Policarp Moruşcă, primul episcop al românilor din America de pe meleagurile Albei

Biografia lui Policarp Moruşcă, cleric ortodox român de o neîndoielnică însemnătate în istoria bisericii noastre, ne dezvăluie o personalitate de excepţie, un destin tulburător, un episcop prigonit şi captiv în propria sa ţară după o perioadă de patru ani (1935 – 1939) în care s-a dovedit un demnitar bisericesc plin de râvnă pentru păstoriţii săi din Statele Unite şi Canada. Cauzele fatalităţii care s-a abătut asupra lui s-au datorat, iniţial, unor intrigi de palat, iar apoi, unui regim ateu şi abuziv, care l-a izolat departe de credincioşii săi din America de Nord până la moarte.

Pe numele său de botez, Pompei Moruşcă, viitorul episcop a văzut lumina zilei la 20 martie 1883, în localitatea Dealul Geoagiului, com. Cristeşti, jud. Alba. Părinţii, preotul Ioan Moruşcă şi Ana Moruşcă, oameni modeşti ca stare materială, au avut ca prioritate grija pentru o bună creştere a celor şase copii, trimiţându-i pe toţi la şcoală. După absolvirea şcolii primare la Ighiu şi Alba Iulia, Pompei Moruşcă a urmat studiile medii, timp de trei ani, la gimnaziul maghiar in Alba Iulia, iar apoi, la gimnaziul românesc de la Blaj, înfiinţat în 1874. Acesta a fost primul liceu de limba română din Ardeal, o şcoală referitor la care Ion Eliade Rădulescu spunea că „aici a răsărit soarele românilor”. Între anii 1902-1905, a frecventat cursurile Institutului teologic-pedagogic „andreian” din Sibiu, având dascăli de înaltă ţinută academică şi colegi de elită: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog şi reputat patriot român, Moise Balea, primul preot misionar din America, Teodor Scorobeţ, viitorul arhiereu vicar.

În baza unei vechi cutume din Ardeal, între 1905-1908, Pompei Moruşcă a fost învăţător, funcţionând în trei şcoli confesionale ortodoxe (Sebeş-Alba, Ludoşul Mare-Sibiu şi Pâclişa, care astăzi face parte din municipiul Alba Iulia).

În vederea hirotonirii ca preot, s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Bălan din Blaşfalăul de Sus-Bistriţa, sora viitorului mitropolit Nicolae Bălan. La 19 iunie 1908, a fost hirotonit de mitropolitul Ioan Meţianu pe seama parohiei din Şeica Mare, o comună cu oameni harnici şi gospodari, aşezată lângă Mediaş. Asemenea multor intelectuali români, în timpul primului război mondial, a fost suspectat de autorităţile maghiare de activitate filo-românească şi a fost mobilizat ca preot militar pentru soldaţii români din armata habsburgică (1917-1918). Preoteasa Maria Moruşcă a fost arestată şi deportată în Ungaria vestică, iar despărţirea de părintele Pompei a fost definitivă, în 1922 urmând divorţul. Se cuvine precizat că în ciuda rănii care a rămas, părintele Moruşcă s-a rugat pentru fosta sa soţie până la moarte.

A părăsit Şeica în anul 1919, când a fost angajat la Consiliul Dirigent care avea sediul la Sibiu, la departamentul Culte şi Instrucţie, aflat sub comanda lui Vasile Goldiş, unul dintre „corifeii Marii Uniri”. Ales de Congresul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului în funcţia de consilier economic la nou înfiinţata Episopie a Clujului (1919-1920), se înscrie la cursurile de religie pentru profesorii români ai renumitei universităţi clujene. Numele părintelui Pompei Moruşcă a devenit şi mai cunoscut în anul 1920, atunci când a fost ales secretar general al Asociaţiei „Andrei Şaguna” a clerului din Transilvania şi Banat, fiind readus de către mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, moment care marchează începutul „perioadei sibiene” (1920-1924). A lucrat pe lângă Consistoriul Mitropolitan, apoi ca director al Oficiului de Statistică al consistoriului, iar mai apoi ca redactor la „Revista Teologică”, desfăşurând o intensă activitate intelectuală, lăsând numeroase scrieri, concretizate în broşuri, articole şi recenzii. Cu siguranţă, atmosfera deosebită a Sibiului acelor ani, l-a format ca destoinic administrator, apreciat scriitor şi veritabil publicist, rafinat intelectual, incontestabil vizionar, dar, mai ales ca desăvârşit slujitor al Bisericii.

După ce în 1925 părintele Pompei îl însoţeşte pe mitropolitul Nicolae Bălan într-un pelerinaj la Ierusalim, se hotărăşte să se călugărească. Marcat de nefastul final al căsătoriei, se decide să se consacre vieţii chinoviale monastice, cu gândul la Ierusalim unde primise titlul de „Cavaler al Sfântului Mormânt”. În acelaşi an, 1925, a fost tuns în monahism sub numele Policarp, hirotesit prptosinghel şi arhimandrit, încredinţâdu-i-se stăreţia Mănăstirii Hodoş-Bodrog din jud. Arad. Aici, între anii 1925-1935, s-a preocupat asiduu de organizarea vieţii monahale a acestui străvechi aşezământ mănăstiresc atestat documentar încă din 1177, îngrijindu-se totodată şi de viaţa spirituală a celor patru parohii aparţinătoare: Bodrogul Nou, Bodrogul Vechi, Vinga Nouă şi Zădăreni. Reînviind cu multă dăruire şi pricepere pelerinajele, a fost în scurt timp remarcat de preoţime şi de credincioşi, dar şi de ierarhul local, Grigorie Comşa, fiind ales în Adunarea Eparhială de la Arad şi în Congresul Mitropolitan, precum şi consilier episcopesc onorific. În această perioadă, de asemenea, scrie şi publică numeroase şi valoroase lucrări religioase.

Urmărit cu mare interes de unii preoţi de peste Ocean, încă din 1931 ca un potenţial candidat pentru păstorirea Episcopiei Românilor din America, la 26 ianuarie 1935, părintele Policarp Moruşcă a fost ales episcop misionar pentru românii din America. Iată cum descrie acele momente într-un raport trimis din Ismail patriarhului României, în timpul celui de-al doilea război mondial: Ales episcop misionar „pentru creştinii ortodocşi români din ţările apusene neortodoxe” la 26 ianuarie şi hirotonit la 24 martie, am plecat în America la 17 iunie şi am fost înscăunat la Detroit-Michigan la 14 iulie 1935. De îndată am purces în misiunea de a vizita toate aşezările româneşti din Statele Unite şi Canada, fiind aproape neîntrerupt pe drumuri, de la 14 iulie 1935 până la 18 iulie 1936, întorcându-mă după ce am sfinţit toate bisericile – nesfinţite de arhiereu – şi am văzut pe români în toate aşezările lor. În toamna anului 1935, printr-o pastorală de orientare amănunţită, am pregătit sufletele pentru organizaţia bisericească. Episcopul Policarp Moruşcă a păstorit efectiv credincioşii ortodocşi din America până în anul 1939, orânduind eparhia cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici şi 5 paraclise, deservite de 34 de preoţi. A dovedit o neclintită credinţă şi un optimism de neegalat, reuşind să consolideze episcopia. Un merit deosebit este acela de a fi iniţiat apariţia şi publicarea foii „Solia” şi a calendarului eparhial „Solia”. De asemenea, a întemeiat reşedinţa eparhială „Vatra Românească” de la Grass Lake, Michigan, cu o fermă, un cămin pentru bătrâni şi un început de mănăstire.

În vara anului 1939, în pofida sfaturilor multor apropiaţi care l-au atenţionat despre tensiunile politice care prevesteau războiul, a plecat în România pentru a-şi revedea familia şi spre a raporta noului patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) situaţia eparhiei din America. Anul 1939 s-a scurs cu repeziciune, fiind precipitat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940, urmare a unor „intrigi de palat”, Legaţia Americană din Bucureşti îl anunţă că nu se va putea întoarce în America „până la încetarea ostilităţilor”. Dezamăgit şi resemnat, s-a retras pentru un an în satul copilăriei sale, Craiva, unde locuia sora sa, Lucreţia Nicoară, al cărei soţ, învăţătorul Sabin, era pe front, ofiţer în armata română.

După mai bine de un an de aşteptare, patriarhul Nicodim l-a numit director al Internatului Teologic „Radu Vodă” din Bucureşti (1940), care fusese închis de autorităţi şi evacuat. Episcopul Policarp Moruşcă a contribuit la redeschiderea lui, dar, în acest timp, se preocupa de revenirea sa în America. Din 28 august 1941, ca urmare a pensionării episcopului Dionisie Erhan al Cetăţii Albe-Ismail, părintele Policarp este numit de către patriarhul Nicodim locţiitor la acea eparhie extrem de dificilă şi care se afla într-o stare de deplorabilă dezorganizare, situată în coasta Ucrainei ocupată de Rusia comunistă, unde a rămas pe durata războiului, până în ianuarie 1944. Declaraţia de război a României împotriva Statelor Unite, relaţiile dintre cele două ţări fiind suspendate, l-a întristat profund. Simţindu-se neputincios în faţa marii conflagraţii ce a cuprins întreaga lume, s-a dedicat pe deplin lucrării apostolice în Basarabia de Sud. După revenirea din Basarabia, a rămas pentru o scurtă perioadă de timp iarăşi în Bucureşti (1944-1945), ca director al Institutului Teologic. Patriarhia a intervenit, la acea vreme, pentru obţinerea unei vize în vederea întoarcerii episcopului în America, dar, în loc ca acesta să fie trimis înapoi, la 4 decembrie 1945 a fost numit, tot temporar, într-o nouă funcţie, „până la alegerea titularului”, la o altă margine de ţară, în oraşul Sighet. Astfel, între anii 1945-1946, Policarp Moruşcă a servit ca locţiitor de episcop la Episcopia Maramureşului, mai dezorganizată şi în mai mari lipsuri materiale decât Cetatea Albă.

În acele condiţii, guvernate de faptul că regimul comunist trecuse la controlul şi reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Policarp a fost pensionat forţat de autorităţile comuniste („pus în retragere”), la fel ca mulţi alţi ierarhi care deveniseră incomozi. După pensionare, a fost închinoviat la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, fiind stareţ al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, între 1955-1958.

A trecut la cele veşnice la 26 octombrie 1958, de Sfântul Mare Mucenic Dumitru, fără să-şi vadă împlinită dorinţa reîntoarcerii la eparhia sa din America. A fost înmormântat la modestul schit „Sf. Ioan Botezătorul”, situat lângă Câmpul lui Horea (Platoul Romanilor) din Alba Iulia. Alături de el sunt mormintele altor doi ierarhi: P.S. Venianim Nistor, episcopul Caransebeşului, care a avut o soartă similară (1886-1963) şi P.S. Ioan Stroia, episcopul armatei (1865-1937). Până a trecut hotarul acestei lumi, a ţinut, în limitele posibilului, legătura cu preoţii şi enoriaşii săi din Statele Unite, cu speranţa neclintită de a-i putea revedea şi sluji, un regret care străbate şi din impresionantul lui testament în care a prevăzut: „Înmormântarea să mi se facă cât mai simplu, cum simplă mi-a fost viaţa, fără predică, de către duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, sau de către preotul parohiei, dacă n-am fost vrednic să-mi închei zilele în cuprinsul Episcopiei mele din America”.

… Un destin fără egal în istoria Bisericii Ortodoxe, o personalitate fascinantă, un mare ierarh „exilat” în propria sa ţară.