România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O carte de referinţă?! DEX-ul

Spicuire din articolele cercetătoarei Iulia Brânză Mihăileanu

 

Sursa: http://adevaruldespredaci.ro/2015/03/uriasa-minciuna-din-dex-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-din-alte-limbi-nimic-de-la-geto-daci/

Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate ”împrumutate”...luate de la străini!

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul ele devin antiştiinţifice.

Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computermouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri din timpuri imemorabile.

Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniţi lângă noi.

Uitaţi-vă atent la portul popular al ţărăncii şi al ţăranului  văzut de specialişti în răsfoit dicţionare.

Cojocul l-am luat de la slavi. Maghiarii ne-au dat bunda şi catrinţa de lână;

Ia au adus-o legionarii romani;  pentru ciorapi i-am  aşteptat pe turcii; colţuni  s-au adus din Grecia. 

Sumanul, gluga, opincile şi nojiţele ni le-au dat bulgarii. Brâul şi traista la mila albanezilor.

Nu ştim cine ne-a dat pălăria, cioareci  

Uneltele ni le-au adus migratori: de la legionari securea, de la slavi toporul, de la maghiari barda, de la turci baltagul.

Nici pleata nici chica nu-i a lui, le-a  împrumutat de la slavi.

Nici trupul nu-i al lui; i l-au descoperit slavii.

Dar nici sufletul, capul, creierul, mintea  nu sunt ale lui. Nu, nici vorbă. Iar a munci şi a gândi l-au învăţat maghiarii.

Simplul bun simţ este suficient pentru a ne da seama că  DEX-ul este o catastrofă ştiinţifică, un instrument de menţinere a falsului istoric.   

 

Bakos  Ferenc un mare lingvistic al limbii române!

În 1982, cercetătorul maghiar Ferenc Bakos a tipărit o carte de cinci sute douăzeci de pagini la editura Academiei Ungare – Istoria elementelor de origine română în vocabularul limbii maghiare. Conform lui, majoritatea cuvintelor pe care „specialiştii” noştri le dau drept „de origine maghiară”, sunt de fapt de origine românească. Tot el a identificat în Dicţionarul Etimologic al Limbii Maghiare 2333 de cuvinte împrumutate de limba maghiară din cea română. Aceste cuvinte sunt date de dicţionarele româneşti drept împrumuturi din maghiară, bulgară ori sârbo-coată.

Cum au reacţionat lingviştii oficiali când au auzit despre cartea lui Bakos şi de cele 2333 de cuvinte românesti preluate de maghiară? În numele Sfintei Dogme a Romanizării, au interzis pomenirea ei.

Normal ar fi fost ca lucrarea lui Ferenc Bakos să fie tradusă şi tipărită la Bucureşti. Apoi Institutul de Lingvistică să corecteze DEX-ul, acordând cuvintelor aşa-zise ungureşti, bulgare, sârbo-croate origine dacică. Asta ar fi fost normal pentru lingviştii americani, francezi, englezi, ruşi sau maghiari. Nu şi pentru specialiştii în copiat dicţionare de la noi.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, Ferenc Bakos poate fi socotit un important etimolog al limbii române.

 

Alex. Cihac (1825 – 1887) părintele etimologiei limbii române

Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nici-o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă.

Pe scurt, „metoda” lui Cihac era: cuvântul era şi în ungară, deci împrumutat din ungară; cuvântul era şi în bulgară, deci împrumutat din bulgară etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

 

Franz Joseph Sulzer căpitan în regimentul austriac Lattermann (1759-1773)

      Principala sa lucrare, publicată în trei volume, este: „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen„.

      Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărît al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că: în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

 

Gabriel Gheorghe şi balansoar lingvistic

Pentru că etimologiile corecte ar anula Sfânta Dogmă a Romanizării atunci se întâmplă fenomenul pe care Gabriel Gheorghe l-a numit balansoar lingvistic. Răsfoitorii de dicţionare români atribuie cuvintelor româneşti provenienţă maghiară, bulgară, sârbă, turcă etc., bazându-se pe concepţia absurdă că româna este o limbă alcătuită din cuvinte împrumutate.

       Surzenie profesională a etimologilor români este obligatorie. Ceea ce numim noi aberaţii, inepţii din etimologia românească sunt lucruri făcute cu bună ştiinţă.  Limitele date de Şcoala Ardeleană sunt de netrecut atât în lingvistică cât şi-n istorie.

Indo-european?!

Prin indo-european se înţelege apartenenţa la un mare grup  lingvistic care în trecutul îndepărtat au avut strămoşi lingvistici comuni, rădăcini lingvistice comune, dovedită  în prezent prin lexicul lor actual. Cuvintele din lexicul actual conţin multe asemănări, au rădăcini comune, şi ceea ce este mai important sunt asemănătoare cu sanscrita şi greaca veche.  Ca întindere geografică cuprinde teritoriile populate de vorbitorii subgrupurilor lingvistice: , iranian, indian-sanscrit, armean, albanez, grec, trac,  germanic, slav, baltic, italic etc.  Spaţiul matcă este situat geografic în mijlocul  lor, în spaţiul pontic şi caspic, de unde s-au răspândit în spaţiul euro-asiatic pe durata multor mii de ani, ocupând văile fertile ale bazinelor hidrografice:  Tigru, Eufrat, Volga, Don, Nipru, Nistru, Istru etc.. cu condiţii favorabile dezvoltării de civilizaţii umane. Deplasările în timp şi spaţiu, răsfirarea lor într-un spaţiu vast, a făcut ca pe durata a aproape 10 000 de ani, din trunchiul lingvistic comun să se separe de-a lungul timpului până azi o  mulţime de ramuri, subgrupuri lingvistice, separare accentuată în ultimele secolele odată cu fiinţarea a numeroase state naţionale, care în primul rând şi-au dezvoltat o limbă naţională proprie: greaca modernă (diferită de greaca veche), italiana, franceza, germana, rusa etc.

 

Din aberaţiile DEX-ului

Spicuire din articolele cercetătoarei Iulia Brânză Mihăileanu

Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/din-aberatiile-dex-ului-exercitiu-de-dinamitare-a-sfintei-dogme-a-romanizarii-merita-citit/

Acum, imaginaţi-vă absurdul situaţiei pe care o prezintă DEX-ul pentru că o parte din autohtoni erau ciobani, dar nu aveau cuvintele necesare  acestei ocupaţii:

- cuvânt pentru omul care păştea oile, pe care nu l-au împrumutat de la legionari, ci au aşteptat 1400 de ani, ca să-l ia de la turci;

- au aşteptat romanii, ca să împrumute de la ei caş, oaie, berbec, miel;

- de la bulgari au împrumutat: strunga, comarnicul, târla şi dârjala;

- de la slavi au împrumutat:  gardul, ocolul, toiagul şi cârja;

- de la greci au împrumutat:  butoiul şi putina;

-  de la legionari au împrumutat: zerul, caşul, sarica şi oaia cu toată familia ei;

- dealul pe coasta căruia se ridică o stână este luat din slavă.

Specialiştii încă nu s-au decis de la cine să împrumute: brânza,  stâna, bordeiul, urda şi jintiţa ce au „et. nec.”

Absurdul situaţiei este şi în domeniul prelucrării pământului:

- cuvântul pământ prezintă o mostră de cea mai sucită etimologie pe care au putut-o născoci răsfoitorii de dicţionare plătiţi din banii noştri. Uitaţi-vă în DEX: pământul românesc provine din latinul pavimentum ,,pavaj, podea”. Aţi mai auzit aşa ceva: solul, ţărâna din care cresc copacii şi grâul, să provină din podea?

 Absurditatea metodei răsfoirii dicţionarelor iese şi mai mult în evidenţă, când aduni în jurul plugarului uneltele sale şi atârni pe ele etimologiile DEX-ului. Obţii un tablou suprarealist.

Apoi tabloul suprarealist devine grotesc:

Legionarii ne-au învăţat a ara şi a semăna; dar fără pluguri.  I-am aşteptat pe slavi o jumătate de mileniu să  vină cu plugurile-n spate, ca să arăm ca oamenii normali, lăsând în urmă o brazdă slavă.

Dar grâul[29]  latin încolţea în slava veche, pentru a da lanul slav.

Băteam latineşte spicele latine cu îmblăciul slav.

Făceam latineşte cu furca latină stoguri şi grămezi slave.

Coseam şi greblam iarba latină cu grebla[30] şi coasa[31] slave.

 Ţăranul latin îşi săpa latineşte ogorul şi grădina slave.

Plugarul slav boronea ucraineşte cu grapa albaneză.

Gospodarul slav îşi punea latineşte roada slavă în hambarul maghiar.

 

Într-un cuvânt, în vocabularul ţăranului român legat de muncile agricole totul este împrumutat. 

Când porneşti de la o teorie absurdă, ajungi în mod firesc la concluzii absurde. Sunt considerate latine cuvinte legate şi de alte îndeletniciri mult mai vechi decât excursia legionarilor pe aceste meleaguri. De exemplu, aratul. Vă închipuiţi legionarii plugărind în Dacia? Munca asta era pentru prostimea ocupată. Legionarii erau elita militară. Când aveau nevoie de hrană, o luau, nu plugăreau. Nici basna că ei ne-au dat oaia, vaca, boul, berbecul, mielul, caşul şi zerul, supusă logicii şi bunului simţ, nu stă-n picioare. Şi un elev de liceu îţi va spune că  legionarii erau străini de aceste practici. Ei n-au venit călare pe boi şi nici cu cireada de vaci din urmă. Sau cu stânele-n spate. Ei construiau castre, nu stâne. Corect e să admiţi că asemănarea dintre cuvintele unor limbi se datorează unui fond comun străvechi. De exemplu, în cazul stânei, prezenţa acestui cuvânt în română, albaneză, greacă şi slavele de sud se datorează fondului comun de cuvinte traco-illiric.

Ţi-i şi jenă să-i vezi cum răsfoiesc cu înfrigurare prin dicţionarele vecinilor după origini de cuvinte româneşti. Iar când nu le găsesc la vecini, aleargă la vecinii vecinilor, numai să detecteze împrumutul.

Adepţii împrumutului au mizat întotdeauna pe ignoranţa mulţimii şi pe obedienţa celor ce vor să facă carieră.

În secolul al XIX-lea, când au introdus dogma romanizării, nimeni nu le cerea s-o dovedească. Pe atunci, era de ajuns ca o autoritate să proclame o teorie drept adevăr oficial, că ea devenea obligatorie. Părerea intelectualilor nu conta. Pe de altă parte, demonstraţia ştiinţifică era o cale periculoasă şi romanizatorii au ocolit-o întotdeauna. Ei ştiu că metoda discreditării celor ce refuză să creadă în romanizare este eficientă şi continuă s-o folosească cu succes. Cine ia la puricat etimologile DEX-ului şi le scoate în evidenţă lipsa de suport ştiinţific este învinuit că intoxică publicul cu un subiect nociv.

Un om cu bun simţ nu poate să nu se întrebe: cum de-şi permit lingviştii noştri oficiali să introducă într-o lucrare pretins ştiinţifică atâtea lucruri absurde? Şi cum suntem de acord să plătim din banii noştri politrucii romanizării şi lucrările lor antiştiinţifice menite să ne schilodească sufletele cu o teorie falsă.

 

Aspectul actual al DEX-ului are rădăcini istorice profunde.

Reforme şi contrareforme

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/din-mainile-valahilor-schismatici-file-de-istorie-despre-prigonirea-ortodocsilor-de-catre-imperialismul-papalo-ungar/

 

La început de mileniu al II-lea societatea în esenţa ei era de tip „obşte”. Treptat în cadrul ei se constitue o elită tot mai ahtiată după măriri şi privilegii personale; fapt ce va duce la puternice segmentări sociale, îndeosebi în Transilvania; unde contribuie şi factori externi: conflictul religios între vest şi est dublat de o infuzie de idei noi din vest aduse de o nobilime sărăcită –franceză, germană, italiană etc.- dornică de înavuţire în noua ţară care-i primea ca oaspeţi. Transformările sociale cereau  un cadru legal adecvat care să asigure legalitatea transferului proprietăţilor şi resurselor la noii proprietari în drept şi transformarea vechilor proprietari din oameni liberi în robi. Oportunităţi importante pe care noua elită dorea să le fructifice fără a ţine cont de ameninţări.

I. Schisma Ruperea Imperiului Roman în două jumătăţi, estică şi vestică, a divizat şi religios Europa. În Romania luptelor pentru tron între pretendenţi favorizează expansiunea otomanilor şi ascensiunea politico-religioasă a vestului. Schisma din secolul al XI-lea transformă pe valahi în schismatici şi ţinta unor „cruciade” de recreştinare.

II. Epoca Arpadiană-  a maximei afirmări a nobilimii autohtone transilvane

Bula de Aur,  care reglementa statutul stărilor şi relaţiile dintre acestea emis de către regele Andrei al II-lea al Ungariei în anul 1222 .

„Dacă vreun iobag (în această perioadă iobagul reprezentau pe dregătorii regali în general şi o categoria militară de condiţie liberă din comitate), care ţine vreo dregătorie va muri la oaste, fiul sau fratele său vor fi dăruiţi cu o dregătorie potrivită şi dacă vreun slujitor va muri în acelaşi chip, fiul său va fi dăruit cum i se va părea regelui mai potrivit. Dacă vor veni în regat oaspeţi, adică oameni buni, ei nu vor fi înălţaţi la dregătorii fără sfatul ţării.[…]

Nimeni nu va fi niciodată lipsit de moşiile pe care le-a dobândit prin dreaptă slujbă […] Iobagii cetăţilor vor fi lăsaţi în libertăţile statornicite de sfântul rege. […]  Nu se vor dărui moşii oamenilor din afara regatului, iar dacă vreunele au fost dăruite sau vândute, se vor înapoia locuitorilor regatului pentru a fi răscumpărate.[…]

De asemenea, în afară de aceşti patru iobagi, adică de palatin, de ban şi de comiţii curiali ai regelui şi reginei, nimeni nu va putea ţine două dregătorii.[…]”

III. Cruciada a IV-a

Mai multe evenimente europene anunţau mari schimbări: cucerirea Constantinopolului în 1204, scrisoare emisa de papa Inocentiu al III-lea la 7 octombrie 1207 privind legalitatea deposedării schismaticilor chiar prin forţă; scrisoare din 14 noiembrie 1204, adresata de Inocentiu al III-lea regelui ungar, căruia i se impun măsuri de subordonare a popoarelor şi populaţiilor necatolice („toţi neascultătorii Bisericii Romane din ţara ta”) Romei.

 Iniţiativele necatolice ale lui Ladislau Cumanul şi Ladislau Khan lansează o nouă epocă

Cruciada a IV-a, este momentul istoric ce generează cadru legal necesar prin care „schisma” si „erezia” erau tratate la fel. În consecinţă «proprietarii de pământ (şi alte bunuri) „schismatici” puteau fi „legal” consideraţi şi declaraţi ‘iniusti possessores’ (stăpânitori pe nedrept) şi supuşi deposedării, chiar şi prin forţă (pradă, confiscarea bunurilor, detenţia sau chiar pedeapsa cu moartea dacă se opuneau aplicării legii n.n.), dacă era necesar». Acest izvor de drept extins în lumea răsăriteană, în secolele care au urmat au asigurat transferul cu acte în regulă a proprietăţilor de la schismatici la catolici; şi stimularea migrării de la ortodoxie la catolicism pentru a nu-şi pierde moşiile pe care le aveau din moşi-strămoşi. Cei care se opuneau cadrului legal erau «deposedaţi de bunurile lor fără ca aceasta să mai constituie o vină, dar erau chiar buni de dat morţii, iar aceia dintre „creştini catolici” care se distingeau in aceasta acţiune violentă de omucidere, murind ei înşişi, erau absolviţi de păcate, şi deci destinaţi raiului (paradisului). Cu alte cuvinte, „schismaticii” vii erau un bun prilej de imbogăţire, iar cei omorâţi erau ocazia specială de iertare a păcatelor, pentru „creştini catolici”». asigura legalitatea transferului în forţă de bunuri din mâinile vechilor proprietari în mâinile cuceritorilor „latini”, in 1204 si in anii ce au urmat. Aplicate

 Elitele, aflate într-o luptă nemiloasă pentru domenii, resurse şi robi, se grupează în alianţe, alianţe cu diverse „porţi imperiale” europene, lichidându-se politic cât şi fizic; practicau sportul politic periculos, de altfel mortal, de a sări dintr-o barcă politică în alta: duşmanul de ieri, aliatul de azi, inamicul de mâine ş.a.m.d. Alianţe, aparent, pe termen scurt benefice; pe termen lung subjugări şi pierderi majore... încât treptat valahi îşi pierd proprietăţile şi importanţa politică ajungând robi, şi ţara „cămară” de resurse pentru alţii, teren de dispută armată între imperiile vecine.

Deznaţionalizarea elitei valahe. Cei ce doreau să-şi păstreze privilegiile şi moşiile trebuiau să renunţe la religia ortodoxă şi să adopte obiceiurile vest-europene şă intre în legături de rudenie cu „oaspeţii” şi să-i servească cu credinţă, să devină altceva dar nu valah etc. Cine nu făcea acest lucru, rămânea ortodox, valah şi fără pământuri; dacă nu-şi pierdea şi capul.

Cauzele acestor situaţii au fost:

- recomandările papei Inocentiu al III-lea trimise regilor şi credincioşilor ;

- calitatea de regat apostolic al Ungariei, obligat să răspândească şi să apere cu forţa credinţa romană;

- oportunităţile pentru catolici, prin cadrului legal constituit cu scopul de a atrage populaţii din vest în Ungaria şi Transilvania, veniţi ca oaspeţi. Aceştia beneficiau de numeroase facilităţi: dobândirea de proprietăţi, resurse şi mână de lucru formată din schismatici dezmoşteniţi, autonomii, descentralizări etc.

IV. Epoca de Anjoude modernizare a estului şi de înrobirea iobagului

Iobagul de la statutul de om liber şi demnitar regal a ajuns la statutul de rob.

Regi angevini aduc modelele feudale din vest şi directivele papale privind „schismaticii”.

Dacă în 1291 la Alba Iulia sau chiar la 1355, la Turda, românii figurau printre naţiunile egale convocate la adunările voievodatului după 1366, a fost practic legiferată stârpirea românilor din zonă ca „răufăcători”, „rebeli„ şi „schismatici„, discriminaţi şi lăsaţi fără pământuri. Pământurile erau redistribuite la „hospites” şi celor care au aderat la catolicism. Dacă valahi se revoltau şi-şi luau înapoi cu forţa bunurilor sau pământurile, erau priviţi de regii angevini drept „răufăcători„, „răzvrătiţi„ la care se adăuga apelativul de „schismatici”, deci trebuiau sârpiţi; şi numai teama că nu mai avea cine le lucra domeniile îi opreau pe noii stăpâni să-i extermine pe valahi.  După 1366, era clar că valahii nu pot să devină o stare şi nu pot să mai participe la adunările de stări ale Transilvaniei. Nici nu vor mai fi pomeniţi în această calitate. Nobilii, saşii şi secuii se strâng în „uniune frăţească”, despre valahi nici nu mai poate fi vorba. Neavând o elită oficializată a lor, chiar dacă erau numeroşi, ei nu mai erau primejdioşi”, arată Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei”

 Mai mult, uciderea sau jefuirea acestor eretici români nu era un păcat, ci, cum se afirma adesea în cruciade, „drumul către rai”.   Lor li se răpeau pământuri şi alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor ce trebuiau catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constituie un păcat”, scria Ioan Aurel Pop.  Statut asemănător aztecilor, incaşilor.... Nu aveau voie să înveţe şi să practice meserii, de aici este zicerea: „Meseria nu se învaţă, se fură!”

V: Reforma - un punct de cotitură în istorie, este reforma ce aduce şi reforma învăţământului  începută în anul 1624, de principele Gabriel Bethlen, ce a stabilit prin lege dreptul fiilor de iobagi de a frecventa şcolile, fără a fi opriţi de nobilime. Ioan Tolnai Dali, a reformat învăţământul, a înlăturat manualele din trecut, împarte elevii în clase, cerând răspândirea scrisului şi a cititului în limba maternă şi printre ţărani. Sunt cunoscute azi şcoli româneşti sub patronajul Bisericii ortodoxe la: Bălgrad (Alba Iulia), Măgina (lângă Aiud), Sâmbăta de Jos, Şchei Braşovului (care funcţiona cu doi, trei şi chiar mai mulţi dascăli), Săliştea Sibiului, ara Făgăraşului etc. Pentru extinderea învăţământului în limba română s-a tipărit „Bucoavna” în 1699, la Alba Iulia utilizându-se  scrierea veche în „potcoave”.

VI. Contrareforma- cu armata imperială şi tunurile.

În anul 1754, pentru contracarea reformei, Viena a deschis la Blaj trei şcoli: cea de obşte (primară, cu limba de predare română), latinească (medie) şi de preoţie (superioară) cu predare în limba latină. Misiunea cadrelor didactice era: să convingă pe ardeleni că sunt urmaşii legionarilor romani veniţi de la Roma cu Traian; deci sunt latini  ca adevăr absolut, de necontestat!, ca urmare este firesc ca ardelenii să fie credincioşi şi supuşi „drăguţului de împărat”, care de drept este Împărat Roman.

Având ca argumente armata şi tunurile, persecuţiile, schingiuirile şi execuţiile - convingătoare sunt atrocităţile lui Buccow, dărâmarea cu tunurile a locaşurilor de cult, incendierea lor, execuţii etc. - contrareforma s-a impus parţial în Transilvania în rândurile elitelor; promovându-se noile mesaje culturale cu relativ succes până şi-n zilele noastre în lucrările de referinţă.

În secolele XVIII-XIX s-a realizat o înlăturare prin decupare a ceea ce a fost înainte de Şcoala Ardeleană, urmată de  „altoire” părţii rămase pe altceva, altoire care a dat roade la vârf în cercul oamenilor de cultură…

Începând cu Şcoala Ardeleană intelectualitatea română parcă a fost resetată; şi nu a mai avut capacitatea de a-şi percepe propria cultură, în întregul ei cu toată abundenţa de informaţii privind cultura în acest spaţiu pontic-carpato-dunărean începând cu Cultura Cucuteni, a cărei manifestare este evident prezentă şi azi în portul popular.

Contrareforma începută în secolul al XVII-lea promovează alte valori şi alte coordonate a căror baze ideologice  puse prin Şcoala Ardeleană se văd până azi în principiile etimologice ale DEX_ului.

      Ca o opinie: nu trebuie să-i facem vinovaţi pe străini(alogeni) care în mod firesc îşi promovează propria cultură. Dacă vrem să reproşăm ceva cuiva, trebuie să ţintim corect spre cei care sunt cu adevărat vinovaţi; cei ce utilizează banii noştri, ai autohtonilor, pentru a finanţa lucrări  antiştiinţifice menite să ne schilodească sufletele cu o teorie falsă a împrumuturilor; şi nu în ultimul rând acei filologii români şi acei istoricii români care nu au mai fost în stare să gândească liber, ci numai să repete în mod mecanic ceea ce le-au spus alţii!!!

 

„Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat să-l repete”. (Nicolae Iorga)