„Fraţii în veci vor fi fraţi”

File din epopeea primirii trupelor române

în Bucovina, Transilvania, Crişana şi Banat în anii 1918-1919

(1)

Din inima Ardealului, până în Crişana şi Banat

Prolog: Prevestirea destinului

Idealul de veci al neamului românesc a fost, de la facerea lumii lui, afirmarea identităţii şi apărarea unităţii naţionale în faţa unor neamuri migratoare, imperii sau regate, care s-au năpustit asupra vetrei neamului şi „au cerut pământ şi apă”. Românii au reuşit, în condiţii istorice vitrege să-şi apere vatra şi credinţa, deşi din zorii evului mediu au fost nevoiţi să vieţuiască împărţiţi de „vremuri” în state medievale.

Când a venit sorocul, pe fundamentul unităţii de cuget şi simţiri şi al conştiinţei de neam, dar mai ales prin fapte eroice, au reuşit să fondeze în nucleul vetrei neamului, un stat modern, de interes european, pe care l-au numit „România”. În condiţii istorice extrem de complexe, românii şi-au luat soarta în propriile mâini, au profitat de marea criză politico-militară europeană şi prin voinţa poporului, dar şi prin dârzenia şi spiritul de jertfă al ostaşului român, au reuşit să refacă unitatea vetrei neamului. Astfel a luat naştere „România Mare”, în fapt România Întregită, care a cuprins între hotarele sale cea mai mare parte din vatra Daciei getice din străvechime.

Însă, pentru a atinge acest deziderat, românii au fost nevoiţi să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru apărarea României agresată de Puterile Centrale, dar mai ales pentru eliberarea fraţilor încorporaţi cu forţa în imperiile ţarist şi austro-ungar.

România a intrat în primul război mondial după doi ani de „neutralitate cu arma la picior”, din interes naţional. În condiţii istorice neprielnice, în toamna anului 1916 armata română a pătruns în Transilvania sub imboldul „la arme cu frunze şi flori” pentru a-i elibera pe fraţii din Ardealul aflat sub dominaţia austro-ungară. Însă, a fost oprită de trupe germane şi austro-ungare superioare ca oameni şi armament şi obligată la retragere eroică prin trecătorile Carpaţilor, cu mari pierderi umane. Lupte dramatice s-au dus pentru apărarea trecătorilor munţilor Carpaţi. Au rămas în memoria socială numele bătăliilor: de la Oituz, de la Sibiu, de la Braşov, din zona Bran-Câmpulung, de pe Valea Prahovei, de pe Valea Oltului, din defileul Jiului, de pe Valea Jiului.

Trupele inamice, care au atacat România concomitent dinspre nord şi dinspre sud, au cucerit Oltenia, apoi Muntenia şi Dobrogea, capitala ţării a fost ocupată iar regele, guvernul şi armata s-au retras în Moldova, în contact cu inamicul, până în Poarta de sud a Moldovei. Acolo, printr-un eroism fără seamăn al ostaşului român înaintarea trupelor inamice spre inima Moldovei a fost oprită, iar la mijlocul lunii ianuarie 1917 românii au reuşit să impună puternicei armate germane un război de tranşee.

O pagină de eroism şi spirit de jertfă a înscris armata română în vara anului 1917, când armatele invadatoare au pregătit campania decisivă pentru înfrângerea României şi ştergerea ei de pe hartă. Astfel s-a ajuns la marile bătălii din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Un moment de cotitură în evoluţia statului român l-a constituit tratatul de pace semnat de Rusia bolşevică la Brest-Litovsk, în 3 martie 1918, marcând ieşirea Rusiei din primul război mondial. Tratatul a devenit, practic, nul până la sfârşitul anului, dar importanţa lui majoră, deşi neexistentă în intenţiile semnatarilor, a fost aceea de declanşator al procesului de cucerire a independenţei Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei şi Lituaniei.

De această situaţie au profitat românii basarabeni, încorporaţi de Imperiul Rus în gubernia Basarabia. În 27 martie / 10 aprilie 1918, „în numele poporului Basarabiei”, Sfatul Ţării a declarat: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. Însă, în condiţii dramatice, România, afectată de victoria revoluţiei bolşevice ruse, precum şi de retragerea trupelor ruse de pe frontul românesc, a rămas singură, înconjurată de duşmani şi izolată în faţa Puterilor Centrale, în aşa-numitul „triunghi al morţii”.

Astfel, cu aprobarea Aliaţilor săi, a semnat Armistiţiul de la Focşani, apoi a fost obligată să încheie, în 7 mai 1918, pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale, prin care armata a fost demobilizată, iar Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) şi o parte a Dobrogei de Nord (la sud de linia Rasova-Agigea) cedate Bulgariei.

l Din vara anului 1918, cursul istoriei românilor n-a mai putut fi oprit de nici o Mare Putere, în pofida faptului că România anului 1916 fusese redusă în fapt, prin forţa armelor, doar la Moldova reîntregită în hotarele dintre Carpaţi şi Nistru, iar românii din Bucovina, Maramureş, Ardeal, Crişana şi Banat, aflaţi sub povara Imperiului austro-ungar, erau supuşi unui regim de teroare. Începând cu luna septembrie 1918, când pe frontul de la sud de Dunăre trupele Antantei au declanşat ofensiva pentru a înfrânge forţele Puterilor Centrale, în România rămasă în afara ocupaţiei acestora a reînviat speranţa de salvare naţională.

În acel context, armata română, renăscută pe fundamental conştiinţei datoriei faţă de apărarea vetrei, dar şi cu sprijinul Aliaţilor, îndeosebi al Franţei, a reluat operaţiunile militare pentru eliberarea teritoriului naţional de trupele germane, austro-ungare, turceşti şi bulgare, dar mai ales pentru eliberarea fraţilor din Bucovina şi Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat. Conştiinţa frăţiei de neam, devenită „problemă europeană” în jocul geopolitic al Marilor Puteri, a ieşit în evidenţă mai ales începând cu luna noiembrie 1918, când românii din teritoriile aflate sub dominaţia austro-ungară au fost împiedicaţi de bolşevicii ucraineni şi unguri, dar şi de naţionaliştii sârbi, să-şi realizeze visul de unitate naţională.

În acel context şi-a regăsit valoarea axiomatică expresia „românii în veci vor fi fraţi”. Relevante sunt în acest sens acţiunile armatei române desfăşurate în toamna/iarna anului 1918 şi primăvara/vara anului 1919 pentru desăvârşirea unităţii politico-statale, dar mai ales pentru apărarea României Mari. Momentele eliberării oraşelor Bucovinei, Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului din mâinile guvernelor pseudo-democratice ale Ucrainei şi Ungariei, precum şi modul în care au fost primiţi ostaşii români de către fraţii lor bucovineni, ardeleni, maramureşeni, crişeni şi bănăţeni constituie pilde demne de urmat pentru generaţia de astăzi şi pentru cele viitoare.

1.Din inima Bucovinei până în inima Ardealului

l Primul strigăt de deznădejde şi de ajutor al fraţilor aflaţi sub dominaţie străină către fraţii lor din „Regat” (atât cât mai rămăsese din statul român!) a venit din Bucovina, unde Consiliul Naţional Român în frunte cu Iancu Flondor a solicitat ajutor de urgenţă guvernului român aflat la Iaşi împotriva bandelor bolşevice înarmate care pretindeau stăpânirea întregii Bucovine şi alipirea acesteia la Ucraina. În acest sens, în 2 noiembrie 1918 a fost trimis la Iaşi avocatul Vasile Bodnărescu, însă Alexandru Marghiloman, primul ministru al guvernului, n-a promis oficial decât ajutor în arme. În 5 noiembrie 1918, emisarul respectiv a plecat a doua oară la Iaşi, unde Divizia a 8-a, comandată de generalul Iacob Zadik, ajutat de şeful de Stat Major, lt. colonelul Constantin Rovinaru, primise ordinul, fără ştirea Aliaţilor, de a fi pregătită să intre în Bucovina. În scurt timp („la repezeală”) au fost mobilizaţi ostaşii regimentelor 16, 29 şi 37 de Infanterie şi regimentele 3 şi 8 de Roşiori, comanda diviziei preconizând să trimită mai întâi trupe la Suceava, iar apoi să ocupe treptat întreaga Bucovină.

l În acest timp, o vie propagandă pentru unirea Bucovinei cu România era desfăşurată la Câmpulung (Moldovenesc), mai ales prin Mihai Iacoban, primarul oraşului, precum şi locotenentul Traian Roşu, fost ofiţer în armata austro-ungară, rănit pe frontul italian în 1916, în acel moment delegat al Ministerului de război din Viena la Câmpulung într-o comisie judeţeană pentru stabilirea prestaţiunilor de război. El a observat că în hotărârea „Constituantei” Bucovinei din 27 octombrie 1918 nu s-a pomenit numele „România” sau „Moldova”, fiind convins că haosul, anarhia şi nesiguranţa puteau fi anihilate doar prin unirea imediată şi necondiţionată cu România.

A propagat această idee în rândul câmpulungenilor, obţinând adeziunea pentru o hotărâre privind unirea Bucovinei cu România fără condiţiuni, comunicarea imediată a acestei hotărâri reprezentanţilor statului român şi chemarea imediată a armatei române pentru punerea în aplicare a acestei moţiuni. În 5 noiembrie 1918, locotenentul Traian Rusu a plecat din Câmpulung la Fălticeni în fruntea unei delegaţii, pentru a înmâna generalului Constantin Neculcea, comandantul Regimentului 16 Infanterie, o Moţiune de unire a Bucovinei cu România şi a solicita ajutor militar armatei române, pentru restabilirea ordinii în Câmpulung.

În acea zi, guvernul român, care urmărea cu îngrijorare situaţia din Bucovina, a hotărât ca Divizia 8 infanterie comandată de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată (comandant generalul Nicolae Petala), precum şi subunităţile de jandarmi şi grăniceri de la frontiera cu Bucovina, să acţioneze de urgenţă pe direcţia Suceava-Siret-Cernăuţi, pentru a ocupa oraşele Iţcani şi Suceava, apoi de-a înainta spre nord şi a ocupa oraşul Cernăuţi. Pentru îndeplinirea misiunii, Divizia a fost împărţită în 3 detaşamente: „Dragoş”, „Alexandru cel Bun” şi „Suceava”. Din momentul în care în Cernăuţi s-a răspândit vestea că armata română urma să intre în oraş, toată suflarea românească, în frunte cu membrii „Constituantei” şi ai guvernului provizoriu a aşteptat cu nerăbdare „să vadă intrând în oraş dorobanţul român”. La Casa Naţională românească zile de-a rândul s-au adunat intelectualii români, domni şi doamne cu buchete de flori în mână, precum şi membrii Societăţii corale „Armonia”, pentru a-i primi cu flori şi cântece pe „solii României liberatoare”.

l Însă, în 6 noiembrie 1918, ucrainenii, care doreau pentru ei întreaga Bucovină, au ocupat instituţiile publice din Cernăuţi, iar bande înarmate s-au dedat la jafuri. Pe acest fond tensionat, în acea zi, guvernul „filogerman” condus de Alexandru Marghiloman şi-a prezentat demisia şi s-a format un nou guvern, în frunte cu generalul Constantin Coandă. Aliaţii, intuind pericolul ocupării întregii Bucovine de către ucraineni, şi-au dat acordul ca armata română să pătrundă în Bucovina, pentru a pune capăt anarhiei, a restaura ordinea şi a proteja viaţa locuitorilor. Astfel, generalul Constantin Coandă a anulat prevederile tratatului de pace cu Puterile Centrale, a cerut trupelor germane şi austro-ungare să părăsească teritoriul României şi a hotărât pătrunderea armatei române în Bucovina, unde românii, terorizaţi de bandele ucrainene, o aşteptau cu nerăbdare.

l Intrarea armatei române în Suceava a fost precedată de o acţiune solitară, întreprinsă din proprie iniţiativă de maiorul Anton Ionescu, comandantul companiei de grăniceri din Burdujeni-Suceava. El a explicat în memoriile sale cum a intrat cu trupa în Suceava, deşi era încă în vigoare Tratatul de pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale, iar acţiunea lui putea fi interpretată ca violare a acestuia. Ofiţerul a consemnat că în 5 noiembrie 1918, pe fondul zvonurilor privind pregătirea pentru retragere a trupelor austriece i s-a raportat că „că în timpul nopţii, sentinela austriacă punându-şi capela în vârful baionetei, a început să o fluture şi s-a adresat camaradului român de la podul care despărţea frontiera, cu cuvinte şi gesturi, din care se înţelegea că aceşti soldaţi austrieci exercită <sloboda> pe care ai noştri o mai văzuseră şi la tovarăşii noştri ruşi. Numai jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte, căci postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinei”. Ofiţerul român a simţit că a sosit sorocul reîntregirii vetrei neamului, dar pentru a-şi duce la bun sfârşit planul şi a evita un conflict diplomatic sau chiar mai mult, a recurs la o stratagemă. „În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei -a consemnat acesta -, am dat de înţeles jandarmeriei din Suceava că aş putea interveni, dar să mi se facă în acest sens o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinsky, comandantul jandarmeriei din acel oraş. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Iţcani să ceară în scris sprijinul grănicerilor români din Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă ca să fiu acoperit în cele ce urmăream”.

L-a consultat pe generalul Iacob Zadik şi, cu acordul acestuia, a întocmit un plan de acţiune, iar „Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor spre Suceava”. El avea să afirme că „Peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei”. Deşi era călit în focul războiului, ofiţerul a avut mari emoţii în clipele în care trupele comandate de el se apropiau de centrul oraşului Suceava, scriind că: „Ajunşi dincolo de biserica Sfântul Ion (cel) Nou din Suceava, apropiindu-ne de ruinele cetăţii, m-a cuprins o emoţie puternică şi - trebuie să-mi recunosc slăbiciunea psihică - am fost copleşit şi am avut viziunea că numeroase zâne mergeau, una după alta, pe ruine, în jurul cetăţii. Nu ştiu datorită cărei forţe lăuntrice am reuşit să scap de aceste halucinaţii”.

În aceeaşi zi, 6 noiembrie 1918, în Suceava au mai sosit încă două plutoane de grăniceri: unul de la Vereşti, comandat de locotenentul Borş, şi altul de la Buneşti, comandat de locotenentul Alexandrescu. Pe timpul acţiunii de ocupare a oraşului Suceava, ostaşii Detaşamenului de grăniceri cântau „Pe al nostru steag e scris Unire”, iar elevii şcolilor strigau „Trăiască Armata Română!”.

După ocuparea oraşului, comandantul companiei austriece de jandarmi a fost dezarmat, apoi lăsat liber, iar pe turnul Primăriei a fost arborat drapelul României. Primarului Eusebie Popovici i s-a prezentat o scrisoare-manifest către populaţie, în care se spunea că „de azi înainte graniţă între români să nu mai fie”, care a fost tipărită în câteva sute de exemplare şi afişată pe străzi.

Ofiţerul român a consemnat că „auzind cântecele ostaşilor, treziţi din somn şi deschizând ferestrele, ai noştri ne petreceau cu privirile de lacrimi de bucurie, aplaudând, iar ceilalţi trânteau nervos ferestrele, retrăgându-se după perdele”.

l În 7 noiembrie 1918, trupe române din Regimentul 16 „Fălticeni” au ajuns la Câmpulung,  apoi la Vatra Dornei, asigurând liniştea, proprietatea şi viaţa locuitorilor.

În 8 noiembrie 1918, Comandamentul Diviziei a 8-a Infanterie a fost stabilit la Burdujeni, unde a aşteptat ordinul de trecere a frontierei, pentru a pune capăt actelor teroriste dezlănţuite de soldaţii ucraineni întorşi de pe front. De acolo, generalul Iacob Zadik s-a deplasat în Suceava, unde a luat legătura cu autorităţile locale, iar Regimentul 29 de la Dorohoi (din Brigada 16 Infanterie) a plecat spre Siret, străveche capitală a Moldovei, unde a ajuns în cursul aceleiaşi zile şi a aşteptat ordinul de intrare în forţă în Bucovina.

l În 9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat trupelor de ocupaţie ale Puterilor Centrale un ultimatum prin care le-a cerut să părăsească teritoriul României în termen de 24 de ore. Fără alte ordine, în acea zi, sub deviza „Cu Dumnezeu Înainte!”, unităţi ale Diviziei 8 infanterie au început înaintarea în Bucovina. În proclamaţia semnată de generalul Iacob Zadik, răspândită inclusiv prin lansarea acesteia deasupra oraşului Cernăuţi dintr-un aeroplan românesc, se spunea: „Răspunzând la chemarea Consiliului Naţional Bucovinean, armata română, din înalt ordin al M.S. Regelui Ferdinand I al României, a păşit pe pământul Marelui Voievod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa voastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă acum 100 şi mai bine de ani, trupele române sosesc în mijlocul vostru, aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera împărţire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor”. Alte aeroplane româneşti, zburând deasupra Cernăuţilor, au aruncat manifeste vestind astfel românilor bucovineni desfiinţarea frontierei de la Iţcani.

l Însă în aceeaşi zi în Cernăuţi a apărut un detaşament (o companie) de 180 de soldaţi din „armata austro-ungară”, în fapt dezertori din armata imperială conduşi de sublocotenentul Ilie Lazăr, român din Giuleşti-Maramureş.

Compania respectivă, cantonată la Tiraspol, făcuse parte din Regimentul 8 honvezi din Lugoj, cu misiunea de a menţine ordinea publică în zonă. Aceasta fusese formată din români bănăţeni (cu excepţia croitorului companiei, Klein Nathan, de fel din Caransebeş) şi încadrată într-o unitate mixtă germano-austro-ungară cu sediul în Nicolaiev, lângă Lemberg.

Ilie Lazăr a reuşit în scurt timp să fie bine văzut de populaţia locală. Aflând că nu era «vengher» (ungur), ci român, îl invitau la petreceri şi la nunţi atât ucrainenii, cât şi evreii localnici, iar conducerea fabricii de zahăr cu capital francez care funcţiona acolo i-a pus la dispoziţie o şaretă frumoasă, iar pentru soldaţi, săptămânal, un porc gras, cu ajutorul căruia a îmbunătăţit regimul alimentar al soldaţilor. Aceştia l-au respectat, iar dimineaţa îl primeau şi strigau în cor: «Trăiască Naţia!». Chiar şi croitorul Klein Nathan striga alături de ceilalţi: «Să trăiască, fiindcă şi eu trăiesc cu românii!». De la începutul lunii noiembrie 1918, ştiind că armata română a intrat în Basarabia, l-a preocupat gândul să dezerteze în Basarabia împreună cu întreaga companie, să se predea armatei române şi apoi să lupte alături de aceasta pentru eliberarea Ardealului de sub stăpânirea austro-ungară. Dar, cunoscând situaţia din Bucovina, el a hotărât să aducă trupele de sub comanda sa la Cernăuţi, pentru a sprijini autorităţile române, reuşind cu mult tact, să-i convingă pe militarii din subordine.

În momentul în care „terenul era pregătit,” a tratat cu doi ucraineni de la Căile Ferate şi cu un mecanic, iar după câteva zile aceştia i-au comunicat că îi pun la dispoziţie locomotiva şi vagoanele necesare pentru plata a 26 puzi de grâu (un pud era 16 kg). După ce s-a convins că trenul era pregătit şi a fost tras „pe linie”, „noaptea la orele 12 am dat alarma. Într-o jumătate de oră, întreaga mea companie era învagonată. Eu, cu un plutonier, ne-am urcat pe locomotivă şi fără mare zgomot şi fără ca locomotiva să fluiere am ieşit din gară. Intenţia mea era să mergem cu acest tren până unde se va putea, spre Basarabia”. La un moment dat a observat că între satele Troscianeţ şi Vapniarca, într-o comună Dimidovca, o mulţime de ţărani cu căruţe jefuiau o mare magazie de grâne. Pentru a face rost de bani, a oprit trenul, a dat ordin soldaţilor să înconjure magazia şi fiecare soldat să vândă „ca dintr-a lui”. În cel mult o oră tot grâul s-a vândut şi fiecare soldat s-a ales cu bani suficienţi (în circulaţie erau atunci bancnote albe «Kerenski»). Au ajuns în gara Smerinca, unde au fost dirijaţi, din greşeală sau intenţionat, pe „linia Kiev”. Văzând pericolul, el a luat contact cu funcţionarul principal, plătindu-i 8.000 ruble şi imediat trenul a fost dirijat spre Moghilev. Astfel au ajuns la graniţa Basarabiei, unde nişte „gărzi civile” au căutat să-i dezarmeze. Însă Ilie Lazăr s-a dat jos de pe locomotivă, însoţit de câţiva soldaţi, şi foarte energic le-a pus în vedere că dacă trag cu armele după tren, opreşte imediat trenul şi dă foc oraşului. În urma acestei discuţii a ieşit din gară fără nici o dificultate. „Astfel am reuşit -continuă Ilie Lazăr -, să ajungem cu acest tren rusesc cu linie largă până la Noua Suliţă. Nefiindu-ne posibil să mai înaintăm, ne-am dat jos. Aici, pe pământul lui Ştefan Vodă cel Mare, le-am vorbit soldaţilor, care entuziasmaţi au subliniat cele spuse de mine cu cântecul «Deşteaptă-te, Române». După aceasta, ne-am consultat cu toţii împreună, ce să facem? Eu singur mi-am lepădat insignele gradului de ofiţer, în faţa soldaţilor. Le-am spus că atunci când mi-am pus în gând să dezertez am crezut că trebuie să ne predăm armatei române, care se afla deja în Basarabia”.

Soldaţii săi au hotărât să meargă în marş forţat până la Cernăuţi, iar după câteva ore de marş au sosit în piaţa oraşului Cernăuţi. Aici a dat ordin să se pună puştile „în piramidă”, fiecare să se aprovizioneze şi să se odihnească. El circula tot timpul „în sus şi în jos”, în jurul lor, pentru a preveni vreun pericol asupra trupei sale. „La un moment dat -a consemnat acesta -, se apropie de mine un domn şi se prezintă: «Sunt profesorul Sextil Puşcariu». Îi răspund: «Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureş, iar soldaţii mei sunt toţi români bănăţeni din regimentul 8 honvezi din Lugoj». Îi arăt situaţia noastră, cum am dezertat şi că intenţionăm să ne predăm armatei române, dar că, la dorinţa soldaţilor mei, am venit până la Cernăuţi”. Profesorului Sextil Puşcariu i-a spus: «Oraşul este ocupat de vreo 700 de galiţieni care jefuiesc cazărmile şi periferia oraşului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin. Toţi românii sunt ascunşi prin pivniţe şi poduri de case şi ne este teamă că ne vor duce ca ostatici în Galiţia. Asta fiind situaţia, după ce m-am informat cine sunteţi, vă rog să ne daţi o mână de ajutor». I-am răspuns: «La dispoziţia Domniei Voastre, cu cea mai mare plăcere şi bucurie». Ilie Lazăr l-a rugat pe profesorul Sextil Puşcariu să-l ajute cu vreo câţiva ofiţeri din regimentul local austriac „în care domnia-sa are încredere”, pentru a-i organiza pe soldaţii săi în grupuri de câte 15-20 de oameni şi a-i concentra într-o curte sau într-o sală mare. După cel mult o oră, toţi soldaţii săi au fost conduşi într-o sală de cinematograf, unde le-au vorbit profesorul Sextil Puşcariu, locotenentul Dan şi Ilie Lazăr, care le-a arătat situaţia din oraş şi le-a cerut „ascultare şi supunere”.

De teamă că în oraş a intrat armata română, bandele de ucraineni venite din Galiţia, conduse de doi foşti ofiţeri din armata austriacă (Maier şi Vorobetz) au stins luminile în tot oraşul. Căruţe şi călăreţi ucraineni au început să alerge cu disperare, grăbiţi, spre Sniatin, nu înainte de a mai fura ceea ce se putea. A doua zi, formaţiunea militară comandată de Ilie Lazăr era singura forţă armată din întreg oraşul.

Ilie Lazăr, însoţit de fosta lui ordonanţă Alexandru Iorga, a tras la hotelul din centru, numit «La Pajura Neagră» (Schwarzer Adler), aproape de locul unde erau cazaţi soldaţii săi. Acolo a primit vizitele mai multor români bucovineni: Isopescu-Grecul, V. Budnărescu, prof. Gheorghiu, dr. Lupu, prof. Procopovici, Tarangul, Hahon, Tarnevschi şi mulţi alţii. La invitaţia prof. Gheorghiu, el s-a mutat acasă la acesta, unde a locuit pe timpul şederii în Cernăuţi.

După ieşirea galiţienilor din oraş, Ilie Lazăr însoţit de fruntaşi ai românilor bucovineni, s-au dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care i-a primit părinteşte, iar după ce au ieşit de la mitropolit au hotărât să preia «imperiul». Ilie Lazăr continuă astfel relatarea sa: „Într-o maşină ne-am urcat vreo cinci tineri şi cu noi şi fostul senator şi primar de mai târziu al Cernăuţilor: Nicu Flondor. Eu, cu un steag-tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul maşinii. În această formaţie ne-am dus la comandamentul jandarmeriei bucovinene din timpul războiului, generalul Fischer, căruia dl. Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană, somându-l ca imediat să predea jandarmeria locotenentului Dan. De aici am plecat la poliţie, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la Tribunal, unde am instalat ca preşedinte pe un domn Ion Hahon. După aceste acţiuni rapide, eu şi un tânăr ardelean cu numele Nicoară, de fel din Arad, ne-am urcat pe acoperişul Primăriei şi am înfipt primul steag românesc tricolor, după 174 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Sandru. Întreaga populaţie românească a oraşului care se găsea în faţa primăriei aplauda şi cânta cântece patriotice”.

Trupele ucrainene au părăsit oraşul Cernăuţi fără a trage un singur foc. Acesta s-au retras spre Galiţia, iar uzurpatorii şi susţinătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea şi au fugit din Cernăuţi. Astfel, românul maramureşean Ilie Lazăr a ridicat primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuţi.

l În noaptea de 9/10 noiembrie 1918 armata română a început operaţiunile militare pentru alungarea trupelor Puterilor Centrale de pe teritoriul ţării, iar în 10 noiembrie 1918 a fost decretată mobilizarea generală a armatei. Cu mari eforturi au fost mobilizate Divizia 7 Infanterie şi Divizia I Vânători, în total circa 90.000 de oameni (dacă se adaugă şi efectivele Diviziei a 8-a, care acţiona deja în Bucovina). Trupele celor două divizii au primit ordin să pătrundă simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea.

l Însă, în 11 noiembrie 1918, deci la o zi după ce armata română a trecut la ofensivă, la Compičgne, în Franţa, a fost semnat Armistiţiul dintre Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia au încetat ostilităţile pe toate fronturile. Germania a recunoscut, între altele, caducitatea Tratatului de pace de la Bucureşti, fiind obligată, în acelaşi timp, să-şi retragă armata din România. Astfel, în vreme ce Puterile europene implicate în războiul mondial se pregăteau să încheie pacea, România începea alt război, de apărare a României Mari.

l În aceeaşi zi, 11 noiembrie 1918, trupele Diviziei 8 Infanterie comandate de generalul Iacob Zadik, au ajuns în oraşul Cernăuţi, eliberat de voluntarii ardeleni comandaţi de maramureşeanul Ilie Lazăr. În capul coloanei care mărşăluia în mod victorios era Detaşamentul „Dragoş”, nume ce amintea de Dragoş descălecătorul.

Ilie Lazăr, prezent la intrarea trupelor armatei române, a consemnat că din toţi banii „Kerenski” pe care-i avea din vânzarea grâului de la Dimidovca, a cumpărat toate florile din piaţa oraşului, oferindu-le femeilor române din Cernăuţi şi rugându-le să bată cu flori armata română, a cărei intrare era aşteptată.

Preşedintele Partidului Naţional Român, Iancu Flondor, a dat dispoziţii ca „intelectualitatea oraşului, în haine de sărbătoare, să-l primească în casa naţională pe generalul comandant al armatei române”, iar corul Mitropoliei cânta în permanenţă cântece patriotice.

Văzând că armata română întârzie, după trei zile de aşteptare, un grup de tineri, în frunte cu Nicu Flondor, s-au dus în întâmpinarea ei. Ilie Lazăr era tot timpul călare pe motorul automobilului, cu steagul în mână. La vreo 60 km distanţă, într-o gară, au dat de generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei a 8-a, care ţinea raport cu ofiţerii. „Ne-am prezentat cu toţii -avea să consemneze acesta -, i-am raportat situaţia din oraş şi l-am rugat să-şi facă intrarea deoarece populaţia de trei zile este în stradă şi aşteaptă”. După acest prim contact s-au întors, aducând răspunsul generalului. A patra zi a sosit în suburbia oraşului, la Ceahor, Regimentul 29 Dorohoi, de sub comanda colonelului Gheorghiu, pe care Ilie Lazăr l-a găsit seara făcând planul intrării armatei în oraş. Alături de generalul Zadik era şeful de Stat major al diviziei, lt. colonelul Rovinaru, iar Ilie Lazăr mergea înaintea acestora. „Am trecut pe lângă primărie, pe care fâlfâia steagul tricolor, şi ne-am oprit alături, în faţa casei naţionale. Când ne-am dat jos din maşină, generalul a fost bătut cu flori de către doamnele române, iar eu l-am ridicat pe umeri şi în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj, unde a fost primit de toţi intelectualii în frunte cu Iancu Flondor, care, îmbrăţişându-l, a început cam aşa: «Daţi-mi voie, domnule general, să ne îmbrăţişăm ca doi fraţi care nu s-au văzut de 175 de ani...». Toţi cei de faţă au manifestat călduros”.

Într-adevăr, autorităţile şi locuitorii oraşului au făcut ostaşilor români o primire entuziastă. Generalul Iacob Zadik a fost primit la „Casa naţională românească” de un imens public român, care l-a binecuvântat şi l-a acoperit cu flori. În acel timp, trupele Detaşamentului „Alexandru cel Bun” au trecut la nord de Prut pentru a face siguranţa capitalei, iar detaşamentul „Suceava” s-a regrupat ca rezervă la sud-vest de Cernăuţi. Iancu Flondor s-a adresat comandantului trupelor române: „Domnule General! Ca preşedinte al Consiliului Naţional am datoria să binecuvântez falnica oaste română la intrarea ei în capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru Domn Ştefan. Suntem pe cale să întregim iarăşi moştenirea lui -România Mare -, sufletul lui nemuritor este în mijlocul nostru. Dară nu este dat fiinţei omeneşti de a fixa în grai viu o astfel de simţire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înalţă la ceruri, îi poate corespunde întrucâtva. Domnule General! Daţi-mi voie să binecuvântez aşa cum o fac doi fraţi iubitori care după o lungă şi dureroasă despărţire se întâlnesc spre a nu se mai despărţi niciodată. O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept”.

În cuvântul de răspuns, generalul Iacob Zadika spus: „Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei! În urma dorinţei Comitetului naţional bucovinean, M.S. Regele şi România au răspuns chemării şi au adus ajutorul Armatei Române, pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie turburată. Sosind, aduc salutul cu iubire frăţească şi, pot să spun, cu iubire de mamă al României libere către ţara Bucovinei. În aceste momente, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-l adresează mulţumirile României Mari că a scos sfânta dreptate la suprafaţă. Pentru despărţirea Bucovinei a trebuit să curgă sânge şi să cadă un cap de Domn, pentru reîmpreunarea ei însă n-a curs nici un pic de sânge, căci s-a făcut totul prin vrednicia voastră şi vrerea dreptăţii”. Apoi Iancu Flondor l-a strâns în braţe pe generalul Iacob Zadik, iar cei doi bărbaţi au stat îmbrăţişaţi unul la pieptul altuia „ca doi fraţi iubitori care după o lungă şi dureroasă despărţire se întâlnesc spre a nu se mai despărţi niciodată”.  

Profesorul Nicolae Tcaciuc-Albu a surprins atmosfera din acea zi astfel: „Încă de dimineaţă, Palatul Naţional din Cernăuţi era împodobit cu covoare naţionale şi cu drapele tricolor, fiind adunată multă lume românească, elevi, studenţi, învăţători, preoţi, medici, funcţionari, lucrători, comercianţi, ţărani, soldaţi, civili, femei şi bărbaţi. (...) Cu toţii strigau „Trăiască România!”, „Trăiască Regele!”, „Trăiască Tricolorul!”. Mulţimea (...) demonstra pe bulevardul principal al Cernăuţilor cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire”, iar spre seară s-a încins Hora Unirii în Piaţa Mare”.

l În 13 noiembrie 1918, la Belgrad a fost încheiat, de către generalul francez Louis Franchet dşEspčrey, fără să fie înştiinţaţi românii, un armistiţiu cu ungurii, prin care a fost fixat în mod arbitrar, cursul Mureşului ca linie de demarcaţie între trupele Aliate şi armata ungară. Drept urmare, în acea zi, Marele Cartier General al armatei române (MCG) a decis începerea acţiunii de eliberare a Transilvaniei. Ostaşii români au aşteptat cu nerăbdare momentul intrării în luptă. De pildă, locotenentul Dumitru Zotta, din Regimentul 16 Infanterie Suceava-Fălticeni, nota: „Doi ani de aşteptare ne încercaseră greu răbdarea. Ziua mult dorită se întrezărea că vine...Spre Ardeal. Vestea că plecăm la frontieră se răspândi ca fulgerul în tot satul. La ora unu, munţii răsunau de ecoul puternic al semnalului de adunare şi înaintare al corniştilor...Toată lumea era în adevărată sărbătoare”. Pentru această operaţiune au fost desemnate Divizia 7 din Corpul 4 Armată, Diviziile 1 şi 2 Vânători, Regimentul 7 Vânători, Regimentul de Vânători de Munte şi o brigadă de Cavalerie. Intrarea în acţiune a trupelor române a fost grăbită de numeroasele solicitări şi strigăte de deznădejde venite din partea fruntaşilor românilor ardeleni, împotriva cărora autorităţile ungare au dezlănţuit o adevărată teroare.

În 14 noiembrie 1918, deci după cinci zile de la decretarea mobilizării, au fost date dispoziţii ca avangarda Diviziei 7 să pătrundă în Transilvania şi, alături de formaţiile de grăniceri „să pună, fără întârziere, stăpânire pe calea ferată din valea Mureşului şi Oltului superior, împiedicând distrugerea lucrărilor de artă”.

În proclamaţia către locuitori dată cu acel prilej, generalul Constantin Presan, şeful Marelui Cartier General a spus: „Români! Din Înaltul ordin al regelui Ferdinand I în urma chemării Comitetului (Consiliului, n.ns.) armata română a trecut Carpaţii pentru a desfiinţa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiaşi neam. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvanei oştirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naţionale şi omeneşti, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc, până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora”.

Astfel, începând cu 20 noiembrie 1918 trupele române au străpuns trecătorile şi au eliberat, oraş cu oraş şi sat cu sat teritoriul Ardealului de la sud de linia Mureşului.

l Avangarda Diviziei 1 Vânători a trecut peste vechea frontieră pe la Ghimeş-Palanca, punând stăpânire, în 26 noiembrie 1918, pe oraşul Miercurea Ciuc. Trupele române au fost primite în linişte, chiar cu simpatie, inclusiv de autorităţile civile şi populaţia din judeţele secuieşti, speriate de spectrul generalizării anarhiei bolşevice.

După cum relevau primele rapoarte informative, prefectul judeţului Ciuc a publicat următorul anunţ: «Sosesc armatele române; să fiţi liniştiţi, să-i primiţi cu dragoste în casă.» Atitudinea populaţiei secuieşti a fost confirmată şi de rapoartele informative ale Diviziei 7 Infanterie pe baza unor „informaţiuni particulare”, din care reieşea că „populaţiunea de pe valea Mureşului ne aşteaptă cu bucurie (....)

Secretarul prefectului din C[s]ik-Szereda (rom. Miercurea Ciuc) a întâmpinat trupele, întrebând ”dacă s-a intrat în Transilvania cu voia Aliaţilor şi ce doleanţe au trupele pentru hrană şi încartiruire”. Din alte rapoarte informative reiese că „intrarea avangardei Diviziei 1 Vânători în CsikSzereda (Miercurea Ciuc) s-a făcut cu deosebit fast. Prefectul comitatului şi primarul oraşului au întâmpinat trupa la Prefectură cu cuvântări”.

l În 27 noiembrie 1918 (miercuri), trupe ale Brigăzii 13 Infanterie din Divizia 7 Infanterie, comandate de colonelul Anton Gherescu au depăşit frontiera pe la Prisecani-Tulgheş şi s-au apropiat de comuna Topliţa. Pentru întâmpinarea acestora la intrarea în comună, Consiliul Naţional Român l-a delegat pe studentul în filosofie la Universitatea din Budapesta Dumitru (Emilian) Antal, preşedintele Societăţii Studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta, originar din Topliţa. După cum avea să mărturisească ulterior, el a fost fericit şi emoţionat că i-a fost dat să îndeplinească această „istorică însărcinare”.

În Topliţa, înainte de a sosi „avanpostul” armatei române „nu mai era nici un soldat ungur. Plecaseră toţi, cu tren blindat cu tot. Încercarea de a face să deraieze acest tren nu a reuşit”.

După sosirea „avanpostului”, condus de un sublocotenent, Dumitru (Emilian) Antal, însoţit de câţiva români topliţeni a plecat călare la marginea comunei, să-l întâmpine pe colonelul Anton Gherescu. Însă, a avut o primă mare surpriză: „Nici n-am ieşit bine din piaţă şi am şi întâlnit soldaţi, dar în ce hal, cât de trudiţi, dezbrăcaţi şi murdari. Unul cu căciulă, altul cu cască, ori chipiu, bluze şi mantale de toate felurile. Tot aşa şi încălţaţi şi cu bocanci şi cu cizme şi cu opinci. Alături de căruţe mari cu cai rebegiţi. Şi cum veneau răzleţiţi câte unu doi pe un drum de vreo 4 km dădeau impresia unei armate în jalnică retragere, cu care mergea spre biruinţă. Mă durea în suflet această înfăţişare. Cât de departe era soldatul român real, de cel ideal ce mi-l făurise mintea mea că trebuie să vie să dezrobească Ardealul. Chipul ideal nu voia cu toată sforţarea mea să se depărteze de judecată, nu voia să se ţină seama de suferinţele muceniceşti ce a trebuit să le îndure această armată timp de doi ani de zile. Înfrântă, ghemuită şi flămânzită în mica Moldovă. Căutam chipul exterior al soldatului român ce mi-l făurise închipuirea şi neaflându-l în haina exterioară, l-am aflat mult mai frumos în sufletul lui, în vitejia săvârşită în preajma Siretului, la Mărăşeşti şi Oituz, precum şi la suferinţele îndurate. Şi deodată înseninat sufleteşte şi în cel mai trudit şi rău îmbrăcat am văzut chipul sfânt al adevăratului soldat român, al celui fără pereche în vitejie şi răbdare”.

După 4 km. de drum, în care timp au făcut pe multe grupuri de privitori să aclame armata română, Dumitru (Emilian) Antal şi însoţitorii săi l-au întâlnit pe colonelul Anton Gherescu, care venea însoţit de căpitanul Minişca, ce purta încă uniformă de husar unguresc. În numele celor care-l însoţeau, Dumitru (Emilian) Antal a rostit câteva cuvinte de bun venit. Însă, la puţin timp după intrarea în comună, acesta a avut altă surpriză: în piaţă a început, „în cântec de muzică militară, defilarea însufleţită a unei divizii întregi, cu ofiţeri pe cai sprinteni, cu soldaţi uniform îmbrăcaţi, toţi cu căşti, păşind cu pasul soldatului român al cărui chip îl purtam în suflet. Nu-mi venea să cred ochilor şi mă întrebam nedumerit de unde au ieşit toţi aceştia, căci eu nu pe ei i-am întâlnit mergând, întru întâmpinarea comandantului lor! Şi doar n-a trecut nici o jumătate de oră de atunci, când au avut timp să se pună la rând şi apoi să defileze precum au defilat? Şi fără să caut răspuns uimirii mele, alungată mi-a fost pentru totdeauna mâhnirea ce mi se aşezase încâtva pe suflet la cea dintâi întâlnire a lor şi din toată inima am însoţit cu urale defilarea, apoi am jucat cu veselie în hora ce s-a încins cât a fost piaţa de mare, în care era şi bunica mea, femeie de 80 de ani. A fost cea dintâi horă înfrăţită pe teritoriul României noi al cărei cetăţean am devenit, împreună cu toţi topliţenii, din acel sfânt şi neuitat moment”.

În seara acelei zile, intelectualii din Topliţa au oferit un banchet celor 60 de ofiţeri ai Diviziei. Ocupat cu revizuirea unui apel adresat secuilor, avocatul Dumitru (Emilian) Antal a ajuns cam târziu la masă, iar potrivit obiceiului vechiului Regat, comandantul ajunsese la al treilea toast. „Cum vorbea într-o frumoasă limbă moldovenească, nici unul dintre ai noştri, eram toţi cu dialect ardelenesc în vorbă, nu a îndrăznit să ia cuvântul. Pentru a salva situaţia, am primit învoirea fruntaşilor să vorbesc eu. Când m-am sculat încă nu ştiam ce voi spune.

Entuziasmul şi fericirea pentru România Mare simţeam că vor şti să-mi spună ce să vorbesc. A fost destul să încep, rostind agrăirea (formula de adresare -n.ns.) ca inspiraţie să dea graiul sufletului vreo 10 minute într-una. În cele ce le-am spus mi-am luat adio de la Ungaria. Ce am spus nu-mi mai pot reconstitui, ştiu doar că atât de la a doua minută au început aplauzele, apoi uralele, apoi toţi s-au sculat în picioare continuând mai mult în salve de cuvinte decât în propoziţii închegate. Am vorbit poate cum nu voi mai avea parte să vorbesc în viaţa mea, căci emoţiile avute atunci nu se mai pot repeta. Petrecerea a durat în acelaşi ton până dimineaţa, de o pomenesc şi astăzi ofiţerii cu care întâmplător şi rar mă mai întâlnesc, spunându-mi „Ca în Topliţa nu ne-am petrecut nicăieri”.

l Rapoartele informative confirmau că „Avangarda Diviziei 7-a a fost primită cu entuziasm la Topliţa. Ungurii ce se aflau în localitate au depus armele. Comunele din împrejurimi au trimis delegaţiuni să salute armata română şi să comunice că aşteaptă şi în comunele lor sosirea armatei române cu multă dragoste. Administratorul de plasă din Reghinul Săsesc s-a prezentat la Topliţa, cerând instrucţiuni. În satele săseşti sosirea armatei noastre nu e bine văzută. Se zice că saşii din Ditrău ar avea intenţiunea de a se opune la dezarmare. În localitate s-a găsit un depozit de muniţiuni, iar în gară câteva vagoane. S-a pus garda naţională de pază”.

l Efortul militar al fraţilor din Regat a fost susţinut de hotărârea Congresului general al Bucovinei, care în 28 noiembrie 1918 a emis o rezoluţie de unire necondiţionată cu Regatul României: „Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Ţării şi fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Din cei 100 de deputaţi aleşi, români (74), germani (7) şi polonezi (6) au votat pentru, în timp ce cei 13 deputaţi ucrainieni s-au retras înaintea votului final. Astfel, s-a petrecut, în fapt, reunirea Moldovei de nord, numită de austrieci Bucovina, care aparţinuse de facto, prin ocupaţie militară, Imperiului Habsburgic (austriecilor) din anul 1774, iar „de jure”, prin mituirea dregătorilor otomani, în urma convenţiei dintre turci şi austrieci semnată la 26 aprilie 1775 (st.v.).

l În drumul lor spre inima Transilvaniei, ostaşii Diviziei a 7-a s-au bucurat de o primire triumfală. Până în 29 noiembrie1918 a fost atins cursul râului Mureş, trupele române au pus stăpânire pe podul de peste calea ferată de la Târgu Mureş, iar cu ajutorul gărzilor naţionale locale au controlat trecerea Mureşului.

l În dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1918, de-a lungul străzilor principale ale oraşului Reghin, la instituţii şi în gară străluceau drapele tricolore. Oraşul se pregătea de sărbătoare, iar delegaţii aleşi, oameni în căruţe şi călăreţi se îndreptau spre Alba Iulia şi soseau în gara din Reghin, veneau cu steaguri tricolore, cu tablele localităţilor şi conducătorii lor. Erau români de prin satele Văii Gurghiului, Văii Beicii şi Chiherului şi din satele de pe câmpie, care aşteptau să vină trenul de la Topliţa, încărcat cu delegaţi, precum şi trenul de la Ciceu şi Corbu. După ce trenul respectiv s-a pus în mişcare spre Alba Iulia, la geamuri se vedea fluturând steaguri tricolore şi se auzeau cântece patriotice româneşti: „Deşteaptă-te, române!”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Hora Unirii”. Pe la ora 11.00, în oraşul Reghin a apărut prima patrulă a armatei române, sub comanda unui sublocotenent care a fost întâmpinat de I.Popescu, directorul băncii „Mureşana”. Ofiţerul român a ajuns la Primărie şi i-a comunicat subprimarului sas Emil Schuller că „Din acest moment armata română a pus stăpânire pe oraş şi garantează ordinea şi libertatea cetăţenilor”. Subprimarul a urat bun venit celor sosiţi, dând asigurări de tot concursul primăriei, iar prima măsură luată a fost înlocuirea gărzii maghiare din sediul Primăriei.

l În 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională, prezidată de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti,a proclamat în faţa a 100.000 de români, unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România. Hotărârea a fost astfel formulată: „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Ordinea publică pe timpul desfăşurării Adunării Naţionale de la Alba Iulia a fost asigurată de unităţile militare aduse de Iuliu Maniu de la Viena. Rolul acestora a fost decisiv, în condiţiile în care Iuliu Maniu a cerut armatei române să oprească înaintarea în Transilvania, pentru a asigura libertate deplină de decizie pentru românii ardeleni, în chestiunea Unirii cu România.

l În aceeaşi zi de duminică, 1 decembrie 1918, regele Ferdinand I şi Regina Maria s-au întors în triumf în capitala României întregite. El a fost numit de ziariştii români „Împlinitorul Moşiei”, afirmându-se că „Ferdinand I al României completează opera marilor Basarabi şi Muşatini, continuată de în veci regretatul Carol I. Aceia au lărgit moşia: El o împlineşte în tot cuprinsul ei cel adevărat!”. Suveranii României au ajuns cu trenul regal în gara Mogoşoaia unde au fost întâmpinaţi de generalul Henri Mathyas Berthelot şi de generali români, englezi şi francezi.

Sosirea Suveranilor în capitală a fost anunţată prin bătăia a 101 tunuri. Regele Ferdinand I, regina Maria, principele Nicolae însoţiţi de generalul Henri Mathyas Berthelot au mers călare de-a lungul şoselei Kiseleff, urmaţi de generali şi adjutanţi. Principele Carol a intrat în oraş în fruntea regimentului său de vânători, iar principesele într-o trăsură trasă de patru cai. Pe şosea erau adunate trupele franceze, britanice şi române în frunte cu Regimentul IV Roşiori, al cărui comandant onorific era regina Maria. La mijlocul drumului, Suveranii au fost întâmpinaţi de un sobor de preoţi, primind din partea acestora binecuvântarea pentru revenirea acasă. În Piaţa Victoriei, Suveranii au fost primiţi cu pâine şi sare de către primarul ad-interim al Capitalei, C. Hălăceanu, alături de membrii guvernului, foşti miniştri, corpul diplomatic şi o parte din populaţia Bucureştilor.

Primarul Capitalei i-a întâmpinat pe Suverani cu un discurs emoţionant de bun venit: „Cu emoţiune sfântă, poporul Capitalei salută pe iubiţii săi suverani. El vede astăzi împlinite toate nădejdile ce l-au însufleţit în timpul grelelor sale suferinţe şi visurile -pe atunci atât de îndrăzneţe -cu care şi-a alinat amarul zilelor de robie. Dumnezeu a dăruit Majestăţilor Voastre şi bucuria de a fi strâns laolaltă pe toţi fiii neamului, îndeplinindu-i astfel speranţele, cu care s-a hrănit în cursul veacurilor“. Apoi i-a omagiat pe ostaşii Armatei Române care „au făcut din piepturile lor pavăză la hotare“, dar şi armatele aliate „care de patru ani se luptau pe toată întinderea globului împotriva celei mai îndrăzneţe încercări de a sugruma libertatea lumii, poporul român le aduce omagiile şi dragostea sa. Capitala României este mândră de a adăposti astăzi frumoasele şi victorioasele armate ale civilizaţiei“.

Ultima oprire a Suveranilor a fost în faţa statuii lui Mihai Viteazul, unde aveau loc defilările de 10 Mai. Suveranii au privit apoi parada militară de pe Bulevardul Academiei, unde au defilat: Regimentul Vânători de munte, drapelele Corpurilor I, II, III, IV şi V de armată şi ale unităţilor nedivizionate, detaşamente de basarabeni, bucovineni şi ardeleni (ca reprezentanţi ai luptătorilor din teritoriilor nou intrate în componenţa ţării), apoi companii şi regimente care s-au remarcat în lupte. Defilarea a fost încheiată de escorta regală şi de trupe ale armatelor aliate franceze şi engleze. A urmat apoi un „Te-Deum” la Mitropolie, unde Suveranii au asistat la o slujbă „scurtă şi impunătoare“, iar la ieşirea din biserică generalul Eremia Grigorescu i-a înmânat regelui Ferdinand I bastonul de mareşal. Ideea a aparţinut reginei Maria, iar regele a fost surprins plăcut de gestul generalilor săi.

În documentul care însoţea bastonul de mareşal, realizat după proiectul pictorului Costin Petrescu, se spunea: „Armata Ta prin mine, smerit sfetnic al Măriei Tale, Te roagă pe Tine, cel dintâi domn şi stăpânitor de veci al tuturor pământurilor româneşti să primeşti ridicarea la cea mai înaltă treaptă ostăşească, care în graiul marilor popoare, nouă prietene şi sprijinitoare, se cheamă: Rang de Mareşal“.

De la Mitropolie familia regală a plecat spre Palatul Cotroceni, unde, cu mare emoţie, regina Maria a intrat în vechea biserică, îngenunchind la mormântul ultimului său copil, principele Mircea, pe care trebuise să-l părăsească în noiembrie 1916. În curtea palatului Cotroceni, compania de onoare a prezentat drapelele armatei. Seara, de la ora 20.30 a avut loc la Palatul Regal un dineu de gală pentru 150 de invitaţi, la care au participat familia regală, generalul Henri Mathyas Berthelot, ataşaţii militari Aliaţi, ofiţeri superiori, Ion I.C. Brătianu, Iancu Flondor, delegaţi din Bucovina şi Basarabia.

În cursul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia a fost proclamată în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România. În cuvântul său, regele Ferdinand I a spus: „Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţărilor Româneşti, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fraţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbaţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular...în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!”.

În timpul desfăşurării Marii Adunări Naionale de la Alba Iulia s-a afirmat nevoia de apărare a Unirii de către toţi fiii neamului, dar mai ales de aducere în hotarele României Mari a tuturor ţinuturilor istorice locuite de români. Astfel a apărut problema Maramureşului istoric, de peste Tisa, care risca să rămână în afara frontierelor României Întregite. Printre cei care au sesizat această problemă gravă a fost tânărul maramureşan Ilie Lazăr, cel care a eliberat capitala Bucovinei, Cernăuţi, apoi a organizat gărzile naţionale din Maramureş. El a ridicat această chestiune în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, unde a participat, susţinând dreptul şi nevoia românilor din Maramureşul de peste Tisa de a face parte din România Mare.

„Marea Unire a românilor cu românii” în anul 1918 a constituit evenimentul cel mai măreţ al istoriei României moderne. Aceasta a consfinţit împlinirea dezideratului de unitate naţională a băştinaşilor din vatra vechii Dacii Mari, fiind atât rodul gândirii elitelor politice şi sociale, jertfei tinerilor şi oamenilor maturi, conştienţi de destinul neamului, cât şi a voinţei de nestrămutat a „poporului de jos” de refacere a moşiei în vatra străveche, roasă pe toate marginile de imperii hrăpăreţe. În acele acţiuni politice a fost încorporată întreaga inteligenţă românească, dârzenia ostaşului român, precum şi spiritul de jertfă al neamului românesc.