România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Din nou despre procese şi retrocedări dubioase

(I)

Convorbire cu domnul profesor universitar dr. Ioan Sabău Pop -

 

- În baza legii retrocedărilor de proprietăţi, foarte multe persoane au solicitat şi chiar au intrat în posesia unor terenuri, chiar şi păduri, cam frecvent, pe căi dubioase. Problematica aceasta, a retrocedărilor de păduri către foşti proprietari este tema interviului acordat de dl. prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, în cele ce urmează.

- În legătură cu procesele privind retrocedările de terenuri, dumneavoastră reprezentaţi statul român?

- În aceste procese de revendicări, în care se pune problema proprietăţilor istorice, a marilor latifundii care au existat în Transilvania în anii de dinainte de anul 1920 şi aduse în actualitate în zilele noastre, potrivit legislaţiei noastre de restituire, sunt o serie de probleme în care eu, în calitate de cercetător şi profesor, am făcut foarte multe investigaţii. Pe de altă parte, am reprezentat în procese, alături de echipe bine consolidate de la instituţiile respective, în favoarea statului român. Adică, am reprezentat prefecturi, comisii judeţene, Regia Naţională a Pădurilor, comisii locale, comune, cum ar fi în judeţul nostru Ideciu, în judeţul Covasna - Centrul de Cultură Arcuş, Întorsura Buzăului, o serie alte asemenea. În forumul nostru denumit „Transilvania Furată” aflat în legătură cu ziarişti renumiţi din această ţară, o perioadă de câţiva ani, cam din 2013 până în zilele noastre, am avut vreo 18 ediţii ale Forumului, în diferite localităţi ale ţării unde ne-am documentat, am ascultat, am văzut, am cercetat şi am consultat dosare şi arhive legate de aceste pretinse restituiri.

- Este o muncă foarte migăloasă şi de amploare. Cam câte procese aţi avut până acum?

- N-aş putea să răspund exact la întrebare, pentru că pe noi ne interesează fenomenul. Eu am avut peste 50 de asemenea procese în care am fost implicat, într-un fel sau altul, fie consultant, fie prezentându-mă în instanţă, fie făcând documentări la arhive, fie scriind studii şi materiale pe această temă. Sunt momentele, spunem noi, istorice, raportate la problema proprietăţii. Este anul 1921 când s-a dat Reforma agrară a Statului Român pentru Banat, Transilvania şi Crişana, raportându-se la Tratatul de la Trianon, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, la promisiunile Consiliului Dirigent pentru ţărănimea din Transilvania, indiferent de originea şi etnia ei. De cealaltă parte, optanţii unguri şi statul ungar, a dat în judecată statul român la instanţele internaţionale, obligându-l după datele pe care le deţinem, la plata a 4,8 tone aur, echivalent în coroane şi franci aur, printr-un fond agrar constituit în anul 1934. Statul român prin această plată, contribuţie, ca să spunem, în mare parte benevolă şi filantropică în acelaşi timp, pentru că a dat zece la sută în plus peste ceea ce au acordat instanţele europene de arbitraj de la Paris, a considerat problema încheiată, pentru că prin acest Tratat şi documente, statul român a ieşit din joc, în ideea că proprietatea a rămas la statul român, a cetăţenilor săi, beneficiari ai reformei agrare şi, pe de altă parte, contribuţia lui s-a constituit într-un drept de creanţă. Drept urmare, statul român a ieşit din joc şi orice pretenţie faţă de statul român, încă, de atunci, din anul 1930, nu mai era de actualitate. O actualizează însă, în zilele noastre, după 1990, ţinând seama de slăbiciunile pe care le au în această privinţă autorităţile, Guvernul şi ceea ce numim noi, la ora actuală, conducătorii statului român. Asemenea slăbiciuni sunt o tradiţie, pentru că şi în 1921-1922, familia regală şi Guvernul român a avut o atitudine prea binevoitoare, prea receptivă, prea slugarnică faţă de aceste pretenţii, dar, între timp, autorităţile şi-au revenit şi statul român a repurtat în acele vremuri, să spunem, o victorie care trebuia să închidă acest contencios. Contenciosul a fost redeschis după 1990, ca urmare a legilor greşite care au fost date de statul român, a instanţelor judecătoreşti care au aplicat legea în mod greşit, lege de fapt interpretabilă, autorităţilor publice care sunt comisiile locale, primarii, prefecţii din această ţară, şi mă refer întâi la cei din Transilvania, unde cunosc situaţia mai bine, unde s-au întâmplat foarte multe „restituiri” greşite. În acest context şi pe acest demers am participat, de-a lungul timpului, din 2008 până în prezent, la diferite procese, raporturi legate de aceste restituiri, consultând în acelaşi timp, atât în cadrul forumului „Transilvania Furată” cât şi ca avocat, ca profesor universitar, cunoscător al acestor probleme, al acestor situaţii. Vreau să fac o precizare: ultimul care a scris despre optanţi în 1934 a fost Nichifor Ghibu, după care s-a instaurat tăcerea. Următorul care a scris şi s-a documentat despre acest lucru a fost subsemnatul, când am văzut devalizarea totală, ce s-a întâmplat în anii 2007-2008 în ceea ce priveşte restituirile de proprietăţi. Şi atunci am putea discuta despre ce se întâmplă în aceste procese şi greşelile care se fac, cu sau fără intenţie. În orice caz, în defavoarea României şi a poporului român, de către propriile lui autorităţi.

- Să înţelegem că foştii proprietari de terenuri au fost despăgubiţi anterior, în câteva rânduri. Acum vin din nou urmaşii lor pentru retrocedări, pentru a patra oară.

- Problema este aşa: Sunt câteva momente diferite în acest traseu, pe etape. Este Reforma din 1921 în ceea ce priveşte aplicarea ei în Transilvania. Optanţii unguri nu pot să se ia cu statul român. V-am explicat în linii mari care este problema. Este, după aceea, momentul 1940-1944, când Transilvania de Nord a fost ocupată de către Ungaria horthyistă ca urmare a Diktatului de la Viena şi, unde, în materie de proprietate, beneficiind de „serviciile” lui Banffi Daniel, care era ministrul agriculturii în guvernul horthyst şi care a restabilit aspectele de proprietate în Transilvania, ignorând toată evoluţia din 1918 până în 1940. Bunăoară, un fiu l-a moştenit pe tatăl său. Moştenirea lui a fost anulată de către Ordonanţa 1441 din 1941 şi 1940, două ordonanţe ale aşa-zisului guvern regal ungar, care în materie de proprietate ne-a reîntors în Transilvania, înainte de 1920. Apoi este reforma din 1945 prin care s-au atribuit, după război, suprafeţe importante de pământ ţăranilor români, cu foarte multă dărnicie de către guvernul de atunci a lui Petru Groza, pentru că se ştia că următoarea etapă va fi colectivizarea, mergând pe ideea că le dăm acum pământ, ca apoi să-l luăm înapoi. Avem de discutat, atât la modul pozitiv cât şi negativ, despre acel moment, dar, oricum, a fost o bucurie, un entuziasm enorm în rândul populaţiei de la ţară care a fost împroprietărită după război, neştiind că în foarte scurtă vreme, după 10-15 ani, de fapt acest pământ va fi luat înapoi. După aceea, avem trecerea în regimul silvic, 1947-1948 a tuturor pădurilor ţării. Avem Constituţiile care s-au aplicat ulterior şi avem Legea 260 din 1945 prin care s-a încercat să se restabilească încălcările şi abuzurile făcute de ocupaţia horthystă în Transilvania de Nord şi care nu a fost aplicată însă în mod corespunzător în Transilvania. Au rămas elementele de proprietate disparate, evidenţiate, aşa cum erau ele greşite, iar astăzi, urmaşii celor care au moştenit din perioada regimului horthyist, regimul de dinainte de 1940, de fapt tot horthyst, vin şi revendică asemenea proprietăţi. În privinţa asta avem de dată recentă câteva situaţii. Punctual aş discuta despre procesul de la Giurgiu. Noi am fost nevoiţi, şi aici a fost rolul meu esenţial, unde am fost cooptat pentru a merge cu numele, cu experienţa, cu profesionalismul meu, cu notorietatea pe care o am, mai mult sau mai puţin recunoscută, să cerem strămutarea proceselor din Transilvania, pentru că, se ştie foarte bine, în Ardeal există o influenţă foarte puternică a UDMR-ului în toate domeniile de activitate. Practic, Ardealul este condus, în mare parte, de recomandările care vin de la UDMR. Ei, şi în această problemă, a restituirilor de proprietate, am avut asemenea situaţii surpriză. Administraţiile publice, instanţele judecătoreşti din aceste judeţe au aplicat în mod greşit legislaţia, datorită a numeroşi factori. În primul rând, legislaţia nu avea o predictibilitate şi o reglementare clară, după aceea, autorităţile administrative erau încorporate politic, obediente UDMR-ului, toate guvernele şi regimurile care au fost, în sfârşit, instanţele judecătoreşti, unde nu toţi judecătorii, aş putea spune, cei mai mulţi, habar nu aveau de această interpretare succesivă, istorică a dreptului. Au generat foarte multe aspecte, adică, să nu aibă dureri de cap. În această privinţă, cu foarte multă lejeritate atribuiau/restituiau zeci, sute, chiar mii de hectare urmaşilor grofilor, conţilor, baronilor care au avut asemenea proprietăţi, sau au deţinut înainte de 1920 în Transilvania de atunci. Sunt aspecte legate în primul rând de modalităţi grosolane de atribuiri ale restituirii: falsificări de acte de stare civilă, de acte de proprietate, măsluirea documentelor de la arhive, care, să spunem aşa, constituia o situaţie mai grosolană, mai grosieră. După aceea veneau problemele mai rafinate, mai sofisticate, în legătură cu aşa-zişii urmaşi, aşa-zisele proprietăţi care urmau să fie restituite, aducând tot felul de documente care se modulau pe o anumită direcţie şi instanţele judecătoreşti nu aprofundau acest lucru. Apoi au fost judecători din instanţele judecătoreşti, ostili acestui demers pe care noi l-am făcut şi, în acelaşi timp, juriştii de la prefecturi, direcţiile silvice, comisii locale, în ideea de a păstra acest patrimoniu şi cu reţinere faţă de restituirile care constau în zeci de mii de hectare de pădure, păşune. Lăcomia depăşise orice imaginaţie, ca atare, cel puţin eu, am rămas foarte surprins că cei care judecă aceste procese, parcă hotărau pentru câteva beţe de chibrituri, când era vorba de zeci de mii de hectare de pădure. În contextul acesta, ne-am pus întrebarea şi o am şi astăzi, de unde provine această hemoragie fantastică în ceea ce priveşte restituirile de proprietăţi? Pentru că devalizăm, prin aceasta, statul şi poporul român de o sursă patrimonială foarte importantă! Devalizăm mediul, protecţia mediului, flora şi fauna, pentru că toate jafurile şi exploatările de păduri au la origine şi restituirile care se fac fraudulos, şi care, de fapt, duc până la urma-urmei, la o incertitudine a regimului juridic şi de proprietate care există. Este ceea ce-i favorizează pe cei care se ocupă cu hoţiile, haideţi să spunem, în ţară şi, venite din afară foarte multe firme, văd că în România este posibil să se întâmple orice. Bunăoară, există o legislaţie care spune că nu pot fi exploatate foioasele sau răşinoasele sub 80 de ani. A venit o firmă din Norvegia, alta din Danemarca, să impună statului român o nouă reglementare, să poată fi exploatate la 40 de ani. Desigur, la o întâlnire pe care am avut-o în judeţul Vâlcea, personal am spus: „De ce nu cereţi aceste lucruri la voi în ţară? Nu veniţi să cereţi Guvernului român să procedeze astfel”. După aceea, am modificat legislaţiile silvice. Hold Industry a transmis Guvernului României o scrisoare prin care cerea o anumită modalitate şi au încercat să se impună, să nu se aducă reglementările privind restricţionarea şi o reglementare mai clară şi în interesul populaţiei, a regimului silvic, pe care a împărtăşit-o inclusiv preşedintele, acest domn Johannis, când a respins legea de modificare a Codului silvic. Care era de fapt o intervenţie, să spunem, destul de modestă şi chiar se schiţa un gest de apărare, care, desigur, din capul locului a fost suprimată de către preşedinte şi a trimis legea la rediscutare în Parlament. A revenit după aproape un an. A doua oară a promulgat-o, dar între timp s-a mai furat un milion de metri cubi de material lemnos de către protejaţii lui de la Holds Industry şi Schwartkofer.

Aşadar, întorcându-ne la problemele din justiţie, am în faţă hotărâri judecătoreşti în care, pe aceeaşi problemă, există o contrarietate de soluţii. Noi am încercat şi, ca urmare a descoperirilor documentelor la Arhivele Naţionale, la CNSAS, la Arhivele Militare din România şi din Ungaria şi s-a readus pe tapet revizuirea restituirilor care s-au făcut, considerând că sunt frauduloase, sunt false, şi în aceste procese de revizuire am întâlnit foarte multă reticenţă. Acest interviu, la urma-urmei este dat de către mine şi datorită faptului că mi-a produs o revoltă, o anumită situaţie, anume că, am văzut la un post de televiziune în care se aduceau elogii CNSAS-ului sau celor de la Arhivele Naţionale, Ministerului Mediului, sau ştiu eu cui, în legătură cu faptul că aproape 10.000 de hectare, la procesul de la Giurgiu, a fost câştigat de către noi. Noi am fost singuri. Toţi cei pe care i-am pomenit ne-au fost adversari, în sensul că nu ne-au ajutat. N-au sprijinit demersul. CNSAS-ul nu ştiu dacă este al României. Oricum, nu face parte din atributele pe care le are din structurile statului român. Ca atare, am avut emoţii legate de Banffi Daniel, fost criminal de război şi care a fost condamnat politic. Şi în legătură cu alte date, pentru că, de fiecare dată, cercetările care se fac în interesul statului român de către persoane printre care pretind că fac şi eu parte, se întâlneşte pe traseu o anumită reticenţă, o anumită adversitate şi, ca atare, autorităţile statului român nu sunt alături de acest demers, inclusiv, foarte multe complete de judecată de la instanţele judecătoreşti. Chiar de la Târgu-Mureş, am o hotărâre judecătorească, 176 din 2014, în care, în mod neîngăduit, judecătorul redactor aduce acuze reprezentantului Direcţiei Silvice în legătură cu sesizarea acestuia de verificare a unor documente şi i se fac reproşuri la persoană, ceea ce nu este îngăduit în motivarea unei hotărâri judecătoreşti.

 

Viorel CONŢIU