România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

De la Soci până la Soci e-o cale atât de lungă şi toată-i presărată cu sate şi cu oase româneşti, stropită cu sângele eroilor români

 

(Precuvântare la cartea lui Gheorghe Pârlea „SATUL SOCI: La răscrucea orizontalei cu verticala”, Ed.Tehnopres. Iaşi-2018)

 

Prima fotografie a satului Soci căruia cu timpul i-am devenit prieten credincios am făcut-o în anul 2000 după Hristos, în dimineaţa zilei de patru noiembrie, cu 57 de zile înainte de finele mileniului doi şi venirea celui de-al treilea mileniu. Zburam cu o „Ladă” rusească spre Bucureşti, după o noapte de odihnă la Şoimăreşti peste Moldova, în judeţul Neamţ, în familia dascălilor satului, Vasile şi Agripina Preutu. Viteza „Lăzii” mele era cam mare dar am reuşit să văd la intrarea în Soci denumirea satului şi momentan am asociat-o cu denumirea legendarului oraş sovietic Soci de pe litoralul caucazian al Mării Negre pe care până la acea vreme nu-l văzusem, dar, recunosc, aş fi dorit mult să-l văd.

Comparaţia denumirii localităţilor Soci care se aflau la o distanţă de peste două mii de kilometri una de cealaltă m-a făcut să frânez brusc şi să fotografiez intrarea în sat cu denumirea lui inscripţionată pe un indicatot rutier şi câteva case de la drumul naţional ce leagă Suceava de Roman şi mai departe de Bucureşti. În acea clipă doar intuiţia şi oraşul caucazian m-au făcut să opresc maşina şi să fac primele fotografii ale viitorului meu prieten Soci. Ceea ce a urmat apoi m-a făcut să mă mir ce posibilităţi are mintea omului ajutat de Dumnezeu, şi să recunosc că telepatia există şi că apare atunci când nici nu te aştepţi. 

… Abia pe 13 martie 2002 am revenit pe meleagul socean în căutarea urmelor străbunicului meu Ioan Năvrăpescu, ispravnicul de Huşi-Fălciu, al lui Alexandru Lăpuşneanu (1553-1561; 1564-1567), cel care avea o moşie mare în acele locuri, pe care i-a oferit-o Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, de la Bourenii din vecinătate trecând Dealul Căpăţânii şi până la satul care-i purta numele, Năvrăpeşti, azi Miroslăveşti… Iar Socii se aflau exact între moşia lui Ioan Năvrăpescu de la Boureni şi moşia satului care-i purta numele, Năvrăpeşti. Până acum n-am nici un argument şi nu pot demonstra că satul Soci s-a născut pe vreo parte din moşia răs-străbunicului Ioan, dar nici apariţia mea în acele locuri nu a fost întâplătoare, care mă atrag ca un super-magnet. Am revenit cu mare interes în acele locuri în căutarea urmelor răs-străbunicului meu Ioan Năvrăpescu pentru viitoarea monografie a „NEAMULUI ŞOIMĂREŞTILOR”: 500 de ani de istorie, 2003, la care lucram de ceva timp împreună cu istoricul Alexandru Furtună.

Ajungând în centrul satului cu aparatul de fotografiat speram să găsesc, cel puţin, pe vreun monument din cimitir inscripţii cu numele răposaţilor înmormântaţi acolo, de Năvrăpescu sau chiar de Şoimaru… N-am avut atunci acest noroc, dar nici peste câţiva ani n-am cunoscut prea multe despre satul Soci şi despre soceni. S-a întâmplat aceasta din plin abia peste zece ani când cu ajutorul dascălului de la Miroslăveşti, Gheorghe Pârlea, cu rădăcini pe linia mamei sale la Soci, am descoperit aici doi veterani ai celui de Al Dolea Război Mondial, doi eroi care au luptat la Cotul Donului, în cadrul tragicei Bătălii a Stalingradului, doi din totalul de şase veterani de la Don găsiţi în viaţă în întreaga comună Miroslăveşti. Dialogul scris al dascălului Gheorghe Pârlea cu cei şase veterani de la Don a devenit unul de referinţă în viitoarea noastră carte comună, „COTUL DONULUI-1942”, publicată în 2012, ediţia a doua fiind tipărită peste un an, în 2013, carte care a făcut posibilă pe 25 octombrie 2015 inaugurarea în suburbia Volgogradului a primului Cimitir de onoare al ostaşilor români căzuţi în Bătălia Stalingradului din 1942-1943.

La Socii caucazieni, însă, am reuşit să ajung abia în iulie 2007, peste şapte ani din ziua primei fotografii a Socilor de pe Apa Moldovei, aflându-mă în acele locuri pe urmele fraţilor noştri români aruncaţi de soartă, de la poalele Caucazului până la cele ale Alpilor şi din Carpaţii Nordici până în sudul Epirului, Pindului, Gramosului din Balcani.

Şi cât de mare mi-a fost mirarea ca în drumul, de 2078 de kilometri, de la Soci până la Soci, de la Soci de pe apa Moldovei prin Moldovka din regiunea Kirovograd, printre satele româneşti dintre Bug şi Nipru, de pe râul Ingul şi Inguleţ, prin fostele sate româneşti din regiunile Dnepropetrovsk, Doneţk şi Luhansk, parcurgând regiunea Rostov din Federaţia Rusă, înconjurând Azovul şi mergând prin satele Moldovanskoie de lângă Krâmsk, Moldovanovka de sub muntele Sub-sân, (care seamănă atât mult cu sânii unei fete mari, numai bună de măritat), până la Soci de lângă Moldovioara caucaziană şi ea fostă vorbitoare de română…

Dar şi mare mi-a fost mirarea să trec cu autoturismul pe marginea aerodromului oraşului Soci care a fost construit, începând cu anul 1941, pe moşia urmaşilor celor 48 de familii de români-moldoveni-basarabeni, fondatori ai satului românesc din suburbia Socilor cu un nume atât de cunoscut şi atât de drag nouă, de Moldovka, adică Moldovioara. Mai mult, în ţinutul Krasnodar din Caucazul de Nord, în drum spre Soci, la diferite distanţe, am mai descoperit şi „mitraliat” cu camerile foto şi video, şi alte două sate locuite de români istorici care au nume româneşti parţial rusificate de Moldovanskoe şi Moldovanovka. În total în acele locuri există zece sate nord-caucaziene locuite parţial sau majoritar de români rusificaţi, şapte dintre care poartă şi azi cu sfinţenie, după 15-18 decenii de la naştere, numele lor românesc parţial rusificat: Soloneşti, Ciobanovka, Veselia şi, desigur, Soci! Asta, chiar dacă un specialist local de la Krasnodar, a încercat să mă convingă că acest nume Soci vine de unde vrei numai nu din limba română. Dezbaterile au luat sfârşit în clipa când am întrebat: Dar de unde vin celelalte trei denumiri legate de Moldova şi alte patru pe care le putem întâlni şi la noi acasă şi care sunt populate şi azi de români istorici dar care nu mai vorbesc limba străbunilor lor? Despre provenienţa acelor români în Caucazul de Nord am scris şi în alte lucrări ale mele dar e bine să amintesc şi aici foarte pe scurt.

Aceste localităţi româneşti nord-caucaziene au fost atestate între anii 1838 şi 1880, de către românii basarabeni ajunşi în Caucazul de Nord după anexarea Basarabiei de către Imperiul rus, la 1812, parţial şi mai înainte, în secolul 18, când mii de români ortodocşi împreună cu ortodocşii sârbi din Câmpia Aradului, Voievodina şi Banat, au fost presaţi să-şi părăsească baştina istorică, de către catolicii austro-ungari, sau măguliţi cu munţi de aur şi viaţă dulce spre teritoriile actualelor regiuni ucrainene, Luhansk şi Doneţk, prin Stepa Nohai sau în Caucazul de Nord, de către generalul Ivan Horvat care slujea cu osârdie la două imperii, cel austro-ungar şi cel rus…

După doi ani, în vara anului 2009, am reluat cercetările pe terenul nord-caucazian, până în clipa când două românci nord-caucaziene s-au indignat la o masă cu plăcinte moldoveneşti de comportamentul oficialităţilor româneşti de azi faţă de oştenii români rămaşi pe câmpul de luptă, în 1942-1943, pentru totdeauna, în subsolul de pe moşiile românilor nord-caucazieni… Rămăşiţele pământeşti ale lor şi azi mai sunt scoase la suprafaţă de plugurile ruseşti, neavând nici un Cimitir de onoare iar fostele cimitire de campanie fiind arate toate imediat după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial…

Dar o şi mai mare tragedie îi aştepta pe eroii români peste un an: Cei care au scăpat cu zile în operaţiunile militare de la Nalcik şi Cotul Donului, precum şi în operaţiunea „Linia albastră“ de la Moldovanskoie şi Krâmsk, în 1942 şi 1943, au ajuns să moară la Chişinău, Iaşi şi Soci pe apa albastră a Moldovei istorice, în august 1944, sau şi mai rău, au fost trădaţi şi predaţi ruşilor pe 23 august 1944 după arestarea Mareşalului dezrobitor, de către împăratul României, Mihai, Întâiul şi Ultimul, cu numele căruia pe buze mureau pe Frontul de Est, oştenii. Ca după ce au ajuns la ruşi prizonieri să le restabilească obiectivele economice ridicate de către americani în primele cincinale sovietice, şi aruncate în aer de germani sau chiar de înşişi ruşii atunci când se retrăgeau spre râul Volga în mare grabă până pe 19 noiembrie 1942, sau chiar să le putrezească oasele în sutele de lagăre sovieto-bolşevice, exact aşa cum le putrezeau oasele evreilor în lagărele naziste…

Cu alte cuvinte: lung-îi drumul de la Soci pân-la Soci presărat cu sute de sate româneşti şi cu sute de mii de rămăşiţe pământeşti ale eroilor români… Cei scăpaţi cu zile de la Soci.ru de lângă Moldoviora caucaziană au căzut cu moarte de erou la Soci.ro de pe apa Moldovei istorice…

În cele patru pelegrinări pe care le-am avut la Cotul Donului şi în discuţiile cu veteranii de la Don, am avut noroc de o mărturisire ieşită din comun, cea cu veteranul de 98 de ani, medicul militar Iosif Niculescu, în care mi-a mărturisit, mie şi jurnalistei Roxana Iorgulescu-Bandrabur, un caz de legendă adevărată cu un preot militar de la Cotul Donului. Iată pe scurt cuvintele medicului militar Iosif Niculescu despre alt militar, preot la Cotul Donului: La Gromki lângă staniţa căzăcească Kletskaia „era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime şi 20 metri în lăţime. Acolo au fost îngropaţi morţii de la Divizia 11, 13 şi 14. Şi preotul Popescu, era din Ştefăneşti, Argeş, stătea la marginea gropii uriaşe şi citea rugăciunile şi i-am spus: „Hai, părinte, că se văd ruşii!” Şi el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conştiincios şi l-au luat ruşii prizonier…”. Mi-am amintit de această poveste a veteranului Iosif Niculescu în clipele când am văzut ctitoriile preotului de la Soci, Romică Siminciuc, Cimitirul ostăşesc de la Soci.ro cu 117 morminte ale eroilor de la Soci şi nu numai şi Sfânta Biserică Maramureşeană de pe teritoriul Cimitirului, ridicate la Socii de pe Apa Moldovei, cu ajutorul Lui Dumnezeu şi cu cel al parohului socean, Siminciuc, sfinţite în anul 2018, la 75 de ani de la tragedia eroilor români căzuţi pe câmpul de luptă din vecinătatea Socilor caucazieni şi la o sută de ani de la Marea Unire… Atunci mi-am zis: atât timp cât avem preoţi români ca Popescu de la Cotul Donului şi Siminciuc de la Soci, din cotul Moldovei istorice, Neamul Românesc nu va dispărea de pe faţa Pământului…

Aşa să ne ajute Dumneziu, pe care îl iubim şi ne iubeşte!

Dr. Vasile ŞOIMARU-NĂVRĂPESCU

în anul Centenarului Marii Uniri, 2018