Biserica – sufletul ţăranului şi satului românesc

Motto:

„Suntem un popor pentru că am avut un altar”

Mitropolitul Nifon, în Senatul României

din 17 decembrie 18661

Ţăranul român, definit în înţelepciunea populară ca „temelia casei” sau „talpa ţării” este expresia clasică însuşită şi valorificată chiar de marele nostru poet naţional, Mihai Eminescu, care atrăgea atenţia că şubrezindu-se această clasă, adică ţărănimea, riscăm să se prăbuşească întregul edificiu al statului român2. Mihail Kogălniceanu, în discursul rostit la Adunarea ad-hoc a Moldovei cu privire la reglementarea relaţiilor dintre ţărani şi stăpânii de moşii din 18 decembrie 1857, sublinia că „ţăranii sunt însuşi elementul cel mai puternic al naţionalităţii române; ţăranii sunt însuşi ţara”3. În acelaşi ton elogios s-a exprimat şi marele scriitor şi romancier Liviu Rebreanu în Discursul de recepţie rostit la Academia Română intitulat Lauda ţăranului român: „...ţărănimea... pentru noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Ţărănimea română a fost ursită să conserve rasa, pământul, limba şi credinţa noastră, înseamnă că ea este întruchiparea tuturor virtuţilor şi energiilor româneşti...”4.

„Ţăranul nostru român a fost acel sănătos rezervor de energie fizică şi sufletească”, cum l-a definit Miron Cristea, primul patriarh al României5.

Sufletul ţăranului român poartă configuraţia satului natal, „sat aşezat înadins în jurul bisericii şi a cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor” (înaintaşilor)... purtătorul matricei noastre..., cum remarca Lucian Blaga în Discursul de recepţie la Academia Română6, de aceea afirma intuitiv în poezia Sufletul satului că „veşnicia s-a născut la sat”7.

Scriitorul francez Lucien Romier, care ne-a vizitat ţara în perioada interbelică, a rămas impresionat de ţinuta moral-spirituală, de demnitatea şi verticalitatea ţăranului nostru, concluzionând că „este singurul român adevărat, că e un amestec de daruri şi înclinaţii, care, de obicei, se exclud: e critic fără realism, liric fără misticism, ambiţios fără machiavelism, religios fără fanatism... Religia română este o religie a satului, după cum şi biserica română e biserica satului. Orice element religios sau moral, care nu izvorăşte din sat, vine de la străini. Afară de satul său, românul nu are viaţa morală decât ca o imitaţie precară. Din contră, în sat, ţăranul exprimă lirismul religios în forma cea mai spontană şi mai mişcătoare de suflet”8.

Nobleţea ţăranului român e o zestre ancestrală pe care o poartă ca pe un dar inegalabil în fiinţa lui spirituală, cum se exprima ţăranul genial plecat de la Hobiţa şi geniul sculpturii româneşti, Constantin Brâncuşi: „Ţăranii români ştiu de la mic până la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile şi în doctrinele străbunilor – ca şi în filosofia naturalităţii”9. Este vorba de „Legea românească”, „legea noastră din bătrâni”, atât de veche încât niciodată nu s-a simţit nevoia de a fi scrisă. „Ea se identifică cu însuşi rădăcinile noastre, cu istoria de două ori milenară a neamului românesc. Ea este aceeaşi pe toate cuprinsurile Românismului. O purtăm în zestrea sângelui, aşa cum pântecul imens al Carpaţilor poartă în el comorile îmbelşugatului  pământ românesc. Legea românească este unitatea organică a neamului. Poruncile ei ne-au făcut să stăm drepţi în furtuni ca şi în vremuri de seninătate. Legea românească este axioma existenţei noastre istorice, este punctul arhimedic al permanenţei noastre în acest colţ zbuciumat de lume. Dar, legea românească este şi legea lui Hristos, de aceea, ea apare ca suprema expresie a omeniei noastre!”10.

Ataşamentul profund faţă de valorile creştine care s-au identificat cu fiinţa poporului român şi sunt imprimate în monumentele de artă şi arhitectură ale bisericilor şi mânăstirilor noastre, dar mai ales în sufletul românesc, în omenia lui; toate acestea i-au făcut pe mulţi scriitori străini să numească ţara noastră „Grădina Maicii Domnului”, pentru că multe flori creştine au răsărit în România, imitând pe Maica Domnului11. Sentimentul acesta l-au trăit şi exprimat şi o serie de scriitori şi poeţi români, dintre care amintim, în primul rând, pe G. Coşbuc.

„Noi prin vremi ce ne-ncercară

Altă armă n-am avut

Numai dragostea de ţară

Ce strămoşii ne-o lăsară,

Şi pe Sfântul Domn de scut”12.

„Ştim şi noi o lege sfântă,

Şi de mii de ani acum

Stăm cu ochii tot spre ţintă,

Mergem toţi pe-acelaşi drum.

Pentru sfânta legea-crucii,

Pentru limba ce-o vorbim”13.

Creştinismul la români s-a altoit pe un fond traco-dac. „Avem o moştenire tracă şi tracii au lăsat ceva în sufletul nostru – spunea N. Iorga – o credinţă entuziastă în dăinuirea vieţii dincolo de hotarele acesteia pe care o trăim, o sete de nemurire”14.

„Toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă când au devenit creştine. Numai poporul nostru n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a născut creştin în mod spontan, natural, o dată cu formarea romanităţii sale. Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români”15.

De aceea, pentru noi „neamul şi ortodoxia sunt componentele originale ale substanţei româneşti. Printr-unul ne-am aşezat punctul arhimedic pe pământ, prin cealaltă ni s-a deschis Cerul cu luminile lui şi aşa ne-am menţinut locul sub soare ca ceea ce suntem şi nu ne-am renegat în mijlocul tuturor furtunilor prin care am străbătut”16. „Nu există o altă instituţie în care sufletul românesc să se identifice prin veacuri, alta decât Biserica”17. „Biserica română este cea mai veche şi mai puternică temelie a statului, aceea în care s-a adăpostit şi păstrat veacuri de-a rândul conştiinţa naţională”18. „Unitatea morală e unitate şi de credinţă, şi de limbă, şi de conştiinţă patriotică şi de teritoriu naţional; e fiecare din ele şi mai mult decât toate, căci numai ea le poate ţine laolaltă. Unitatea morală e sângele duhovnicesc al unui neam, inima lui nevăzută, nervul său inefabil, sufletul său etern”19. „Legea strămoşească a fost legea tuturor românilor. De aceea, ea a constituit şi un factor de unitate naţională, de unitate între românii din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Prin faptul că toţi românii aparţineau aceleaşi Biserici Ortodoxe, ei se simţeau una în credinţă, nu numai în limbă şi neam”20. În acest context, afirmaţia pe care mitropolitul Nifon o făcea în Senatul României, la 17 decembrie 1866, e cât se poate de remarcabilă: „Avem o Patrie pentru că am avut un Altar”21.

Meritul Bisericii, de fapt, a slujitorilor ei a fost şi acela că au observat anomalia ivită între limba scrisă (slavonă) şi cea vorbită şi au reuşit să cârnească acţiunea tipografică de zidire sufletească şi culturalizare prin filiera românească. Astfel s-a realizat un pas important prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română, limba poporului, în locul unor limbi străine, considerate hieratice. „Biserica, sublinia luceafărul poeziei româneşti şi marele patriot, Mihai Eminescu, a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea...”. „Ea (Biserica Răsăriteană) a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte dar numai român nu e”22.

În contextul celor afirmate mai sus, mi se pare cel mai potrivit să reliefăm poziţia, importanţa şi valoarea Bisericii Ortodoxe în viaţa şi istoria poporului român cu exprimarea celui mai competent şi mai legitim exponent patriot, reprezentant al geniului literaturii române, a marelui Eminescu care a definit-o cu epitetul cel mai frumos şi îndreptăţit, că „este mama neamului românesc”23.

Mărturie indubitabilă a ataşamentului profund faţă de credinţa sau legea Bisericii străbune „stau gropile din piatră, făcute de genunchii aplecaţi în faţa icoanelor lui Hristos şi a Maicii Domnului din vechile noastre mânăstiri şi biserici, de câte lacrimi s-au vărsat şi câte nădejdi s-au ridicat spre cer în momente de grea cumpănă” din istoria zbuciumată a poporului nostru. Istoria noastră s-a identificat cu a lui Hristos şi a Calvarului. O mie de ani de năvăliri barbare, cinci sute de ani de jug turcesc, apoi habsburgic, apoi ţarist, iar de curând cincizeci de ani de „ciumă roşie”. E un adevărat miracol cum am rezistat24.

Bisericuţele noastre mici şi modeste, nelipsite din toate aşezările noastre, din toate satele şi cătunele româneşti din cele mai vechi timpuri, au fost adevărate oaze de spiritualitate creştinească şi românească. Ele erau adevărate repere de credinţă pentru că lumea şi viaţa nu putea fi gândită, concepută atunci în afara credinţei şi a bisericii. Ele aveau un puternic rol de coagulare în societate, de păstrare şi identificare a comunităţilor mici şi de integrare şi raportare la comunitatea cea mare, care era poporul român. Chiar dacă unele comunităţi erau mai numeroase iar bisericuţa de lemn, mică şi neîncăpătoare denotă faptul că „nu era nevoie ca tot satul să încapă în clădirea bisericii, ci în sufletul bisericii, al comuniunii cu Dumnezeu”. La fel, conducătorul de suflete sau preotul „era «medic» de suflete şi de trupuri”, astfel că biserica sau comunitatea păstorită de el „s-a identificat cu etnia, cu românitatea”25.

Bisericuţele noastre au fost în vremurile de demult adevărate şcoli, sau, am putea spune „universităţi rurale” unde ţăranii, poporul dreptcredincios, erau iniţiaţi în principiile de bază ale vieţii şi existenţei autentice, în sentimentul binelui şi frumosului, al dreptăţii, fraternităţii şi adevărului. Aici oamenii au fost luminaţi de a fi vrednici cetăţeni ai pământului dar şi ai cerului. Aici s-au condamnat păcatele, viciile, nedreptăţile, abuzurile.

Biserica a binecuvântat pruncii prin taina Sfântului Botez, a pus temeliile familiei prin taina Sfintei Cununii iar la sfârşitul vieţii acesteia pământeşti le-a deschis poarta „marii treceri” spre veşnicie, punând balsam de mângâiere şi speranţă în sufletele îndoliate ale celor rămaşi26.

Darurile pe care Biserica le-a oferit credincioşilor în decursul veacurilor sunt multe, esenţiale şi indispensabile formării unei concepţii şi conduite sănătoase, luminate, optimiste cu perspectiva atât de natură religioasă, morală dar şi materială, organizatorică, socială, gospodărească, formând şi educând generaţii într-un mod echilibrat între verticalitatea spiritual-religioasă şi orizontalitatea temporar-pământească. Un dar special pe care l-a oferit Biserica au fost sfintele sărbători cu bucuriile şi frumuseţile lor care au înseninat, luminat şi înnobilat viaţa credincioşilor. În astfel de ocazii se coagula şi mai multe fraternitatea şi unitatea socială.

Factorul cel mai important care a pus în mişcare viaţa şi activitatea bisericii a fost preotul, trimisul lui Dumnezeu prin succesiune neîntreruptă de la Hristos prin apostoli şi urmaşii acestora, ierarhia legitimă. „Secole îndelungate, când noi românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici dascăli, nici nobili, el, preotul Bisericii lui Hristos, ne-a fost de toate: şi îndrumător, şi părinte, şi învăţător, şi mângâietor. El niciodată nu ne-a părăsit. S-a născut dintre noi, a crescut şi a trăit cu noi. A gustat împreună cu noi bucuriile şi necazurile”. Prin el L-am avut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în mijlocul nostru, îndeosebi prin Sfânta Liturghie, slujba prin excelenţă sau inima creştinismului, care ne picură dulceaţa şi bucuria în suflete şi ni-l actualizează pe Hristos cel crucificat şi înviat, Mântuitorul întregului neam omenesc27.

Redăm în continuare câteva versuri care ilustrează într-un mod sublim adevărurile consemnate mai sus despre biserică şi slujitorii ei.

Bisericuţă de stejar,

Prin vremi, din sfântul tău altar,

Au crescut neţărmurite

Daruri multe preamărite

Şi puteri nebiruite

Şi nădejdi nebănuite

Şi în jurul tău poporul

Cu credinţa şi toporul

Şi-a păzit hotarele,

Neamul şi altarele28.

Îmi amintesc cu drag mereu

De preotul din satul meu.

Bun şi blând ca tata mare,

Cu toiagul pe cărare

Trecea cucernic şi cu spor

Ca un adevărat păstor.

Vorbea cu dragoste şi foc,

Ca un adevărat prooroc.

Şi când găsea un necăjit,

Ori un bolnav, ori un lipsit

Pe dată îi făcea un dar

Din inimă şi buzunar.

Era una cu poporul,

Cu durerea şi cu dorul29.

De asemenea folclorul nostru care exprimă la cel mai înalt nivel credinţa, spiritualitatea şi nobleţea poporului român, îndeosebi a ţăranului „este plin de Dumnezeu, tămâie şi busuioc, ca stupul de miere”30.

Într-un tablou, de fapt, un desen în peniţă, pictorul clasic maramureşean, Traian Bilţiu Dăncuş conturează centrul unui sat din Maramureş, unde se disting biserica, şcoala, casele oamenilor şi dealurile împădurite din jur, iar în drum între şcoală şi biserică, în îmbrăcăminte specifică, îşi dau mâna preotul, dascălul şi ţăranul, cu coasa în spate, cei trei piloni de nădejde din totdeauna ai satului nostru31.

Sufletul ţăranului român l-au format preoţii, explicând Evanghelia din faţa altarului, imprimând astfel în el credinţa puternică în Bunul Dumnezeu, rugăciunea, obiceiul de a cerceta cu regularitate biserica, de care era ataşat cu toată fiinţa lui. Pentru ţăran pâinea este sfântă şi curată ca faţa lui Hristos, de aceea, face cruce în dosul ei înainte de a o tăia, ca mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile pământului. Pentru el slujba de duminică şi sărbători adică Sfânta Liturghie este cerul pe pământ, coborând binecuvântarea lui Dumnezeu peste toţi, ceea cei conferă daruri şi satisfacţii sufleteşti incomparabile. Străbunii noştri nu s-au perindat degeaba pe această glie, n-au făcut doar „umbră pământului”, ci ne-au transmis un tezaur preţios de credinţă şi dragoste creştină pe care trebuie să-l repunem în valoare. Comorile lor sufleteşti adunate şi îmbogăţite de veacuri prin trăirea lor autentică au imprimate în ele „pecetea frumuseţii eterne”32.

*

Aşadar, creştinismul românesc s-a concretizat în Biserica Ortodoxă Română, „maica neamului românesc”, una şi aceeaşi în toate timpurile şi în toate ţinuturile româneşti. Ea ne-a imprimat în suflete „legea românească” adică ortodoxia şi românismul, de aceea, a fi român autentic înseamnă a fi ortodox. Conştiinţa aceasta ne-a păstrat fiinţa naţională printre cataclismele istoriei şi ne-a ferit de robia sufletească a străinilor. Prin persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, Biserica ne-a oferit cel mai desăvârşit model de viaţă cunoscut vreodată pe pământ, modelul vieţii absolute, „în afara căreia umanitatea nu poate fi decât literalmente denaturată, batjocorită, distrusă”33. În tot cursul istoriei, Biserica a fost „suflet din sufletul neamului” şi i-a înţeles „bucuria şi amarul”.

„Sfânta Biserică, prin datinile şi rânduielile ei, ne-a înfrumuseţat viaţa şi ne-a încredinţat că nu suntem numai un pumn de ţărână, ci avem şi suflet cu care vom intra în veşnicie”34.

Curajul, demnitatea şi verticalitatea poporului român în frunte cu ţărănimea, «talpa ţării», au fost întotdeauna admirabile şi de neclintit. De exemplu, în faţa tuturor încercărilor forţate şi draconice din partea Curţii de la Viena de a le impune credinţa catolică, recurgând la arest şi cazne, ţăranii români refuză orice înstrăinare şi compromis. Este grăitor pentru statornicia ardelenească în ortodoxie şi înalta conştiinţă de apartenenţă la „legea românească” exemplul unui bătrân dintr-un sat care răspunde funcţionarului din Sibiu, ce reprezintă interesele împărătesei Maria Terezia de la Viena astfel: „Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste slabe mâini şi picioare şi cu trupul meu am lucrat zi şi noapte ca să plătesc porţia. Ele sunt ale crăiesei şi de-ar vrea să mi le ia, n-am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”35.

Biserica prin păstorii ei sufleteşti a fost prezentă la cele mai însemnate acte şi evenimente din viaţa satului şi a ţăranului de la naştere şi până la mormânt, înviorând şi înnobilând traiul şi activitatea lui. Ea ne-a păstrat fiinţa, ne-a cultivat omenia, ea şi-a ocrotit credincioşii ei precum ocroteşte cloşca puii de păsările răpitoare ori de alte pericole.

Religia creştină, prin Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa de pe Cruce şi Învierea Sa, răspândită în întreaga lume de a-L reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, „este crezul ordinei, cultul ordinei şi morala ordinei în lume”. Ea a pus ordine morală în gândurile, în concepţiile şi în conduita poporului nostru, îndeosebi a ţăranilor, aşa cum Dumnezeu a pus ordine şi lege în haos prin creaţie, făcând din el cosmos, adică armonie, frumuseţe şi echilibru36.

*

Măria Ta, Cinstite Ţăran Român, unde a păşit opinca ta, ai încrustat în glia străbună tărie, statornicie, cinste şi omenie, ai imprimat în aceste locuri o zestre de mare preţ: sufletul tău curat, sfinţit şi binecuvântat de legea românească, care te-a făcut neaoş şi nepieritor! Oare fi-vom vrednici, cel puţin, să-ţi păstrăm amintirea neclintită şi nepătată, măcar ca o icoană înveşnicită?! Iubite şi sfinte reprezentant şi exponent al vieţii şi neamului meu, unde să te aşez, cum să te preţuiesc mai bine şi mai frumos, decât să te întronez în adâncul curat şi nepângărit al sufletului meu, ce curge neostoit din neam în neam, pentru că ne-ai păstrat şi transmis până azi odorul cel mai de preţ, credinţa şi omenia străbună. De aceea, primeşte astăzi de la noi, nevrednicii tăi urmaşi, un gând senin de înaltă şi profundă recunoştinţă şi preţuire! Fii lăudat şi-n veci binecuvântat!

Pr. lect. univ. dr. Vasile BORCA – Baia Mare

Bibliografie

ANANIA Valeriu, Pledoarie pentru Biserica Neamului, Craiova, Ed. Omniscop, 1995.

BĂBUŢ Gheorghe, diacon, Maica Domnului, Ocrotitoarea României, Oradea, Ed. Pelerinul Român, 1990.

BĂLAN Nicolae, mitrop., Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi, în vol. Apărarea credinţei, Bucureşti, Ed. „Cugetarea”, 1937.

BIRDAŞ Emilian, Patriarhul Miron – 50 de ani de la trecerea sa în veşnicie, în ziarul Telegraful Român, nr. 35-36 şi 37-38 din 1989.

BLAGA Lucian, Elogiul satului românesc, în vol. Discursuri de recepţie la Academia Română, Bucureşti, Ed. Albatros, 1980.

IDEM, Poezii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942.

CHIRA Iustinian, episcop, Darurile Bisericii, Cluj-Napoca, 1983.

COŞBUC George, Cântece de vitejie, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988.

CRĂCIUN Casian, arhim., Eminescu în viaţa „Maicii spirituale a poporului român”. Biserica ortodoxă Română, ieri şi azi, în revista „B.O.R.”, nr. 5-6/1989.

DRAGOMIR Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002.

EMINESCU Mihai, Ortodoxia, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2003.

IDEM, Răpirea Bucovinei, antologie de D. VATAMANIUC, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1996.

FELEA V. Ilarion, Religia culturii, Arad, Ed. Ep. Ortodoxe Române a Aradului, 1994.

HENRY Michel, Eu sunt Adevărul: pentru o filosofie a creştinismului, Sibiu, Ed. Deisis, 2007.

ION Alin, Cele mai frumoase pilde grăite de marele sculptor al lumii - Constantin Brâncuşi, www.adevarul.ro.

IORGA Nicolae, Concepţia românească a Ortodoxiei, Bucureşti, 1940.

KOGĂLNICEANU M., Reflecţii, Antologie de I. D. PÎRVULESCU, Bucureşti, Ed. Albatros, 1988.

MEHEDINŢI Simion, Creştinismul românesc, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1995.

MIHĂLCESCU Irineu şi VASILESCU Emilian, Apărarea Credinţei, Bucureşti, Ed. „Cugetarea”, 1937.

POPESCU N. Gr., Din trecutul Seminarului Nifon, Bucureşti, 1943.

POP Ioan-Aurel, Biserica românilor şi unitatea politică a României, în rev. „TABOR”, anul XII, nr. 12, 2018.

PROVERBE ROMÂNEŞTI, Antologie de George MUNTEAN, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984.

REBREANU Liviu, „Lauda ţăranului român”, Discurs de recepţie rostit la Academia Română, Bucureşti, 1940.

STĂNILOAE Dumitru, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1992.

THIRA Viorel, Antologie de suflet şi inimă românească, Cluj-Napoca, Ed. Dokia, 2016.

IDEM, Crâmpeie din viaţa preoţimii noastre, Cluj-Napoca, Ed. Dokia, 2016.

IDEM, Far pentru amintiri. Oameni pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca, Ed. Dokia, 2017.

VOICU Constantin, Biserica strămoşească din Transilvania şi lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989.

VULPE Radu, prof. univ. doc., Romanitate şi creştinism, coordonate ale etnogenezei române, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977.

Note

1 Apud Gr. N. POPESCU, Din trecutul Seminarului Nifon, Bucureşti, 1943, p. 209.

2 Vezi vol. Proverbe româneşti, antologie de George MUNTEAN, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 279; M. Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 decembrie, 1882.

3 M. KOGĂLNICENU, Reflecţii, Antologie de I. D. PÎRVULESCU, Bucureşti, Ed. Albatros, 1988, p. 207.

4 Liviu REBREANU, Lauda ţăranului român, Discurs de recepţie rostit la Academia Română la 29 mai 1940, Bucureşti, 1940, p. 3 şi 9.

5 Din cuvântarea patriarhului Miron CRISTEA, la alegerea lui ca patriarh în 1925. Apud Emilian BIRDAŞ, Patriarhul Miron – 50 de ani de la trecerea sa în veşnicie, în ziarul „Telegraful Român”, nr. 35-36 şi 37-38 din 15 sept. şi 1 oct. 1989, p. 1.

6 Lucian BLAGA, Elogiul satului românesc, în vol. Discursuri de recepţie la Academia Română, Bucureşti, Ed. Albatros, 1980, p. 252, 258.

7 Lucian BLAGA, Poezii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942, p. 162.

8 Lucien ROMIER, Răscrucea imperiilor noastre, Paris, 1931, p. 28, apud Simion MEHEDINŢI, Creştinismul românesc, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1995, p. 137; Vezi şi Viorel THIRA, Antologie de suflet şi inimă românească, Cluj-Napoca, Ed. Dokia, 2016, p. 314-315.

9 Alin ION, Cele mai frumoase pilde grăite de marele sculptor al lumii - Constantin Brâncuşi, https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cele-mai-frumoase-pilde-graite-marele-scultor-lumii-constantin-brancusi-opera-arta-trebuie-creata-crima-perfecta-1_583196195ab6550cb8ac10af/index.html, accesat 25.09.19.

10 Grigore POPA (1910-1994) – poet, eseist, filosof, Legea Românească, în vol. Viorel THIRA, Antologie de suflet şi inimă românească, p. 329-332; Vezi şi Dumitru STĂNILOAE, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1992, p. 93.

11 Diacon Gheorghe BĂBUŢ, Maica Domnului, Ocrotitoarea României, Oradea, Ed. Pelerinul Român, 1990, p. 177.

12 George COŞBUC, poezia „Scut şi armă”, în vol. Cântece de vitejie, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988, p. 91.

13 Ibidem, poezia „Cântec”, vol. amintit, p. 116.tc "13 Ibidem, poezia „Cântec”, vol. amintit, p. 116."

14 Nicolae IORGA, Concepţia românească a Ortodoxiei, Bucureşti, 1940, p. 9.

15 Prof. univ. doc. Radu VULPE, Romanitate şi creştinism, coordonate ale etnogenezei române, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Galaţi, 1977, p. 21.

16 Mitropolitul Nicolae BĂLAN, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi, în vol. semnat de arhiereu Irineu MIHĂLCESCU şi Emilian VASILESCU, Apărarea Credinţei, Bucureşti, Ed. „Cugetarea”, 1937, p. 182-183.

17 Prof. Nichifor CRAINIC, apud ibidem, p. 185.

18 Tache IONESCU, apud ibidem, p. 188.

19 Valeriu ANANIA, Pledoarie pentru Biserica Neamului, Craiova, Ed. Omniscop, 1995, p. 112.

20 Constantin VOICU, Biserica strămoşească din Transilvania şi lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 39.

21 Apud Pr. Viorel Thira, Far pentru amintiri. Oameni pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca, Ed. Dokia, 2017, p. 381.

22 Mihai EMINESCU, Ortodoxia, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2003, p. 59, 99-100.

23 Idem, Răpirea Bucovinei, antologie de D. VATAMANIUC, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1996, p. 75; Vezi şi arhim. Casian CRĂCIUN, Eminescu în viaţa „Maicii spirituale a poporului român”, Biserica Ortodoxă Română, ieri şi azi, în rev. „B.O.R”. nr. 5-6/1989, p. 76.

24 Pr. Viorel THIRA, Crâmpeie din viaţa preoţimii noastre, Cluj-Napoca, Ed. Dokia, 2016, p. 48-49.

25 Ioan-Aurel POP, Biserica românilor şi unitatea politică a României, în rev. „TABOR”, anul XII, nr. 12, Decembrie, 2018, p. 12-14.

26 Episcop Iustinian CHIRA, Darurile Bisericii, Cluj-Napoca, 1983, p. 8.

27 Ibidem, p. 23-40.

28 Fragment din poezia Biserica din satul meu de Teofor CICEU (1910-1981) – preot-poet, protopop. Apud Viorel THIRA, Antologie de suflet..., p. 88-89.

29 Fragmente din poezia Preotul din satul meu, de acelaşi autor. Apud Viorel THIRA, op. cit., p. 95.

30 Viorel THIRA, op. cit., p. 41.

31 Idem, Crâmpeie din viaţa preoţimii noastre, p. 446.

32 Ibidem, p. 446-451.

33 Michel HENRY, Eu sunt Adevărul: pentru o filozofie a creştinismului, prezentare şi trad. Ioan I. ICĂ Jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2007, p. 242.

34 Viorel THIRA, Crâmpeie din viaţa preoţimii noastre, p. 455-457.

35 Silviu DRAGOMIR, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, p. 220-221.

36 Ilarion V. FELEA, Religia culturii, Arad, 1994, p. 16-17.