul viclean de pregătire, precum şi personajele ce au dus la îndeplinire actul asasinării. Conspiraţia a avut loc în cortul generalului Basta, sâmbătă 8/20 august 1601, urmând ca duminica, căpitanul valonilor Iacobus de Beauri, în cronică Bori, să încerce să execute acţiunea numai, după ce va vedea steagul cel mic (cornetul) ridicat deasupra cortului generalului.

Oastea pregătită, de 300 de valoni şi germani, a înconjurat cortul domnitorului duminică dimineaţa, 9 august, la răsăritul soarelui. Mai departe, iată cum povesteşte Szamosközy desfăşurarea acestei tragedii: „Unul din căpitani cu numele de Bori (Beauri şi Mortagne, după unele izvoare) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire (obicei practicat în evul mediu de unii care aveau convingerea că cel care-l poartă va moşteni însuşirile celui dispărut). În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”.

Cu această relatare pe cronicarul Szamosközy nu l-a mai interesat altceva, ura sa a fost răzbunată şi, în consecinţă, fie că nu ştia, fie că nu dorea să istorisească celelalte evenimente în legătură cu soarta capului şi a corpului lui Mihai Viteazul.

Asasinarea marelui voievod a fost evidenţiată atât în cronicile interne, cât şi în cele externe, dar mai ales într-o bogată corespondenţă ce a circulat între personalităţi importante ce au avut legătură cu eveniment. Între relatările provenite din surse străine, se distinge cea a lui Iacob Thanus care menţionează că trupul voievodului a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Ioan Schnekenhaus, comandantul oştii sileziene. El nu crede în zvonurile răspândite de Basta că în cortul domnului român s-ar fi găsit scrisori care să ateste trădarea lui faţă de imperiali. Dimpotrivă, spune că aceasta este o scornitură a lui Basta, făcând în acelaşi timp o paralelă între soarta voievodului român şi cea a cardinalului Martinuzzi, asasinat şi el cu o jumătate de secol în urmă, după ce a ajutat pe generalul imperial Castaldo să ocupe Transilvania. Tot o descriere sumară despre uciderea lui Mihai Viteazul ne-a lăsat şi Giovani Beducino cu precizarea că între cei ce au condus asasinatul alături de Beauri, cel care l-a lovit pe domnitor cu halebarda, au mai participat şi căpitanii imperiali Rotonet, Veselino şi căpitanul Scharfenek.

Celelalte documente se mărginesc să relateze sumar asasinarea lui Mihai Viteazul şi, în cel mai bun caz, insistă asupra decapitării sale. Detalii în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după uciderea voievodului le aflăm doar din câteva relatări mai ample ce se constituie în trei surse mai importante ce redau tot atâtea variante în ceea ce priveşte soarta capului marelui nostru voievod. Din acestea reiese un fapt sigur că n-au lipsit iniţiativele româneşti şi străine de a se curma profanarea corpului domnitorului, lăsat trei zile după unele relatări, mai multe după altele, despuiat acolo în Cîmpia Turdei. În cele din urmă, el a fost înhumat acolo de nişte sârbi, într-o groapă mică, probabil în timp de noapte. Capul a fost dus şi înhumat în Mănăstirea Dealu, după cum precizează inscripţia de pe lespedea de piatră pusă de Radu Buzescu şi soţia sa: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, marelui voievod ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”.

Trebuie să remarcăm modul deosebit în care a fost formulată inscripţia în cuvinte de preţuire pentru cel dispărut: „cinstitul cap” al „credinciosului”, neomiţându-se faptul că a fost „voievod şi domn” al celor trei ţări române.

Nicolae Iorga, citând un izvor italian, care nu se confirmă, scrie în 1935 că după uciderea voievodului pe Cîmpia Turdei: „soţia unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul putu să fure frumosul cap.... pentru  a-l strecura în Mănăstirea Dealu”. Ulterior, el a abandonat această teză, acceptând ca şi C.C. Giurescu, şi după ei toată istoriografia românească varianta prin care-l indică pe Radu Florescu comisul, ca fiind personajul care a luat capul lui Mihai Viteazul şi l-a dus în Ţara Românească încredinţându-l spre a fi înhumat lui Radu Buzescu. O relatare asemănătoare ne-a transmis-o şi cronicarul sârb Gheorghe Brancovici în cronica sa din a doua jumătate a secolului al XVII-lea evidenţiind acest episod în felul următor: „capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Izbaşa în Mănăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată, numită Mănăstirea din Deal şi a fost înmormântat acolo”.

Ciro Spontoni, secretarul generalului Basta, descrie în a sa „Istorie a Transilvaniei” cu totul altfel acest episod trist privitor la soarta capului lui Mihai Viteazul. Din relatările sale putem cunoaşte că după asasinarea voievodului român, oştile sale devotate au început să murmure împotriva lui Basta, acesta reuşind să le liniştească: „După aceasta s-a ţinut sfat, unde au participat principalii comandanţi ai ambelor armate unde s-a stabilit şi s-a supus aprobării lui Basta hotărărea de a trimite capul principelui Mihai în Valahia, apreciindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, armata sa pe care o ţinea acolo nu ar fi crezut că el este mort, iar boierii vor trebui să-şi aleagă alt domn... Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat cavalerului principelui Mihai, care îl cerea cu multă stăruinţă pentru a-l duce în Valahia. Acesta plecă şi duse cu el o scrisoare de la Basta către baronii şi cavalerii valahi...”. Basta le cerea boierilor din Ţara Românească să nu fie trişti de moartea voievodului, ci să-şi aleagă alt domn care să fie credincios împăratului, recomandându-l totodată pe Marcu Vodă, fiul lui Petru Cercel. Prietenii cei mai credincioşi ai lui Mihai au refuzat propunerea generalului spunând că lor le trebuie un „voievod mai degrabă viteaz, obişnuit sub arme”, de aceea l-au ales pe Radu Şerban care era de asemenea din os domnesc.

Din istoria lui Spontoni reiese clar că unii comandanţi ai oştirii româneşti şi mai ales unul dintre „cavalerii principelui” au cerut cu insistenţă capul lui Mihai fără ca acestuia să i se menţioneze numele. Acesta trebuie căutat între cei 30 de boieri credincioşi care l-au însoţit pe voievod la Viena şi la Praga. Printre ei nu se afla comisul Radu Florescu pe care-l găsim menţionat în această vreme în Ţara Românească. Aflăm, de asemenea, din registrul de socoteli al oraşului Cluj că se aflau acolo boieri români, unii închişi, alţii veniţi în solie la Basta, ale căror nume de asemenea nu au fost menţionate.

Cunoaşterea numelui cavalerului care a luat capul lui Mihai Viteazul de pe Câmpia Turdei şi l-a dus la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte o datorăm istoricului C. Razachevici, iar personajul căutat de atâta vreme era, puţin cunoscutul boier Turturea Paharnicul. Într-una din multele versiuni ale „Letopiseţului cantacuzenesc”, din secolul al XVIII-lea, un anonim a adăugat la sfârşitul „Istoriei lui Mihai Vodă” o poveste despre un boier care a fost la Mihai Vodă şi anume Turturea Paharnicul; „Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi dă se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase Mihai Vodă oasele ci să le aducă la Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi    l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal de la Târgovişte”. Această relatare a fost considerată mult timp o simplă legendă, care a avut o anumită răspândire în secolele XVII şi XVIII şi chiar în secolul XIX. Legenda care pare a fi de tradiţie populară sau cronicărească a fost confirmată documentar.

Este vorba de un document emis de Radu Mihnea, voievodul Ţării Româneşti, în 7 decembrie 1612, prin care întăreşte lui Turturea Paharnicul, satul Găuriciu, cumpărat de Mihai Viteazul şi dăruit lui: „pentru multă şi bună credincioasă slujbă cu care a slujit lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă şi încă în alte ţări străine până în Ţara nemţească. Şi apoi răposatu Mihai Voievod s-a întâmplat acolo moarte de au pierit.      Într-u acela sluga domniei lui, mai sus zis, Turturea Paharnic el a furat capul lui şi l-au adus în ţară, de      l-au slujit şi l-au îngropat cu multă cinste ca pe un domn”. Prin urmare Turturea Paharnicul a fost acel „cavaler al principelui”, după relatările lui Spontoni, care a cerut capul domnitorului, de la Basta ca să-l ducă în Ţara Românească. Prin aceasta, Turturea şi-a îndeplinit jurământul făcut faţă de marele voievod, după cum precizează cronicile. El a salvat în acele momente deosebit de tensionate doar capul voievodului. Dacă l-a furat, după cum relatează cronicile şi documentul emis de Radu Mihnea, sau     l-a obţinut cu consimţământul lui Basta, după cum precizează Spontoni, nu suntem în măsură să cunoaştem încă adevărul.

Ceea ce se poate afla din izvoarele citate este faptul că în acele zile de august 1601 în preajma domnului român se aflau o seamă de boieri, dintre cei 30 care l-au însoţit la Viena şi Praga. Între aceştia se remarcă figurile banului Mihalcea şi a Paharnicului Turturea.

Istoria capului marelui voievod nu s-a oprit în anul 1601, când a fost înhumat la Mănăstirea Dealu prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale. În timpul domniei lui George Bibescu (1842-1848), cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, capul voievodului Mihai a fost scos din mormânt şi s-a păstrat în continuare la Mănăstirea Dealu într-o raclă de sticlă alături de craniul lui Radu cel Mare (1508), ctitorul bisericii. După unirea principatelor, Dimitrie Bolintineanu a iniţiat un proiect „de sicriu cu piedestal de marmură”, la Bucureşti, pentru aducerea şi păstrarea capului lui Mihai Viteazul în capitala României. Domnitorul Al. I. Cuza a aprobat acest proiect acordându-i-se suma de 31.00 lei vechi. În cele din urmă, nu se ştie din ce cauze, proiectul a fost abandonat. Ulterior „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a iniţiat în anul 1901 o colectă pentru obţinerea unui fond în vederea ridicării unui monument funerar la Mănăstirea Dealu, spre a cinsti în mod deosebit: „capul celui mai mare voievod al Românilor”. După cum se poate constata nici această iniţiativă nu a fost realizată.

Cu ocazia marii retrageri în Moldova, în timpul primului război mondial (1916), craniul lui Mihai Viteazul, spre a nu fi pângărit de duşmani, a fost adăpostit la Iaşi. După război, readucerea craniului la Mănăstirea Dealu a avut loc în luna august 1920           într-un cadru festiv. În programul iniţial a fost prevăzut ca în decursul acestor manifestări, craniul să treacă prin Turda şi Alba Iulia, locuri de glorie şi sacrificiu ale marelui voievod. În cele din urmă, el a fost adus cu opriri în unele oraşe ale Moldovei şi Munteniei, la Mănăstirea Dealu şi depus în prezenţa regelui Ferdinand I şi a unor mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale ale României. Nicolae Iorga relatează că suveranul ţării a pronunţat cu această ocazie un emoţionant discurs.

Despre soarta corpului voievodului român ucis pe Câmpia Turdei se profilează un nou capitol.

Majoritatea surselor documentare se opresc la momentul asasinării lui Mihai Viteazul şi la înhumarea corpului pe Câmpia Turdei. Cu toate acestea, alte informaţii, mai puţin numeroase, dar semnificative, istorisesc faptul deosebit de important că după ce a trecut un oarecare timp, corpul voievodului a fost adus şi reînhumat în Mitropolia zidită de el în capitala Transilvaniei, la Alba Iulia. În 1939 istoricul Silviu Dragomir atrăgea atenţia asupra unei foarte importante informaţii cuprinsă în cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici ce se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia. El a consacrat domniei marelui voievod român un lung capitol, mai ales evenimentelor care se refereau la cucerirea Transilvaniei şi la tragicul lui sfârşit, continuând astfel: „apoi cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”. Ulterior, corectând textul cronicii sale, el adaugă episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântării lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească. Această informaţie a cunoscut-o şi Nicolae Iorga, dar nu i-a acordat importanţa cuvenită, cum de altfel nici lucrarea lui Silviu Dragomir nu a schimbat părerea istoricilor români despre acest moment al istoriei noastre naţionale.

Iată însă că un alt izvor documentar vine să confirme cele scrise de Gheorghe Brancovici. În ampla „Cronică a Transilvaniei”, a lui Wolfgang de Bethlen, întâlnim o informaţie de-a dreptul surprinzătoare cu privire la soarta corpului neînsufleţit al voievodului ucis pe Câmpia Turdei din ordinul generalului Basta. Cu toate că cea mai mare parte a cronicii lui Bethlen este o compilaţie după cea a lui Szamosközy, găsim în textul ei multe informaţii noi, culese de la contemporani şi din alte surse, după cum reiese din pasajele referitoare la asasinarea lui Mihai Viteazul, pe care le redăm în întregime: „O vreme mijlocitorul (Iacobus Beaurius) lui Basta cercetează aici şi acolo şi pe neaşteptate trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins (unii povestesc că atunci şi-a spălat faţa şi mâinile).

Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde: Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia (de unde ungurii după relatările lui Balog Mihai în numesc stângaciul Mihai). Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort... corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite. După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi (traci) l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă după cum relatează acelaşi nobil şi apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină. „Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat în cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală, însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât. A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”.

Înainte de a analiza aceste informaţii, trebuie să precizăm condiţiile în care au fost consemnate evenimentele de către cei doi cronicari. În primul rând trebuie să remarcăm că ambii cronicari au trăit timp îndelungat la Alba Iulia, au fost contemporani şi şi-au scris cronicile în capitala Transilvaniei, unde au avut un mediu propice şi posibilitatea să cunoască evenimentele mai bine ca alţii.

Gheorghe Brancovici şi-a petrecut copilăria, de la vârsta de 12 ani, la Alba Iulia pe lângă fratele său, mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680), chiar în incinta mitropoliei şi nu ne îndoim că acolo istoria despre Mihai Viteazul era încă vie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe Gheorghe Brancovici îl găsim la Alba Iulia până în 1669, când pleacă la Constantinopol pentru a îndeplini o slujbă diplomatică pentru principele Mihai Apafi. Revine la Alba Iulia pe lângă fratele său şi stă până în 1680, ca în cele din urmă să se stabilească în Ţara Românească până în 1689. În această perioadă şi-a adunat şi scris probabil o parte din cronică, având legături apropiate cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi demnitari ai Ţării Româneşti care l-au apreciat ca „om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor a şti multe”.

Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului, secolul XVI, construită de Mihai Viteazul în anul 1597  (C)

Celălalt cronicar, Wolfgang Bethlen (1939-1979), a fost o mare personalitate a vieţii politice a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Descendent dintr-o renumită familie nobiliară, a îndeplinit funcţia de consilier şi diplomat pe lângă principii Transilvaniei: Gheorghe Rakoczi al II-lea, Kemeny şi Apafi. În cronică el se intitulează „consilier intim al principelui Mihai Apafi” şi între altele poartă şi titlul de „comite suprem de Alba”. În anul 1678 a fost trimis de principele Apafi în solie la Constantinopol.

Vasta sa operă, în 16 volume, şi-a elaborat-o începând din anul 1674, compilând cronicile mai vechi dar aducând şi el o mare contribuţie la perioada cuprinsă între anii 1626-1679. Lucrarea lui a fost tipărită prima dată la Sighişoara în 1690, iar apoi o altă ediţie la Sibiu, publicată de Benkö Ioszef în anii 1792-1793 în 6 volume.

Comentând pasajele marilor cronicari referitoare la soarta corpului lui Mihai Viteazul, constatăm cu surprindere identitatea informaţiilor. Ei afirmă că înhumarea corpului voievodului în Câmpia Turdei a fost executată din ordinul lui Basta şi numai după „scurgerea unui oarecare timp”, corpul a fost adus şi reînhumat în Mitropolia din Alba Iulia. Wilfgang Bethlen este şi mai precis în această problemă indicându-l pe nobilul Balog Mihai ca sursă principală de informaţie, adăugând că apoi corpul a fost dus după o vreme în Ţara Românească. Chiar dacă Bethlen a compilat cronica lui Szamosközy referitor la acest episod, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului. Aceste amănunte el le-a putut afla din anturajul curţii princiare de la Alba Iulia şi credem că nu pot fi contestate.

Dacă cronicarul Brancovici cunoaşte realitatea faptelor privitoare la Mihai Viteazul stând în anturajul călugărilor români de la Mitropolia din Alba Iulia, mediu românesc prin excelenţă, Bethlen şi-a cules informaţiile din arhivele şi mai ales din anturajul nobilimii curţii princiare, poate chiar de la unii contemporani cu evenimentul, care mai trăiau încă  pe la 1650, sau de la persoane din a doua generaţie de nobili care puteau cunoaşte încă bine evenimentele întâmplate în anul 1601. Cu siguranţă, evenimentele care au dus la unirea ţărilor române de către Mihai Viteazul au fost deosebit de importante pentru contemporanii lor, lăsând acestora o puternică impresie, mai ales duşmanilor lui şi în primul rând în memoria nobilimii maghiare din Transilvania. (prof. dr. Gheorghe ANGHEL)

 

Readus în pagina de

ec. Ioan STRĂJAN

 

 

Continuare în revista DACOROMANIA, nr. 92

 

Bibliografie

N. Iorga, „Istoria lui Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1937, vol. II.

Ioachim Crăciun, „Cronicarul Szamosközy şi însemnările privitoare la români”, Cluj, 1928.

N. Iorga, „Un nou izvor cu privire la Mihai Viteazul şi Radu Şerban” în „Memoriile Academiei Române”, vol. XII.

Ciro Spontoni, „Historia de la Transilvania”, Veneţia, 1638

A. Papiu-Ilarian, „Tesauru de Monumente istorice pentru România”, Bucureşti, 1862, vol. I, relatările lui Bisseli, Iacob Thanus şi Stavrinos; vol II

Wolfgang de Bethlen, „Historia de rebus Transilvanicis...”, Cibini, 1789, tom. V

Andrei Veress, „Documente privind istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, Bucureşti, 1933, vol. VI.

N. Iorga, „Inscripţii”, vol. I, capitolul „Dealu”.

C.C. Girescu, „Istoria românilor”, Bucureşti, 1940.

Silviu Dragomir, „Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia”, în „Memoriile Academiei Române”, seria III, tomul XXI, 17.

Ştefan Meteş, „Domni şi boieri români în Cluj”, Cluj, 1935.

C. Razachevici, „Cine a dus la Târgovişte capului lui Mihai Viteazul”, în „Magazin Istoric”, III, nr. 6, 1969.

Dimitrie Onciu, „Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1904, p. IV-X.

N. Iorga, „Memorii”, III.

V. Bianu, „Însemnări din războiul României Mari”, Cluj, 1926, vol. II.

Silviu Dragomir, „Fragmente din cronica sârbească a lui George Brancovici”, în AIIN - Cluj, vol. II, „Introducere”.

Ştefan Meteş, „Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria”, Sibiu, 1935, vol. I.

Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, „Constantin vodă Brâncoveanu”, Bucureşti, 1969.

Prezentul studiu a fost reprodus cu adăugirile şi omisiunile, făcute de autor, din Apulum XXVII-XXX, 1990-1993.