România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Andrei versus Andrei

 

Am fost întrebat de ce vreau să compromit totul şi să anulez orice alternativă (sau cam aşa ceva)?

Să mă întorc tot la discursul Anei Blandiana (nesecat izvor de elemente ce pretind comentarii) şi să reproduc un fragment: „O observaţie subtilă şi ciudat de adevărată, căreia nu aş avea să-i adaug decât observaţia (se mai întâmplă şi la case mai mari! – n.m.) că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci şi genialele metode de manipulare care continuă să funcţioneze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă şi cea mai longevivă a fost şi este încercarea de a estompa sau chiar de a şterge memoria”.

Iată că a răspuns poeta în locul meu. Eu n-am făcut (şi nu fac) altceva decât să mă opun manipulării prin „ştergerea memoriei”. [Fireşte, a nu se înţelege că manipularea este o invenţie comunistă – ea existând din vremuri preistorice şi, la urma urmei, toată istoria speciei umane, a omenirii, se bazează (şi) pe manipulare; rolul istoriei – cu precădere – este exact acela de a arăta (mă refer la istoria ca disciplină) treptele, ritmul şi finalitatea acestei manipulări şi, în egală măsură, combaterea celor interesaţi în a împiedica conştientizarea adevărului istoric sau ştirbirea acestuia – aşa numita minciună prin omisiune].

și, finalmente, ajungem tot la „ştergerea memoriei”. Împotriva acestei „ştergeri” scriu de 30 de ani - şi am s-o fac şi în cele ce urmează.

De ce Andrei versus Andrei?

Pentru că a existat (şi există) un Andrei, care nu ştiu să fi fost un defavorizat al regimului comunist. Iată câteva argumente:

a fost membru PCR din 1968 (de la vârsta de 20 de ani), fiind exclus târziu, pe bază de „meditaţie transcendentală”;

bursă Humbold 1975-77, la Bonn;

bursier 1983-1984, la Universitatea din Heidelberg;

publică (şi) în străinătate începând din 1973;

plecări în străinătate înainte de 1989, cu vizite inclusiv la Virgil Ierunca – Monica Lovinescu;

acces neobişnuit de liber şi de constant la „Păltiniş”;

poetul Mircea Dinescu, arestat la domiciliu (nu putea ieşi decât însoţit de securiştit), este vizitat în repetate rânduri de către Andrei;

Pe de altă parte, pentru că a existat (şi există) şi un alt Andrei, de vârstă şi „traiectorie” apropiate, care:

din studenţie a fost membru PCR;

a fost trimis (împreună cu alţi 74 tineri) în SUA, pentru un „schimb de experienţă” de 30 de zile;

1975 – Bursă de studii de un an în RFG;

1980 – 1990 : Stagii de studii / documentare la universităţi din RFG (Erlangen, Münster, Frankfurt am Main) şi la Institutul Max Planck din Sternberg (RFG); cu acest prilej şi-a susţinut doctoratul în filosofie;

autor (1980 - prezent) a numeroase cărţi de istoria filosofiei moderne şi contemporane, filosofie politică şi filosofia religiei; în care s-a ocupat de filosofii Marcuse şi Habermas, exponenţi de frunte ai neo-marxismului şi, respectiv, ai Şcolii de Frankfurt;

lector universitar din 1979;

1975-1976: Bursă DAAD, Universitatea din Freiburg şi cea din Bielefeld (RFG);

1975-1989 : Burse de cercetare şi specializare la Universităţile din Erlangen, Münster şi Sternberg (RFG);

din 1980 – doctor în istoria artei („Senti-mentul naturii în cultura europeană”);

acuzat că ar fi fost informator (nu colaborator) al Securităţii. (De menţionat că orice legătură sau contact cu un străin, fie ele pur ştiinţifice, trebuiau, prin lege, aduse la cunoştinţa organelor de resort; lumea nu ştie sau a uitat – cu sau fără ghilimele! – că la părăsirea, şi ca simplu turist, a ţării buletinul de identitate îţi era reţinut când primeai paşaportul; iar la întoarcere, când îţi recuperai buletinul, trebuia să declari tot ce-ai făcut, văzut, discutat etc.; dacă asta înseamnă „turnătorie”, atunci toţi dascălii, oamenii de ştiinţă, de artă etc. – de ordinul zecilor de mii – care au plecat şi s-au întors în ţară au fost „turnători”?!!; idem pentru corespondenţă, vizite, găzduire etc.?!!).

În lumina celor de mai sus, numai un om de totală rea-credinţă sau imbecil poate vorbi, în cazul dat, de turnătorie!!!

Să trecem de cumpăna anilor 1989-1990 şi să urmărim, tot paralel, traiectoria existenţială a celor doi Andrei.

 Primul Andrei (Pleşu – pentru că despre el este vorba):

28 decembrie 1989-16 octombrie 1991, ca membru al FSN, este ministrul Culturii în guvernul Roman;

1997-22 decembrie 1999 – ministrul afacerilor externe în guvernul Radu Vasile;

considerat „unul din cei mai captivanţi eseişti ai vremii” (morală + antropologie culturală);

ca ministru al culturii transformă Editura Politică în Editura Humanitas, prin numirea ca director a lui Gabriel Liiceanu;

transformă „Muzeul de istorie a PCR” în „Muzeul Ţăranului Român” (numindu-l în fruntea lui pe Horia Bernea);

în timpul guvernării PSD (2000-2004) a fost membru al CNSAS;

între 20 decembrie 2004 – 3 mai 2005 este consilier al preşedintelui Băsescu;

cărţi publicate în ţară: peste 20;

lucrări publicate în străinătate: peste 10 (printre care majoritatea traduceri ale celor publicate în ţară);

lucrări colective 16 (inclusiv „Îndreptar-Dicţionar de politologie” coord. Silviu Brucan; altele cu Liiceanu, Patapievici, Petre Roman, Mihai Şora, Lucian Boia, Cristi Danileţ etc.)

Premii 15 (printre ele şi cel al GDS din 1999);

Distincţii: 14.

Să trecem la cel de al doilea Andrei (Marga – pentru că despre el este vorba):

după Decembrie ’89 devine profesor de filosofie contemporană şi logică;

ulterior, decan al Facultăţii de istorie-filosofie, prorector şi apoi rector al Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj Napoca;

ca rector, timp de 15 ani, a procedat la reforme, inclusiv adoptarea Cartei Universităţii în 1995;

a promovat înfiinţarea a 11 noi facultăţi;

a dat UBB un profil multicultural;

sub conducerea sa, UBB (singura din România) s-a calificat printre primele 500 universităţi din lume;

la propunerea CDR, devine ministru al Educaţiei Naţionale (5 decembrie 1997 – 28 decembrie 2000), în guvernele Ciorbea, Vasile, Isărescu, din partea PNŢCD;

după eşecul acestui partid la alegerile din 2000, Marga se înscrie în PNL (care încă era, cât de cât, PNL!);

Andrei Marga a promovat forme avansate de cooperare internaţională, vizând tranziţia completă a României spre sistemul european de educaţie;

Între 7 mai 2012 – 6 august 2012 devine ministru de Externe al României;

În septembrie 2012 este numit preşedinte al ICR.

Cărţi publicate ca autor unic: 48;

Cărţi publicate ca şi coautor: 34;

Studii şi articole în diferite limbi: 67;

Traduceri din limba germană şi engleză şi editări ale acestora: 8;

Premii şi distincţii; 25 (dintre care peste 10 Doctor Honoris Causa, 8 în afara ţării – inclusiv Franţa, SUA, Germania;

Numiri academice internaţionale: 19; Dintre premiile internaţionale amintesc:

2002, România - Israel Award & – The Medal of Jerusalem (Israel);

2003, Gold Medal – Universitatea din Tübingen (Germania);

2005, Herder Prize (Austria-Germania);

2008, Premiul Fundaţiei Haim şi Sara Ianculovici din Haifa (Israel);

Limbi străine vorbite: engleză, germană, franceză, italiană.

 

De ce tot ce am aşternut pe hârtie?

Pentru ca cititorul (cititorii) să ştie (să-şi amintească) cu cine au de-a face (ştergerea memoriei fiind principala armă a manipulării!).

Pentru ca să decidă, singuri, care din cei doi a fost mai (de)favorizat pre sau postdecembrist?

Care ar fi mai (sau mai puţin) îndreptăţit să-l atace pe celălalt?

Care inspiră mai multă (sau mai puţină) încredere?

De ce toate acestea? Pentru că Andrei Marga îl atacă un demnitar român, iar Andrei Pleşu nu sare să-l apere sau să-l disculpe pe demnitar, ci sare la beregata lui Andrei Marga (o altă armă consacrată a manipulării). Dispută (am folosit un eufemism) ce declanşează o furtună de comentarii pro şi contra.

Concret, despre ce este vorba?

În numărul 64 al „Pro Memoria” este reprodus (din „Cotidianul.ro, 17 noiembrie 2019) un articol semnat de Andrei Marga („La braţ cu Mussolini, Hitler & Company”), articol în care se spune, academic şi argumentat, totul despre culoarea, înregimentarea, modelele, obiectivele şi limitele demniarului român.

Avalanşa de comentarii, apreciative sau dimpotrivă, apărute în presa scrisă, audio-vizuală sau electronică mă interesează mai puţin. Dar atunci când îşi exprimă părerea un om de talia lui Andrei Pleşu, şi o face la un nivel de care nu-l credeam capabil, nu pot să nu spun şi ceea ce văd şi cred eu vizavi de un articol care se termină aşa: „M-am săturat de nulităţi, proşti, derbedei şi ţoape (cu trimitere clară spre Andrei Marga!!! (Altă tehnică de manipulare – când nu ai argumente, o iei pe arătură. Când nu poţi ataca ideea, fapta – ataci autorul! Şi o faci suburban!).

Domnul Pleşu, neputând infirma nimic din spusele lui Marga, trece la „atac la persoană”. Şi o face ca un alt mare intelectual (în dialog cu un mare ziarist), fiind vorba de ideea eutanasierii pensionarilor („acest balast al societăţii”!) şi de faptul că cineva a calificat drept fascistoidă sugestia. Iar tot interviul, faut de mieux, a decurs în jurul ideii că respectivul nu cunoaşte, de fapt, semnificaţia cuvântului fascistoid. Cam aşa ceva a făcut şi marele eseist, când în „replica” sa s-a fixat, cu obstinaţie, pe problema „dialog – trialog”! Evident, treaba fiind asezonată şi cu diverse denigrări şi stigmatizări.

Fireşte, ar trebui, ar fi corect să redau şi replica d-lui Pleşu (de fapt, repet, nu este o replică – nefiind vorba de combaterea acuzelor aduse lui demnitarului român, ci de un atac la Marga), dar contra-replica lui Andrei Marga (tot în Cotidianul.ro) mă scuteşte de acest efort. Drept care, o voi reproduce pe aceasta, cu convingerea că este perfect edificatoare (şi) în sensul în discuţie. Astfel (titlul fiind: „Îi las lui Andrei Pleşu metafizica răsuflată! – 28 noiembrie 2019):

„Cu toată preţuirea pentru aceştia din urmă („metafizicienii” – n.m.), nu mă număr printre ei din motivul simplu că, din multe raţiuni, pe care nu le detaliez aici, sunt deocamdată la gândirea postmetafizică. De aceea, faptul că Andrei Pleşu (în Dilema Veche 2 / noiembrie 2019) mă socoteşte „metafizician fin ardelean”, nu mă atinge în nici un fel, căci el vorbeşte neinformat şi imprecis, ca de obicei, încât, aşa cum spunea un profesor german care l-a ascultat, „este şarmant, dar habar nu are despre ce vorbeşte”.

Am publicat articolul „ La braţ cu Mussolini, Hitler & Company” (vezi Cotidianul, 17 noiembrie 2019) nu ca un articol de ocazie, ci ca un articol de constatare a unor fapte triste. Am şi spus că mă revoltă să văd că după trei decenii de democratizare, reforme şi europenizare, reperul tacit devin, la noi, tot mai vădit, anii ’30. Cel care citeşte totuşi precis ce se exprimă în jur, îşi pune irepresibil întrebarea: de unde vin, în fond, apelul la „mişcarea” străzii ca substitut al partidelor parlamentare, socotirea religiei ca ceva ce nu obligă la nimic, chemarea la distrugerea social-democraţiei, licitarea statului de drept în pofida drepturilor şi libertăţilor, stigmatizarea de persoane, eliminarea cu mijloace nedemocratice a concurenţilor, o seamă de tehnici flagrant antidemocratice de exercitare a funcţiilor etc.? Dacă Andrei Pleşu are alt răspuns, să o spună. Sunt gata să i-l examinez. Eu am observat că vin din texte rău famate ale unor autori pe care titlul articolului îi semnalează.

Tot ce am spus în acest articol sunt fapte. De altfel, datele esenţiale le-am evocat şi acum un an, iar acum aproape 10 ani am atras atenţia asupra derapajului nefast din politica Cotrocenilor. Anume, o alimentare a direcţiei pe care Andrei Pleşu a servit-o sârguincios, din aberaţiile anilor treizeci. Nimeni nu le-a putut contesta.

Ceea ce am scris este punct cu punct exact. De altfel, îmi pare rău că trebuie să o spun, caracterizările persoanei pe care Andrei Pleşu vrea acum să o apere şi să se ştie că o apără, anume „diletant”, „promisiuni neţinute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influenţe ale Securităţii”, „statism sau lupsă de idei în politica externă”, sunt citate din presa germană de prim plan. Îl invit pe Andrei Pleşu să-şi încerce puterile cu câteva dintre aceste fapte. Nu are cum să le răstoarne dacă discută precis.

Asociaţii – deloc crase, cum spune Andrei Pleşu cu mânie vădit antiproletară – ale aberaţiilor, inclusiv „prezidenţiale” se pot face multe. Am semnalat doar câteva dintre ele, care sunt fapte la îndemână. Dacă este nevoie, se poate intra în detalii istorice certe, în orice direcţie.

Interpretarea pe care Andrei Pleşu o dă expresiei „trialogul religiilor” şi atacul lui teatral nu mă ating nici atât. Este tot o părere a lui, de care iau act, dar care nu rezistă nicidecum (vezi Florin Marcu, Noul Dicţionar de Neologisme, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1997). Dacă ar fi onest şi ar fi citit în domeniu, cunoscutul vorbăreţ fără grija exactităţii ar şti că nu sunt creatorul termenului „trialog” în accepţiunea pe care am folosit-o în cartea mea (Religia în Era Globalizării, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2020). Îmi pare rău, l-au folosit alţii înaintea mea, unii chiar sub nasul lui Andrei Pleşu, ca demnitar în trecere prin teme. Accepţiunea pe care i-am dat-o acestui termen este cea corectă şi practicată naţional şi internaţional.

Ce mai rămâne din replica lui Andrei Pleşu este doar o forţare a vorbelor. Nu este nici o legătură între discuţia despre reperele nefaste ale opiniilor cuiva şi etnia sa. Nu este nicidecum ceva de genul stigmatul etnic. Nu are o asemenea treabă vreo legătură cu Holocaustul, decât în închipuirea rătăcită a lui Andrei Pleşu.

Oricine vrea să joace un rol public poate fi examinat şi i se pot face observaţii dincolo de orice consideraţii etnice. Nu s-a discutat într-o astfel de optică eronată şi nimeni altcineva nu este vinovat dacă pacientul duce lucrurile spre Mussolini, Hitler & Company, în loc să le ducă spre Thomas Mann, Adenauer, Helmut Schmidt sau Angela Merkel şi alţi democraţi de prim plan al epocii.

Iar dacă Andrei Pleşu resimte că aducerea în discuţie a reperelor din titlul articolului meu are legătură cu el, nu are decât să-şi lămurească poziţia. Nu mă bucur că rămâne aservit unei linii „intelectuale” pe care am respins-o mereu, dar nu pot decât să constat şi aici cum stau lucrurile. Adică tot fapte!”

Ce-ar mai fi de adăugat? Cred că nimic: cine ştie, cât de cât, să citească şi printre rânduri, poate reconstitui, până la amănunte, atacul lui Pleşu la Marga, pentru că la asta se rezumă totul, în articol nefiind vorba de nici cea mai vagă încercare de a combate (contrazice, anula etc.) acuzele ce i s-au adus demnitarului român.

Şi dacă nici un om de talia şi talentul lui Andrei Pleşu n-a reuşit să o facă, acuzele respective – bag seama – vor fi fiind cât se poate de îndreptăţite.

 

                                                                                   Zeno MILLEA

 

 

P.S. Cât priveşte chestiunea cu „trialogul”, ea nu este o „îmbogăţire” postdecembristă a limbii române, pentru că termenul figurează, cu aceeaşi semnificaţie, şi în „Dicţionarul de Neologisme” (Florin Marcu, Constant Maneca, Ed. Academiei Republicii Socialiste România) din 1978!

 

P.P.S. Şi, ca să mai şi zâmbim puţin, una din comentatoarele de pe internet l-a rebotezat pe autorul secund al DN în felul următor: „Mânecă”!