Semidocţii

l Nu-i nimic mai periculos pentru o familie, o societate sau chiar un neam ca pleava sterilă a semidocţilor, adică a acelor inşi îngâmfaţi şi îndrăzneţi, dar lipsiţi de elementele necesare ale unei pregătiri serioase.

l Semidoctul este o fiinţă aparte, gata oricând la orice lucru, neavând nici frâna morală pentru a fi oprit de la orice faptă mârşavă şi nici cunoştinţele trebuitoare pentru a-şi da seama de greutatea însărcinării sau de datoria elementară faţă de semenii lui.

l Orbit de întunericul şi zăpăceala din capul său pătrat, semidoctul merge înainte spre scopul său unic, care de cele mai multe ori se reduce, fie la interesele mărunte, fie la vanităţi condamnabile, totul fiind privit, la acest individ fără „coloană vertebrală”, prin prisma eului său, devenit pentru el, o morişcă, în jurul căreia se învârteşte lumea!

l Incapabil prin aroganţa, încăpăţânarea şi neputinţa sa organică de a privi lucrurile în adâncime şi în perspectivă, semidoctul ajuns în momente tulburi la locuri de seamă, devine o primejdie de moarte, el, din mândria sa prostească, preferând orice, în afară de ajutorul, sfatul sau chiar părerea altuia.

l Fricos până la laşitate când este vorba de propria lui piele, semidoctul ajuns devine de o mare ferocitate prostească, iraţională, dar cu atât mai primejdioasă.

l Sunt şi semidocţi benigni, care îşi expun „gândurile lor colosale”, fie la gură-cască, fie la gazetă, fie faţă de cei cari anumit vor să petreacă ascultând cele mai schimonosite vorbe şi cele mai fantastice idei.

l În general semidoctul este un om bolnav, „lovit cu leuca”, apucat de „alte ălea”.

l Cum este şi natural el nu poate fi produs decât de mediu viciat al oraşelor.

l Vremea noastră este foarte prielnică înmulţirii blestematei ciuperci a semidocţilor. Frământările adânci, care răscolesc omenirea, scot la  suprafaţă şi multe „gozuri”, care însă după puţină svârcolire sunt aruncate departe.

l Ceeace constituie caracterul esenţial în definirea semidocţilor nu este atât lipsa de anumite cunoştinţe, cât mai mult „suficienţa”, cu care, discută toate chestiunile şi  îndrăzneala nesăbuită în vorbă, în faptă şi în gândirea-i răvăşită.

l Bunul simţ, care face nobleţea omului, la semidoct nu există.

l Măsura în gândire este înlocuită cu vorbe mari şi late care pot seduce pe naivi sau pe săracii cu duhul.

l O privire ironică, un zâmbet de dispreţ, o indiferenţă totală, sunt armele sigure, ucigătoare aproape, pentru grandilocvenţa, sofismele şi ideile năstruşnice ale semidocţilor, a căror falsă strălucire începe să se întunece.