|
Din nou
despre procese şi retrocedări dubioase
(I)
Convorbire
cu domnul profesor universitar dr. Ioan Sabău Pop -
- În baza
legii retrocedărilor de proprietăţi, foarte multe persoane au solicitat
şi chiar au intrat în posesia unor terenuri, chiar şi păduri, cam
frecvent, pe căi dubioase. Problematica aceasta, a retrocedărilor de
păduri către foşti proprietari este tema interviului acordat de dl. prof.
univ. dr. Ioan Sabău Pop, în cele ce urmează.
- În
legătură cu procesele privind retrocedările de terenuri, dumneavoastră
reprezentaţi statul român?
- În aceste
procese de revendicări, în care se pune problema proprietăţilor istorice,
a marilor latifundii care au existat în Transilvania în anii de dinainte
de anul 1920 şi aduse în actualitate în zilele noastre, potrivit
legislaţiei noastre de restituire, sunt o serie de probleme în care eu,
în calitate de cercetător şi profesor, am făcut foarte multe
investigaţii. Pe de altă parte, am reprezentat în procese, alături de
echipe bine consolidate de la instituţiile respective, în favoarea
statului român. Adică, am reprezentat prefecturi, comisii judeţene,
Regia Naţională a Pădurilor, comisii locale, comune, cum ar fi în
judeţul nostru Ideciu, în judeţul Covasna - Centrul de Cultură Arcuş,
Întorsura Buzăului, o serie alte asemenea. În forumul nostru denumit „Transilvania
Furată” aflat în legătură cu ziarişti renumiţi din această ţară, o
perioadă de câţiva ani, cam din 2013 până în zilele noastre, am avut
vreo 18 ediţii ale Forumului, în diferite localităţi ale ţării unde ne-am
documentat, am ascultat, am văzut, am cercetat şi am consultat dosare şi
arhive legate de aceste pretinse restituiri.
- Este o
muncă foarte migăloasă şi de amploare. Cam câte procese aţi avut până
acum?
- N-aş putea
să răspund exact la întrebare, pentru că pe noi ne interesează fenomenul.
Eu am avut peste 50 de asemenea procese în care am fost implicat, într-un
fel sau altul, fie consultant, fie prezentându-mă în instanţă, fie
făcând documentări la arhive, fie scriind studii şi materiale pe această
temă. Sunt momentele, spunem noi, istorice, raportate la problema
proprietăţii. Este anul 1921 când s-a dat Reforma agrară a Statului
Român pentru Banat, Transilvania şi Crişana, raportându-se la Tratatul
de la Trianon, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, la promisiunile
Consiliului Dirigent pentru ţărănimea din Transilvania, indiferent de
originea şi etnia ei. De cealaltă parte, optanţii unguri şi statul ungar,
a dat în judecată statul român la instanţele internaţionale, obligându-l
după datele pe care le deţinem, la plata a 4,8 tone aur, echivalent în
coroane şi franci aur, printr-un fond agrar constituit în anul 1934.
Statul român prin această plată, contribuţie, ca să spunem, în mare
parte benevolă şi filantropică în acelaşi timp, pentru că a dat zece la
sută în plus peste ceea ce au acordat instanţele europene de arbitraj de
la Paris, a considerat problema încheiată, pentru că prin acest Tratat
şi documente, statul român a ieşit din joc, în ideea că proprietatea a
rămas la statul român, a cetăţenilor săi, beneficiari ai reformei agrare
şi, pe de altă parte, contribuţia lui s-a constituit într-un drept de
creanţă. Drept urmare, statul român a ieşit din joc şi orice pretenţie
faţă de statul român, încă, de atunci, din anul 1930, nu mai era de
actualitate. O actualizează însă, în zilele noastre, după 1990, ţinând
seama de slăbiciunile pe care le au în această privinţă autorităţile,
Guvernul şi ceea ce numim noi, la ora actuală, conducătorii statului
român. Asemenea slăbiciuni sunt o tradiţie, pentru că şi în 1921-1922,
familia regală şi Guvernul român a avut o atitudine prea binevoitoare,
prea receptivă, prea slugarnică faţă de aceste pretenţii, dar, între
timp, autorităţile şi-au revenit şi statul român a repurtat în acele
vremuri, să spunem, o victorie care trebuia să închidă acest contencios.
Contenciosul a fost redeschis după 1990, ca urmare a legilor greşite
care au fost date de statul român, a instanţelor judecătoreşti care au
aplicat legea în mod greşit, lege de fapt interpretabilă, autorităţilor
publice care sunt comisiile locale, primarii, prefecţii din această ţară,
şi mă refer întâi la cei din Transilvania, unde cunosc situaţia mai bine,
unde s-au întâmplat foarte multe „restituiri” greşite. În acest context
şi pe acest demers am participat, de-a lungul timpului, din 2008 până în
prezent, la diferite procese, raporturi legate de aceste restituiri,
consultând în acelaşi timp, atât în cadrul forumului „Transilvania
Furată” cât şi ca avocat, ca profesor universitar, cunoscător al acestor
probleme, al acestor situaţii. Vreau să fac o precizare: ultimul care a
scris despre optanţi în 1934 a fost Nichifor Ghibu, după care s-a
instaurat tăcerea. Următorul care a scris şi s-a documentat despre acest
lucru a fost subsemnatul, când am văzut devalizarea totală, ce s-a
întâmplat în anii 2007-2008 în ceea ce priveşte restituirile de
proprietăţi. Şi atunci am putea discuta despre ce se întâmplă în aceste
procese şi greşelile care se fac, cu sau fără intenţie. În orice caz, în
defavoarea României şi a poporului român, de către propriile lui
autorităţi.
- Să
înţelegem că foştii proprietari de terenuri au fost despăgubiţi
anterior, în câteva rânduri. Acum vin din nou urmaşii lor pentru
retrocedări, pentru a patra oară.
- Problema
este aşa: Sunt câteva momente diferite în acest traseu, pe etape. Este
Reforma din 1921 în ceea ce priveşte aplicarea ei în Transilvania.
Optanţii unguri nu pot să se ia cu statul român. V-am explicat în linii
mari care este problema. Este, după aceea, momentul 1940-1944, când
Transilvania de Nord a fost ocupată de către Ungaria horthyistă ca
urmare a Diktatului de la Viena şi, unde, în materie de proprietate,
beneficiind de „serviciile” lui Banffi Daniel, care era ministrul
agriculturii în guvernul horthyst şi care a restabilit aspectele de
proprietate în Transilvania, ignorând toată evoluţia din 1918 până în
1940. Bunăoară, un fiu l-a moştenit pe tatăl său. Moştenirea lui a fost
anulată de către Ordonanţa 1441 din 1941 şi 1940, două ordonanţe ale
aşa-zisului guvern regal ungar, care în materie de proprietate ne-a
reîntors în Transilvania, înainte de 1920. Apoi este reforma din 1945
prin care s-au atribuit, după război, suprafeţe importante de pământ
ţăranilor români, cu foarte multă dărnicie de către guvernul de atunci a
lui Petru Groza, pentru că se ştia că următoarea etapă va fi
colectivizarea, mergând pe ideea că le dăm acum pământ, ca apoi să-l
luăm înapoi. Avem de discutat, atât la modul pozitiv cât şi negativ,
despre acel moment, dar, oricum, a fost o bucurie, un entuziasm enorm în
rândul populaţiei de la ţară care a fost împroprietărită după război,
neştiind că în foarte scurtă vreme, după 10-15 ani, de fapt acest pământ
va fi luat înapoi. După aceea, avem trecerea în regimul silvic,
1947-1948 a tuturor pădurilor ţării. Avem Constituţiile care s-au
aplicat ulterior şi avem Legea 260 din 1945 prin care s-a încercat să se
restabilească încălcările şi abuzurile făcute de ocupaţia horthystă în
Transilvania de Nord şi care nu a fost aplicată însă în mod
corespunzător în Transilvania. Au rămas elementele de proprietate
disparate, evidenţiate, aşa cum erau ele greşite, iar astăzi, urmaşii
celor care au moştenit din perioada regimului horthyist, regimul de
dinainte de 1940, de fapt tot horthyst, vin şi revendică asemenea
proprietăţi. În privinţa asta avem de dată recentă câteva situaţii.
Punctual aş discuta despre procesul de la Giurgiu. Noi am fost nevoiţi,
şi aici a fost rolul meu esenţial, unde am fost cooptat pentru a merge
cu numele, cu experienţa, cu profesionalismul meu, cu notorietatea pe
care o am, mai mult sau mai puţin recunoscută, să cerem strămutarea
proceselor din Transilvania, pentru că, se ştie foarte bine, în Ardeal
există o influenţă foarte puternică a UDMR-ului în toate domeniile de
activitate. Practic, Ardealul este condus, în mare parte, de
recomandările care vin de la UDMR. Ei, şi în această problemă, a
restituirilor de proprietate, am avut asemenea situaţii surpriză.
Administraţiile publice, instanţele judecătoreşti din aceste judeţe au
aplicat în mod greşit legislaţia, datorită a numeroşi factori. În primul
rând, legislaţia nu avea o predictibilitate şi o reglementare clară,
după aceea, autorităţile administrative erau încorporate politic,
obediente UDMR-ului, toate guvernele şi regimurile care au fost, în
sfârşit, instanţele judecătoreşti, unde nu toţi judecătorii, aş putea
spune, cei mai mulţi, habar nu aveau de această interpretare succesivă,
istorică a dreptului. Au generat foarte multe aspecte, adică, să nu aibă
dureri de cap. În această privinţă, cu foarte multă lejeritate atribuiau/restituiau
zeci, sute, chiar mii de hectare urmaşilor grofilor, conţilor, baronilor
care au avut asemenea proprietăţi, sau au deţinut înainte de 1920 în
Transilvania de atunci. Sunt aspecte legate în primul rând de modalităţi
grosolane de atribuiri ale restituirii: falsificări de acte de stare
civilă, de acte de proprietate, măsluirea documentelor de la arhive,
care, să spunem aşa, constituia o situaţie mai grosolană, mai grosieră.
După aceea veneau problemele mai rafinate, mai sofisticate, în legătură
cu aşa-zişii urmaşi, aşa-zisele proprietăţi care urmau să fie restituite,
aducând tot felul de documente care se modulau pe o anumită direcţie şi
instanţele judecătoreşti nu aprofundau acest lucru. Apoi au fost
judecători din instanţele judecătoreşti, ostili acestui demers pe care
noi l-am făcut şi, în acelaşi timp, juriştii de la prefecturi,
direcţiile silvice, comisii locale, în ideea de a păstra acest
patrimoniu şi cu reţinere faţă de restituirile care constau în zeci de
mii de hectare de pădure, păşune. Lăcomia depăşise orice imaginaţie, ca
atare, cel puţin eu, am rămas foarte surprins că cei care judecă aceste
procese, parcă hotărau pentru câteva beţe de chibrituri, când era vorba
de zeci de mii de hectare de pădure. În contextul acesta, ne-am pus
întrebarea şi o am şi astăzi, de unde provine această hemoragie
fantastică în ceea ce priveşte restituirile de proprietăţi? Pentru că
devalizăm, prin aceasta, statul şi poporul român de o sursă patrimonială
foarte importantă! Devalizăm mediul, protecţia mediului, flora şi fauna,
pentru că toate jafurile şi exploatările de păduri au la origine şi
restituirile care se fac fraudulos, şi care, de fapt, duc până la
urma-urmei, la o incertitudine a regimului juridic şi de proprietate
care există. Este ceea ce-i favorizează pe cei care se ocupă cu hoţiile,
haideţi să spunem, în ţară şi, venite din afară foarte multe firme, văd
că în România este posibil să se întâmple orice. Bunăoară, există o
legislaţie care spune că nu pot fi exploatate foioasele sau răşinoasele
sub 80 de ani. A venit o firmă din Norvegia, alta din Danemarca, să
impună statului român o nouă reglementare, să poată fi exploatate la 40
de ani. Desigur, la o întâlnire pe care am avut-o în judeţul Vâlcea,
personal am spus: „De ce nu cereţi aceste lucruri la voi în ţară? Nu
veniţi să cereţi Guvernului român să procedeze astfel”. După aceea, am
modificat legislaţiile silvice. Hold Industry a transmis Guvernului
României o scrisoare prin care cerea o anumită modalitate şi au încercat
să se impună, să nu se aducă reglementările privind restricţionarea şi o
reglementare mai clară şi în interesul populaţiei, a regimului silvic,
pe care a împărtăşit-o inclusiv preşedintele, acest domn Johannis, când
a respins legea de modificare a Codului silvic. Care era de fapt o
intervenţie, să spunem, destul de modestă şi chiar se schiţa un gest de
apărare, care, desigur, din capul locului a fost suprimată de către
preşedinte şi a trimis legea la rediscutare în Parlament. A revenit după
aproape un an. A doua oară a promulgat-o, dar între timp s-a mai furat
un milion de metri cubi de material lemnos de către protejaţii lui de la
Holds Industry şi Schwartkofer.
Aşadar,
întorcându-ne la problemele din justiţie, am în faţă hotărâri
judecătoreşti în care, pe aceeaşi problemă, există o contrarietate de
soluţii. Noi am încercat şi, ca urmare a descoperirilor documentelor la
Arhivele Naţionale, la CNSAS, la Arhivele Militare din România şi din
Ungaria şi s-a readus pe tapet revizuirea restituirilor care s-au făcut,
considerând că sunt frauduloase, sunt false, şi în aceste procese de
revizuire am întâlnit foarte multă reticenţă. Acest interviu, la
urma-urmei este dat de către mine şi datorită faptului că mi-a produs o
revoltă, o anumită situaţie, anume că, am văzut la un post de
televiziune în care se aduceau elogii CNSAS-ului sau celor de la
Arhivele Naţionale, Ministerului Mediului, sau ştiu eu cui, în legătură
cu faptul că aproape 10.000 de hectare, la procesul de la Giurgiu, a
fost câştigat de către noi. Noi am fost singuri. Toţi cei pe care i-am
pomenit ne-au fost adversari, în sensul că nu ne-au ajutat. N-au
sprijinit demersul. CNSAS-ul nu ştiu dacă este al României. Oricum, nu
face parte din atributele pe care le are din structurile statului român.
Ca atare, am avut emoţii legate de Banffi Daniel, fost criminal de
război şi care a fost condamnat politic. Şi în legătură cu alte date,
pentru că, de fiecare dată, cercetările care se fac în interesul
statului român de către persoane printre care pretind că fac şi eu parte,
se întâlneşte pe traseu o anumită reticenţă, o anumită adversitate şi,
ca atare, autorităţile statului român nu sunt alături de acest demers,
inclusiv, foarte multe complete de judecată de la instanţele
judecătoreşti. Chiar de la Târgu-Mureş, am o hotărâre judecătorească,
176 din 2014, în care, în mod neîngăduit, judecătorul redactor aduce
acuze reprezentantului Direcţiei Silvice în legătură cu sesizarea
acestuia de verificare a unor documente şi i se fac reproşuri la
persoană, ceea ce nu este îngăduit în motivarea unei hotărâri
judecătoreşti.
Viorel CONŢIU
|
|
