|
O carte
de referinţă?! DEX-ul
Spicuire
din articolele cercetătoarei Iulia Brânză Mihăileanu
Sursa:
http://adevaruldespredaci.ro/2015/03/uriasa-minciuna-din-dex-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-din-alte-limbi-nimic-de-la-geto-daci/
Numele pieselor din
costumul naţional românesc sunt toate ”împrumutate”...luate de la
străini!
Etimologiile DEX-ului
par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul ele
devin antiştiinţifice.
Dacă ar fi avut măcar un
pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de
absurditatea ce o impuneau.
Poţi să împrumuţi de la
vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza)
sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al
unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui
aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer,
mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la
toate popoarele, vin din timpuri din timpuri imemorabile.
Este absurd să afirmi
că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la
ultimii migratori veniţi lângă noi.
Uitaţi-vă atent la
portul popular al ţărăncii şi al ţăranului văzut de specialişti în
răsfoit dicţionare.
Cojocul
l-am luat de la slavi. Maghiarii ne-au dat bunda şi catrinţa
de lână;
Ia
au adus-o legionarii romani; pentru ciorapi i-am aşteptat pe
turcii; colţuni s-au adus din Grecia.
Sumanul, gluga, opincile
şi nojiţele ni le-au dat bulgarii. Brâul şi traista
la mila albanezilor.
Nu ştim cine ne-a dat
pălăria,
cioareci
Uneltele ni le-au adus
migratori: de la legionari securea, de la slavi
toporul, de la maghiari barda, de la turci
baltagul.
Nici pleata
nici chica nu-i a lui, le-a împrumutat de la slavi.
Nici trupul
nu-i al lui; i l-au descoperit slavii.
Dar nici sufletul,
capul, creierul, mintea nu sunt ale lui. Nu, nici
vorbă. Iar a munci şi a gândi l-au învăţat maghiarii.
Simplul bun simţ este
suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă
ştiinţifică, un instrument de menţinere a falsului istoric.
Bakos Ferenc un mare
lingvistic al limbii române!
În 1982, cercetătorul
maghiar Ferenc Bakos a tipărit o carte de cinci sute douăzeci de pagini
la editura Academiei Ungare – Istoria elementelor de origine română
în vocabularul limbii maghiare. Conform lui, majoritatea cuvintelor
pe care „specialiştii” noştri le dau drept „de origine maghiară”, sunt
de fapt de origine românească. Tot el a identificat în Dicţionarul
Etimologic al Limbii Maghiare 2333 de cuvinte împrumutate de limba
maghiară din cea română. Aceste cuvinte sunt date de dicţionarele
româneşti drept împrumuturi din maghiară, bulgară ori sârbo-coată.
Cum au reacţionat
lingviştii oficiali când au auzit despre cartea lui Bakos şi de cele
2333 de cuvinte românesti preluate de maghiară? În numele Sfintei
Dogme a Romanizării, au interzis pomenirea ei.
Normal ar fi fost ca
lucrarea lui Ferenc Bakos să fie tradusă şi tipărită la Bucureşti. Apoi
Institutul de Lingvistică să corecteze DEX-ul, acordând cuvintelor
aşa-zise ungureşti, bulgare, sârbo-croate origine dacică. Asta ar fi
fost normal pentru lingviştii americani, francezi, englezi, ruşi sau
maghiari. Nu şi pentru specialiştii în copiat dicţionare de la noi.
Chiar dacă ar putea părea
un paradox, Ferenc Bakos poate fi socotit un important etimolog al
limbii române.
Alex. Cihac (1825 –
1887) părintele etimologiei limbii române
Alex. Cihac (1825 –
1887), un ignorant în materie de lingvistică,
care, fără nici-o metodă, a
luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit
un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de
diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă,
auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă.
Pe scurt, „metoda” lui
Cihac era: cuvântul era şi în ungară, deci împrumutat din ungară;
cuvântul era şi în bulgară, deci împrumutat din bulgară etc.,
înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte
româneşti şi numai româneşti.
Franz Joseph Sulzer
căpitan în regimentul austriac Lattermann (1759-1773)
Principala sa lucrare,
publicată în trei volume, este: „Geschichte des transalpinischen
Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange
mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen
dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen„.
Franz Joseph
Sulzer, un adversar hotărît al românilor, dar, care, în această
privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce
se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781
(!) adevărul că: în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu
atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de
pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI
VALAHE (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl.
ns.).
Gabriel Gheorghe şi
balansoar lingvistic
Pentru că etimologiile
corecte ar anula Sfânta Dogmă a Romanizării
atunci se întâmplă
fenomenul pe care Gabriel Gheorghe l-a numit balansoar lingvistic.
Răsfoitorii de dicţionare români atribuie cuvintelor româneşti
provenienţă maghiară, bulgară, sârbă, turcă etc., bazându-se pe
concepţia absurdă că româna este o limbă alcătuită din cuvinte
împrumutate.
Surzenie
profesională a etimologilor români este obligatorie. Ceea ce numim noi
aberaţii, inepţii din etimologia românească sunt lucruri făcute cu bună
ştiinţă. Limitele date de Şcoala Ardeleană sunt de netrecut atât în
lingvistică cât şi-n istorie.
Indo-european?!
Prin indo-european se
înţelege apartenenţa la un mare grup lingvistic care în trecutul
îndepărtat au avut strămoşi lingvistici comuni, rădăcini lingvistice
comune, dovedită în prezent prin lexicul lor actual. Cuvintele din
lexicul actual conţin multe asemănări, au rădăcini comune, şi ceea ce
este mai important sunt asemănătoare cu sanscrita şi greaca veche. Ca
întindere geografică cuprinde teritoriile populate de vorbitorii
subgrupurilor lingvistice: , iranian, indian-sanscrit, armean, albanez,
grec, trac, germanic, slav, baltic, italic etc. Spaţiul matcă este
situat geografic în mijlocul lor, în spaţiul pontic şi caspic, de unde
s-au răspândit în spaţiul euro-asiatic pe durata multor mii de ani,
ocupând văile fertile ale bazinelor hidrografice: Tigru, Eufrat, Volga,
Don, Nipru, Nistru, Istru etc.. cu condiţii favorabile dezvoltării de
civilizaţii umane. Deplasările în timp şi spaţiu, răsfirarea lor într-un
spaţiu vast, a făcut ca pe durata a aproape 10 000 de ani, din trunchiul
lingvistic comun să se separe de-a lungul timpului până azi o mulţime
de ramuri, subgrupuri lingvistice, separare accentuată în ultimele
secolele odată cu fiinţarea a numeroase state naţionale, care în primul
rând şi-au dezvoltat o limbă naţională proprie: greaca modernă (diferită
de greaca veche), italiana, franceza, germana, rusa etc.
Din aberaţiile DEX-ului
Spicuire din articolele
cercetătoarei Iulia Brânză Mihăileanu
Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/din-aberatiile-dex-ului-exercitiu-de-dinamitare-a-sfintei-dogme-a-romanizarii-merita-citit/
Acum, imaginaţi-vă absurdul
situaţiei pe care o prezintă DEX-ul pentru că o parte din autohtoni erau
ciobani, dar nu aveau cuvintele necesare acestei ocupaţii:
- cuvânt pentru omul care
păştea oile, pe care nu l-au împrumutat de la legionari, ci au aşteptat
1400 de ani, ca să-l ia de la turci;
- au aşteptat romanii, ca
să împrumute de la ei caş, oaie, berbec, miel;
- de la bulgari au
împrumutat: strunga, comarnicul, târla şi
dârjala;
- de la slavi au împrumutat:
gardul, ocolul, toiagul şi cârja;
-
de la greci au împrumutat:
butoiul şi putina;
-
de la legionari au
împrumutat: zerul, caşul, sarica şi oaia cu
toată familia ei;
-
dealul pe coasta căruia se ridică o stână este luat din slavă.
Specialiştii încă nu s-au
decis de la cine să împrumute: brânza, stâna, bordeiul,
urda şi jintiţa ce au „et. nec.”
Absurdul situaţiei este şi
în domeniul prelucrării pământului:
- cuvântul pământ
prezintă o mostră de cea mai sucită etimologie pe care au putut-o
născoci răsfoitorii de dicţionare plătiţi din banii noştri. Uitaţi-vă în
DEX: pământul românesc provine din latinul pavimentum ,,pavaj,
podea”. Aţi mai auzit aşa ceva: solul, ţărâna din care cresc copacii şi
grâul, să provină din podea?
Absurditatea metodei
răsfoirii dicţionarelor iese şi mai mult în evidenţă, când aduni în
jurul plugarului uneltele sale şi atârni pe ele etimologiile DEX-ului.
Obţii un tablou suprarealist.
Apoi tabloul
suprarealist devine grotesc:
Legionarii ne-au învăţat
a ara şi a semăna; dar fără pluguri. I-am aşteptat pe
slavi o jumătate de mileniu să vină cu plugurile-n spate, ca să arăm ca
oamenii normali, lăsând în urmă o brazdă slavă.
Dar grâul[29]
latin încolţea în slava veche, pentru a da lanul slav.
Băteam
latineşte spicele latine cu îmblăciul slav.
Făceam
latineşte cu furca latină stoguri şi grămezi slave.
Coseam şi greblam iarba
latină cu grebla[30] şi coasa[31] slave.
Ţăranul latin îşi
săpa latineşte ogorul şi grădina slave.
Plugarul
slav boronea ucraineşte cu grapa albaneză.
Gospodarul
slav îşi punea latineşte roada slavă în hambarul
maghiar.
Într-un cuvânt, în
vocabularul ţăranului român legat de muncile agricole totul este
împrumutat.
Când porneşti de la o
teorie absurdă, ajungi în mod firesc la concluzii absurde. Sunt
considerate latine cuvinte legate şi de alte îndeletniciri mult mai
vechi decât excursia legionarilor pe aceste meleaguri. De exemplu,
aratul. Vă închipuiţi legionarii plugărind în Dacia? Munca asta era
pentru prostimea ocupată. Legionarii erau elita militară. Când aveau
nevoie de hrană, o luau, nu plugăreau.
Nici basna că ei ne-au dat oaia, vaca, boul, berbecul,
mielul, caşul şi zerul, supusă logicii şi bunului simţ, nu stă-n
picioare. Şi un elev de liceu îţi va spune că legionarii erau străini
de aceste practici. Ei n-au venit călare pe boi şi nici cu cireada de
vaci din urmă. Sau cu stânele-n spate. Ei construiau castre, nu stâne.
Corect e să admiţi că asemănarea dintre cuvintele unor limbi se
datorează unui fond comun străvechi. De exemplu, în cazul stânei,
prezenţa acestui cuvânt în română, albaneză, greacă şi slavele de sud se
datorează fondului comun de cuvinte traco-illiric.
Ţi-i şi jenă să-i vezi cum
răsfoiesc cu înfrigurare prin dicţionarele vecinilor după origini de
cuvinte româneşti. Iar când nu le găsesc la vecini, aleargă la vecinii
vecinilor, numai să detecteze împrumutul.
Adepţii împrumutului au
mizat întotdeauna pe ignoranţa mulţimii şi pe obedienţa celor ce vor să
facă carieră.
În secolul al XIX-lea, când
au introdus dogma romanizării, nimeni nu le cerea s-o dovedească. Pe
atunci, era de ajuns ca o autoritate să proclame o teorie drept adevăr
oficial, că ea devenea obligatorie. Părerea intelectualilor nu conta. Pe
de altă parte, demonstraţia ştiinţifică era o cale periculoasă şi
romanizatorii au ocolit-o întotdeauna. Ei ştiu că metoda discreditării
celor ce refuză să creadă în romanizare este eficientă şi continuă s-o
folosească cu succes. Cine ia la puricat etimologile DEX-ului şi le
scoate în evidenţă lipsa de suport ştiinţific este învinuit că intoxică
publicul cu un subiect nociv.
Un om cu bun simţ nu
poate să nu se întrebe: cum de-şi permit lingviştii noştri oficiali să
introducă într-o lucrare pretins ştiinţifică atâtea lucruri absurde? Şi
cum suntem de acord să plătim din banii noştri politrucii romanizării şi
lucrările lor antiştiinţifice menite să ne schilodească sufletele cu o
teorie falsă.
Aspectul actual al
DEX-ului are rădăcini istorice profunde.
Reforme şi contrareforme
Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/din-mainile-valahilor-schismatici-file-de-istorie-despre-prigonirea-ortodocsilor-de-catre-imperialismul-papalo-ungar/
La început de mileniu al
II-lea societatea în esenţa ei era de tip „obşte”. Treptat în cadrul ei
se constitue o elită tot mai ahtiată după măriri şi privilegii personale;
fapt ce va duce la puternice segmentări sociale, îndeosebi în
Transilvania; unde contribuie şi factori externi: conflictul religios
între vest şi est dublat de o infuzie de idei noi din vest aduse de o
nobilime sărăcită –franceză, germană, italiană etc.- dornică de
înavuţire în noua ţară care-i primea ca oaspeţi. Transformările sociale
cereau un cadru legal adecvat care să asigure legalitatea transferului
proprietăţilor şi resurselor la noii proprietari în drept şi
transformarea vechilor proprietari din oameni liberi în robi.
Oportunităţi importante pe care noua elită dorea să le fructifice fără a
ţine cont de ameninţări.
I. Schisma
Ruperea Imperiului Roman în
două jumătăţi, estică şi vestică, a divizat şi religios Europa. În
Romania luptelor pentru tron între pretendenţi favorizează expansiunea
otomanilor şi ascensiunea politico-religioasă a vestului. Schisma din
secolul al XI-lea transformă pe valahi în schismatici şi ţinta unor „cruciade”
de recreştinare.
II. Epoca Arpadiană- a
maximei afirmări a nobilimii autohtone transilvane
Bula de Aur, care
reglementa statutul stărilor şi relaţiile dintre acestea emis de către
regele Andrei al II-lea al Ungariei în anul 1222 .
„Dacă vreun iobag (în
această perioadă iobagul reprezentau pe dregătorii regali în general şi
o categoria militară de condiţie liberă din comitate), care ţine
vreo dregătorie va muri la oaste, fiul sau fratele său vor fi dăruiţi cu
o dregătorie potrivită şi dacă vreun slujitor va muri în acelaşi chip,
fiul său va fi dăruit cum i se va părea regelui mai potrivit. Dacă vor
veni în regat oaspeţi, adică oameni buni, ei nu vor fi înălţaţi la
dregătorii fără sfatul ţării.[…]
Nimeni nu va fi niciodată
lipsit de moşiile pe care le-a dobândit prin dreaptă slujbă […] Iobagii
cetăţilor vor fi lăsaţi în libertăţile statornicite de sfântul rege.
[…] Nu se vor dărui moşii oamenilor din afara regatului, iar dacă
vreunele au fost dăruite sau vândute, se vor înapoia locuitorilor
regatului pentru a fi răscumpărate.[…]
De asemenea, în afară de
aceşti patru iobagi, adică de palatin, de ban şi de comiţii curiali ai
regelui şi reginei, nimeni nu va putea ţine două dregătorii.[…]”
III. Cruciada a IV-a
Mai multe evenimente
europene anunţau mari schimbări: cucerirea Constantinopolului în 1204,
scrisoare emisa de papa Inocentiu al III-lea la 7 octombrie 1207 privind
legalitatea deposedării schismaticilor chiar prin forţă; scrisoare din
14 noiembrie 1204, adresata de Inocentiu al III-lea regelui ungar,
căruia i se impun măsuri de subordonare a popoarelor şi populaţiilor
necatolice („toţi neascultătorii Bisericii Romane din ţara ta”) Romei.
Iniţiativele necatolice
ale lui Ladislau Cumanul şi Ladislau Khan lansează o nouă epocă
Cruciada a IV-a, este
momentul istoric ce generează cadru legal necesar prin care „schisma” si
„erezia” erau tratate la fel. În consecinţă «proprietarii de pământ (şi
alte bunuri) „schismatici” puteau fi „legal” consideraţi şi declaraţi
‘iniusti possessores’ (stăpânitori pe nedrept) şi supuşi deposedării,
chiar şi prin forţă (pradă, confiscarea bunurilor, detenţia sau chiar
pedeapsa cu moartea dacă se opuneau aplicării legii n.n.), dacă era
necesar». Acest izvor de drept extins în lumea răsăriteană, în
secolele care au urmat au asigurat transferul cu acte în regulă a
proprietăţilor de la schismatici la catolici; şi stimularea migrării de
la ortodoxie la catolicism pentru a nu-şi pierde moşiile pe care le
aveau din moşi-strămoşi. Cei care se opuneau cadrului legal erau «deposedaţi
de bunurile lor fără ca aceasta să mai constituie o vină, dar erau chiar
buni de dat morţii, iar aceia dintre „creştini catolici” care se
distingeau in aceasta acţiune violentă de omucidere, murind ei înşişi,
erau absolviţi de păcate, şi deci destinaţi raiului (paradisului).
Cu alte cuvinte, „schismaticii” vii erau un bun prilej de imbogăţire,
iar cei omorâţi erau ocazia specială de iertare a păcatelor, pentru „creştini
catolici”». asigura legalitatea transferului în forţă de bunuri
din mâinile vechilor proprietari în mâinile cuceritorilor „latini”, in
1204 si in anii ce au urmat. Aplicate
Elitele, aflate într-o
luptă nemiloasă pentru domenii, resurse şi robi, se grupează în alianţe,
alianţe cu diverse „porţi imperiale” europene, lichidându-se politic cât
şi fizic; practicau sportul politic periculos, de altfel mortal, de a
sări dintr-o barcă politică în alta: duşmanul de ieri, aliatul de azi,
inamicul de mâine ş.a.m.d. Alianţe, aparent, pe termen scurt benefice;
pe termen lung subjugări şi pierderi majore... încât treptat valahi îşi
pierd proprietăţile şi importanţa politică ajungând robi, şi ţara „cămară”
de resurse pentru alţii, teren de dispută armată între imperiile vecine.
Deznaţionalizarea elitei
valahe. Cei ce doreau să-şi păstreze privilegiile şi moşiile trebuiau să
renunţe la religia ortodoxă şi să adopte obiceiurile vest-europene şă
intre în legături de rudenie cu „oaspeţii” şi să-i servească cu credinţă,
să devină altceva dar nu valah etc. Cine nu făcea acest lucru, rămânea
ortodox, valah şi fără pământuri; dacă nu-şi pierdea şi capul.
Cauzele acestor situaţii au
fost:
- recomandările papei
Inocentiu al III-lea trimise regilor şi credincioşilor ;
- calitatea de regat
apostolic al Ungariei, obligat să răspândească şi să apere cu forţa
credinţa romană;
- oportunităţile pentru
catolici, prin cadrului legal constituit cu scopul de a atrage populaţii
din vest în Ungaria şi Transilvania, veniţi ca oaspeţi. Aceştia
beneficiau de numeroase facilităţi: dobândirea de proprietăţi, resurse
şi mână de lucru formată din schismatici dezmoşteniţi, autonomii,
descentralizări etc.
IV. Epoca de Anjou
– de modernizare a estului şi de înrobirea iobagului
Iobagul de la statutul
de om liber şi demnitar regal a ajuns la statutul de rob.
Regi angevini aduc modelele
feudale din vest şi directivele papale privind „schismaticii”.
Dacă în 1291 la Alba Iulia
sau chiar la 1355, la Turda, românii figurau printre naţiunile egale
convocate la adunările voievodatului după 1366, a fost practic
legiferată stârpirea românilor din zonă ca „răufăcători”, „rebeli„ şi „schismatici„,
discriminaţi şi lăsaţi fără pământuri. Pământurile erau redistribuite la
„hospites” şi celor care au aderat la catolicism. Dacă valahi se
revoltau şi-şi luau înapoi cu forţa bunurilor sau pământurile, erau
priviţi de regii angevini drept „răufăcători„, „răzvrătiţi„ la care se
adăuga apelativul de „schismatici”, deci trebuiau sârpiţi; şi numai
teama că nu mai avea cine le lucra domeniile îi opreau pe noii stăpâni
să-i extermine pe valahi. După 1366, era clar că valahii nu pot să
devină o stare şi nu pot să mai participe la adunările de stări ale
Transilvaniei. Nici nu vor mai fi pomeniţi în această calitate. Nobilii,
saşii şi secuii se strâng în „uniune frăţească”, despre valahi nici nu
mai poate fi vorba. Neavând o elită oficializată a lor, chiar dacă erau
numeroşi, ei nu mai erau primejdioşi”, arată Ioan Aurel Pop în ”Istoria
Transilvaniei”
Mai mult, uciderea sau
jefuirea acestor eretici români nu era un păcat, ci, cum se afirma
adesea în cruciade, „drumul către rai”. Lor li se răpeau pământuri şi
alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind
„schismatici”, adică asimilaţi ereticilor ce trebuiau catolicizaţi sau
„daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai
constituie un păcat”, scria Ioan Aurel Pop. Statut asemănător
aztecilor, incaşilor.... Nu aveau voie să înveţe şi să practice meserii,
de aici este zicerea: „Meseria nu se învaţă, se fură!”
V: Reforma - un
punct de cotitură în istorie, este reforma ce aduce şi reforma
învăţământului începută în anul 1624, de principele Gabriel Bethlen,
ce a stabilit prin lege dreptul fiilor de iobagi de a frecventa şcolile,
fără a fi opriţi de nobilime. Ioan Tolnai Dali, a reformat învăţământul,
a înlăturat manualele din trecut, împarte elevii în clase, cerând
răspândirea scrisului şi a cititului în limba maternă şi printre ţărani.
Sunt cunoscute azi şcoli româneşti sub patronajul Bisericii ortodoxe la:
Bălgrad (Alba Iulia), Măgina (lângă Aiud), Sâmbăta de Jos, Şchei
Braşovului (care funcţiona cu doi, trei şi chiar mai mulţi dascăli),
Săliştea Sibiului, ara Făgăraşului etc. Pentru extinderea învăţământului
în limba română s-a tipărit „Bucoavna” în 1699, la Alba Iulia
utilizându-se scrierea veche în „potcoave”.
VI. Contrareforma- cu
armata imperială şi tunurile.
În anul 1754, pentru
contracarea reformei, Viena a deschis la Blaj trei şcoli: cea de obşte (primară,
cu limba de predare română), latinească (medie) şi de preoţie (superioară)
cu predare în limba latină. Misiunea cadrelor didactice era: să convingă
pe ardeleni că sunt urmaşii legionarilor romani veniţi de la Roma cu
Traian; deci sunt latini ca adevăr absolut, de necontestat!, ca urmare
este firesc ca ardelenii să fie credincioşi şi supuşi „drăguţului de
împărat”, care de drept este Împărat Roman.
Având ca argumente armata
şi tunurile, persecuţiile, schingiuirile şi execuţiile - convingătoare
sunt atrocităţile lui Buccow, dărâmarea cu tunurile a locaşurilor de
cult, incendierea lor, execuţii etc. - contrareforma s-a impus parţial
în Transilvania în rândurile elitelor; promovându-se noile mesaje
culturale cu relativ succes până şi-n zilele noastre în lucrările de
referinţă.
În secolele XVIII-XIX s-a
realizat o înlăturare prin decupare a ceea ce a fost înainte de Şcoala
Ardeleană, urmată de „altoire” părţii rămase pe altceva, altoire care a
dat roade la vârf în cercul oamenilor de cultură…
Începând cu Şcoala
Ardeleană intelectualitatea română parcă a fost resetată; şi nu a mai
avut capacitatea de a-şi percepe propria cultură, în întregul ei cu
toată abundenţa de informaţii privind cultura în acest spaţiu
pontic-carpato-dunărean începând cu Cultura Cucuteni, a cărei
manifestare este evident prezentă şi azi în portul popular.
Contrareforma începută în
secolul al XVII-lea promovează alte valori şi alte coordonate a căror
baze ideologice puse prin Şcoala Ardeleană se văd până azi în
principiile etimologice ale DEX_ului.
Ca o opinie: nu
trebuie să-i facem vinovaţi pe străini(alogeni) care în mod firesc îşi
promovează propria cultură. Dacă vrem să reproşăm ceva cuiva, trebuie să
ţintim corect spre cei care sunt cu adevărat vinovaţi; cei ce utilizează
banii noştri, ai autohtonilor, pentru a finanţa lucrări
antiştiinţifice menite să ne schilodească sufletele cu o teorie falsă a
împrumuturilor; şi nu în ultimul rând acei filologii români şi
acei istoricii români care nu au mai fost în stare să gândească liber,
ci numai să repete în mod mecanic ceea ce le-au spus alţii!!!
„Un popor care nu-şi
cunoaşte trecutul
e condamnat să-l repete”. (Nicolae Iorga)
|
