Constantin POPESCU,

preot militar,

erou la Cotul Donului…

La data de 07.09.19, am postat pe FB o fotografie cu chipul unui bărbat argeşean, care în timpul Bătăliei de la Stalingrad a fost preot militar, dar care în primele câteva zile după 19 noiembrie 1942 a fost luat prizonier de către ruşi… Am postat fiind convins că cineva din cititori va recunoaşte chipul acestui preot care deja a devenit legendă chiar dacă s-a stins din viaţă acum 16 ani…

Profesorul Ion Coja după ce a citit cartea „Cotul Donului 1942” a scris şi publicat o carte întitulată „Preoţi cu crucea în fruntea Neamului” (Editura SEMNE, Bucureşti-2017) în care a înserat un fragment despre acest Om şi Preot, care se numeşte Constantin Popescu, despre eroismul căruia am auzit împreună cu radiojurnalista Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe 27 septembrie 2012 de la medicul veteran de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu. Iată un fragment din textul scris de prof. Ion Coja despre Preotul Popescu şi publicat prima dată pe saitul său, cu scuzele de rigoare, desigur, pentru că sunt vizat, chiar lăudat, în acest text.

Preoţi cu crucea-n frunte…

(…)

Poate că nu e rău să povestesc ce anume m-a stârnit să consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recentă comemorare, unde am auzit – a câta oară?!, un comentariu uşuratec despre preoţii noştri ortodocşi, cum că lungesc prea mult slujba, fie la biserică, fie în afara ei… Alţii, catolicii bunăoară, sunt mai …expeditivi! (Am auzit chiar acest termen!)

N-am încurajat niciodată astfel de vorbe, dar nici nu m-am ostenit să pun la punct lucrurile. Poate că nici nu am ştiut bine cum s-o fac, cu ce argumente! Deunăzi am primit însă de la inimosul român care este domnul Vasile Şoimaru o cărticică despre tragedia de la COTUL DONULUI 1942, cum se numeşte opusculul tipărit la Chişinău, 2012… Text dens în revelaţii şi consemnări dintre cele mai interesante. Pentru mine cea mai cutremurătoare mărturie culeasă de domnul Şoimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de Est, este următoarea: „A fost un măcel nemaipomenit. Văd şi acum o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncaţi soldaţii noştri morţi cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînţeles că era cu geamurile sparte, uşile rupte, pereţii murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ştefăneşti de Argeş, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morţilor toate rugăciunile. Noi i-am zis: „Hai, părinte, că te iau ruşii prizonier!” N-a vrut să plece şi l-au luat prizonier, stând ani şi ani la ruşi. Dar n-a vrut să plece până nu şi-a făcut datoria.” (pag. 20) Episodul este încă o dată povestit la pagina 30-31: „Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostaşilor noştri. Şi era un mormînt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime şi 20 metri lăţime. Acolo au fost îngropaţi morţii de la divizia 11, 13 şi 14. Şi preotul Popescu, era din Ştefăneşti, Argeş, stătea la marginea gropii uriaşe şi citea rugăciunile şi i-am spus: „Hai, părinte, că se văd ruşii!” Şi el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!” Era un om conştiincios. Şi l-au luat ruşii prizonier. A murit acum 2-3 ani. (…) Acest Popescu era preot la Ştefăneşti. A scăpat din prizonierat după câţiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat şi a scăpat cu viaţă. Şi acum câţiva ani a murit, era niţel mai în vârstă ca mine.” (Mărturie luată în 2010…)

E greu să pui ordine în mulţimea de gânduri pe care le stârneşte povestea acestui popă Popescu… Aleg pe cel mai puternic: gest de martir, atins de aripa sfinţeniei ce va fi fost acest popă Popescu! Neapărat să aflăm mai multe, tot ce se mai poate afla despre autorul unui asemenea gest: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!…”

Aşadar, ruşii au atacat exact când românii se pregăteau să-şi îngroape morţii! Copleşitori prin număr, ruşii erau de neoprit, iar trupa de militari români, împuţinată după lupte grele, nu mai putea apăra aliniamentul pe care se afla groapa comună a camarazilor morţi în luptele din zilele anterioase. Şi trupa a început să se retragă, numai că popa Popescu de la Ştefăneşti de Argeş nu putea să părăsească linia „frontului” său, cel nevăzut. Nu putea să oprească slujba de îngropăciune, nu putea să fie „expeditiv” cu rânduiala cea sfîntă a Bisericii. A stat sub ploaia de „obuze şi şrapnele” să-şi termine toate rugăciunile rânduite pentru iertarea de păcate şi odihna sufletelor celor căzuţi pe câmpul de onoare al datoriei faţă de Ţară şi Neam… Putea să vină şi un Tsunami, nimic nu-l clintea pe preavrednicul preot! Pe prea preotul Popescu!

Teribilă privelişte! Cumplit moment!

E ciudat, dar cel mai mult mă gândesc la soldaţii ruşi! Ce lumină de mult stinsă în sufletul lor se va fi aprins la vederea preotului pe care nimic nu-l poate abate de la împlinirea datinei creştine până la capăt. Vor fi înţeles semnificaţia a ceea ce vedeau?…

Dar noi? Noi am înţeles-o?…

Va fi să ne lămurim bine de ce un asemenea act de eroism creştinesc a rămas complet necunoscut şi uitat în negura indiferenţei noastre!… Norocul nostru cu Vasile Şoimaru! A venit tocmai de la Chişinău ca să recupereze în inima Ţării mărgăritarele frumuseţii creştineşti, ajunse ante porcas! Ce mare păcat ne-am fi făcut dacă se pierdea în neant această clipă pilduitorare pentru toată creştinătatea! Pentru orice om demn de această categorisire!

Va fi să ne lămurim bine ce se mai poate face pentru recuperarea semnificaţiilor atât de întăritoare pe care ni le lasă moştenire neştiută acest veritabil preot cum cruce in frontem! (…)

Ion COJA

12 ianuarie 2014

De atunci au trecut cinci ani de zile, perioadă în care am colindat câteva oraşe şi sate până am găsit Biserica unde a slujit Preotul şi mormântul unde şi-a găsit locul de veci. Am găsit-o şi pe fiica sa, bucureşteanca, care mi-a permis să-i văd toată viaţa tatălui ei în fotografiile familiei lor.

Am selectat mai multe fotografii doar câteva din ele le postez mai jos… Dar şi câteva imagini „proaspete” din cimitirele de la Gromki şi Golovski, locuri unde Popa Popescu a sprijinit/susţinut moralul eroilor noştri.

P.S. – În vara anului trecut, 2018, în staniţa Verhnecerenski de lângă Golovski am descoperit o bătrână bolnavă, de 91 de ani, care a fost botezată în toamna anului 1942, la vârsta de 15 ani, de către preotul militar român care slujea în acele locuri… Şi pentru că eram convins că acel preot român era chiar al nostru Popa Popescu, acum trei săptămâni am luat fotografia preotului şi am mai vizitat odată acele locuri pline de tragism, inclusiv staniţa respectivă ca să-i arăt bătrânei fotografia Preotului Popescu şi să mă conving că anume el a botezat-o… Numai că n-am mai găsit bătrâna în sat şi nici n-am aflat dacă-i vie; au luat-o copiii ei în altă parte a Rusiei. Dar am găsit în staniţă o altă familie cu doi bătrâni de 85 şi 89 de ani, doi cazaci de pe Don, ortodocşi de rit vechi, care având alte tradiţii creştineşi atunci n-au fost botezaţi şi nu aveau cum să recunoască preotul nostru… După opt zile am revenit acasă cu eceeaşi convingere că Preotul Popescu a fost cel care boteza, cununa, înmormânta în toamna lui 1942 şi creştini ruşi din Câmpia Donului, care nu văzuse un preot viu de 24-25 de ani, ei fiind aruncaţi şi îngropaţi de vii de către criminalii bolşevici în gropile de cretă de pe malul drept al Donului…

prof. univ. dr. Vasile ŞOIMARU