Constantin POPESCU,
preot
militar,
erou la
Cotul Donului…
La
data de 07.09.19, am postat pe FB o fotografie cu chipul unui bărbat
argeşean, care în timpul Bătăliei de la Stalingrad a fost preot militar,
dar care în primele câteva zile după 19 noiembrie 1942 a fost luat
prizonier de către ruşi… Am postat fiind convins că cineva din cititori
va recunoaşte chipul acestui preot care deja a devenit legendă chiar
dacă s-a stins din viaţă acum 16 ani…
Profesorul Ion Coja după ce a citit cartea „Cotul
Donului 1942” a scris şi publicat o carte întitulată „Preoţi cu crucea
în fruntea Neamului” (Editura SEMNE, Bucureşti-2017) în care a înserat
un fragment despre acest Om şi Preot, care se numeşte Constantin Popescu,
despre eroismul căruia am auzit împreună cu radiojurnalista Roxana
Iorgulescu-Bandrabur pe 27 septembrie 2012 de la medicul veteran de la
Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu. Iată un fragment din
textul scris de prof. Ion Coja despre Preotul Popescu şi publicat prima
dată pe saitul său, cu scuzele de rigoare, desigur, pentru că sunt vizat,
chiar lăudat, în acest text.
Preoţi cu crucea-n frunte…
(…)
Poate că nu e rău să povestesc ce anume m-a stârnit
să consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recentă
comemorare, unde am auzit – a câta oară?!, un comentariu uşuratec despre
preoţii noştri ortodocşi, cum că lungesc prea mult slujba, fie la
biserică, fie în afara ei… Alţii, catolicii bunăoară, sunt mai …expeditivi!
(Am auzit chiar acest termen!)
N-am încurajat niciodată astfel de vorbe, dar nici nu
m-am ostenit să pun la punct lucrurile. Poate că nici nu am ştiut bine
cum s-o fac, cu ce argumente! Deunăzi am primit însă de la inimosul
român care este domnul Vasile Şoimaru o cărticică despre tragedia de la
COTUL DONULUI 1942, cum se numeşte opusculul tipărit la
Chişinău, 2012… Text dens în revelaţii şi consemnări dintre cele mai
interesante. Pentru mine cea mai cutremurătoare mărturie culeasă de
domnul Şoimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de
Est, este următoarea: „A fost un măcel nemaipomenit. Văd şi acum o
groapă imensă în care mai târziu au fost aruncaţi soldaţii noştri morţi
cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele
bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînţeles că era cu
geamurile sparte, uşile rupte, pereţii murdari, era batjocorită. Bietul
preot al regimentului, părintele Popescu de la Ştefăneşti de Argeş,
Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut
morţilor toate rugăciunile. Noi i-am zis: „Hai, părinte, că te iau ruşii
prizonier!” N-a vrut să plece şi l-au luat prizonier, stând ani şi ani
la ruşi. Dar n-a vrut să plece până nu şi-a făcut datoria.” (pag.
20) Episodul este încă o dată povestit la pagina 30-31: „Acolo, unde
era biserica, în dreapta erau mormintele ostaşilor noştri. Şi era un
mormînt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormînt de 30 de
metri lungime şi 20 metri lăţime. Acolo au fost îngropaţi morţii de la
divizia 11, 13 şi 14. Şi preotul Popescu, era din Ştefăneşti, Argeş,
stătea la marginea gropii uriaşe şi citea rugăciunile şi i-am spus: „Hai,
părinte, că se văd ruşii!” Şi el zice: „Domnule doctor, n-am terminat
rugăciunile!” Era un om conştiincios. Şi l-au luat ruşii prizonier. A
murit acum 2-3 ani. (…) Acest Popescu era preot la Ştefăneşti. A scăpat
din prizonierat după câţiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a
îndurat el în prizonierat şi a scăpat cu viaţă. Şi acum câţiva ani a
murit, era niţel mai în vârstă ca mine.” (Mărturie luată în 2010…)
E greu să pui ordine în mulţimea de gânduri pe care
le stârneşte povestea acestui popă Popescu… Aleg pe cel mai puternic:
gest de martir, atins de aripa sfinţeniei ce va fi fost acest popă
Popescu! Neapărat să aflăm mai multe, tot ce se mai poate afla despre
autorul unui asemenea gest: „Domnule doctor, n-am terminat
rugăciunile!…”
Aşadar, ruşii au atacat exact când românii se
pregăteau să-şi îngroape morţii! Copleşitori prin număr, ruşii erau de
neoprit, iar trupa de militari români, împuţinată după lupte grele, nu
mai putea apăra aliniamentul pe care se afla groapa comună a camarazilor
morţi în luptele din zilele anterioase. Şi trupa a început să se retragă,
numai că popa Popescu de la Ştefăneşti de Argeş nu putea să părăsească
linia „frontului” său, cel nevăzut. Nu putea să oprească slujba de
îngropăciune, nu putea să fie „expeditiv” cu rânduiala cea sfîntă a
Bisericii. A stat sub ploaia de „obuze şi şrapnele” să-şi termine toate
rugăciunile rânduite pentru iertarea de păcate şi odihna sufletelor
celor căzuţi pe câmpul de onoare al datoriei faţă de Ţară şi Neam… Putea
să vină şi un Tsunami, nimic nu-l clintea pe preavrednicul preot! Pe
prea preotul Popescu!
Teribilă privelişte! Cumplit moment!
E ciudat, dar cel mai mult mă gândesc la soldaţii
ruşi! Ce lumină de mult stinsă în sufletul lor se va fi aprins la
vederea preotului pe care nimic nu-l poate abate de la împlinirea
datinei creştine până la capăt. Vor fi înţeles semnificaţia a ceea ce
vedeau?…
Dar noi? Noi am înţeles-o?…
Va fi să ne lămurim bine de ce un asemenea act de
eroism creştinesc a rămas complet necunoscut şi uitat în negura
indiferenţei noastre!… Norocul nostru cu Vasile Şoimaru! A venit tocmai
de la Chişinău ca să recupereze în inima Ţării mărgăritarele frumuseţii
creştineşti, ajunse ante porcas! Ce mare păcat ne-am fi făcut
dacă se pierdea în neant această clipă pilduitorare pentru toată
creştinătatea! Pentru orice om demn de această categorisire!
Va fi să ne lămurim bine ce se mai poate face pentru
recuperarea semnificaţiilor atât de întăritoare pe care ni le lasă
moştenire neştiută acest veritabil preot cum cruce in frontem!
(…)
Ion COJA
12 ianuarie 2014

De atunci au trecut cinci ani de zile, perioadă în
care am colindat câteva oraşe şi sate până am găsit Biserica unde a
slujit Preotul şi mormântul unde şi-a găsit locul de veci. Am găsit-o şi
pe fiica sa, bucureşteanca, care mi-a permis să-i văd toată viaţa
tatălui ei în fotografiile familiei lor.
Am selectat mai multe fotografii doar câteva din ele
le postez mai jos… Dar şi câteva imagini „proaspete” din cimitirele de
la Gromki şi Golovski, locuri unde Popa Popescu a sprijinit/susţinut
moralul eroilor noştri.
P.S. – În vara
anului trecut, 2018, în staniţa Verhnecerenski de lângă Golovski am
descoperit o bătrână bolnavă, de 91 de ani, care a fost botezată în
toamna anului 1942, la vârsta de 15 ani, de către preotul militar român
care slujea în acele locuri… Şi pentru că eram convins că acel preot
român era chiar al nostru Popa Popescu, acum trei săptămâni am luat
fotografia preotului şi am mai vizitat odată acele locuri pline de
tragism, inclusiv staniţa respectivă ca să-i arăt bătrânei fotografia
Preotului Popescu şi să mă conving că anume el a botezat-o… Numai că
n-am mai găsit bătrâna în sat şi nici n-am aflat dacă-i vie; au luat-o
copiii ei în altă parte a Rusiei. Dar am găsit în staniţă o altă familie
cu doi bătrâni de 85 şi 89 de ani, doi cazaci de pe Don, ortodocşi de
rit vechi, care având alte tradiţii creştineşi atunci n-au fost botezaţi
şi nu aveau cum să recunoască preotul nostru… După opt zile am revenit
acasă cu eceeaşi convingere că Preotul Popescu a fost cel care boteza,
cununa, înmormânta în toamna lui 1942 şi creştini ruşi din Câmpia
Donului, care nu văzuse un preot viu de 24-25 de ani, ei fiind aruncaţi
şi îngropaţi de vii de către criminalii bolşevici în gropile de cretă de
pe malul drept al Donului…
prof. univ.
dr. Vasile ŞOIMARU
|
|