|
Participarea românilor din Transilvania pe fronturile Primului Război
Mondial, în Gărzile Naţionale organizate de Consiliul Naţional Român
Central şi în luptele din Ungaria pentru înfrângerea armatelor bolşevice
ale lui Bela Kun
I. Participarea românilor transilvăneni pe
fronturile primului război mondial
În 1914, TRANSILVANIA, care era în compunerea
Imperiului Austro-Ungar, avea o populaţie românească de 3,1 milioane de
locuitori, reprezentând 58% din populaţia totală de 5,3 milioane. Dintre
aceştia, pe parcursul celor 4 ani de război (1914-1918), au fost
mobilizaţi 484.774 militari, din care 449.796 în prima linie a frontului
şi 34.978 în trupele auxiliare. Din punct de vedere al compoziţiei
sociale 6.547 erau intelectuali, 14.668 meseriaşi şi comercianţi, iar
ceilalţi, peste 460.000 ţărani.
Din românii transilvăneni plecaţi pe front, 42.736 au
murit pe câmpul de luptă, 29.839 au fost daţi dispăruţi, 11.275 au murit
în spitale, închisori sau prizonierat, iar 25.406 au rămas invalizi.
Transilvania a trimis pe câmpul de luptă 956.500 de
soldaţi şi ofiţeri reprezentând aproximativ 18% din populaţie. Pe
naţionalităţi, românii reprezentau 52,31%, ungurii 27,75%, germanii
9,44%, alţii (evrei, ruteni, slovaci, ţigani), 10,50%. Românii
transilvăneni au răspuns cu loialitate solicitării împăratului de la
Viena datorită sentimentelor de datorie şi respect faţă de dinastie,
sentimente promovate prin şcoală, biserică şi armată.
Românii mobilizaţi erau repartizaţi în proporţie de
peste 90% la arma infanterie şi trimişi în linia întâi pe fronturile din
Galiţia (zona de est a Carpaţilor din Ucraina), Serbia, Italia, Franţa
şi din 1916 şi pe frontul românesc. Marea majoritate a ungurilor,
secuilor şi saşilor au fost mobilizaţi la locul de muncă şi pentru paza
obiectivelor militare şi civile din garnizoanele de pace, aşa explicându-se
şi numărul mare de morţi, dispăruţi şi răniţi din rândul românilor.
În Transilvania, pe tot timpul războiului, guvernul
maghiar condus de ultranaţionalistul Istvan Tisza a tratat cu ură şi
dispreţ problemele românilor şi a luat o serie de măsuri represive.
Publicaţiile româneşti au fost puternic cenzurate şi majoritatea au fost
interzise, iar unii redactori băgaţi la închisoare. Mii de români
transilvăneni, intelectuali, preoţi, învăţători dar şi numeroşi ţărani
au fost arestaţi, peste 10.000 fiind închişi la Sopron şi în vestul
Ungariei. S-a continuat politica de deznaţionalizare şi asimilare etnică
a românilor prin constituirea aşa zisei „zone culturale maghiare” în
Transilvania şi Banat care a dus, începând cu 2 august 1917, la
înlocuirea tuturor instituţiilor de învăţământ confesionale româneşti cu
instituţii de stat cu limba de predare maghiară. Prin ordonanţa
4000/1917 s-a urmărit îngrădirea şi apoi eliminarea dreptului românilor
de a avea acces la proprietăţi imobiliare (în mod deosebit terenuri
agricole).
Campania românească în Transilvania din toamna anului
1916, politica violentă a guvernului maghiar, moartea împăratului
Francisc Iosef, la 21.11.1916, lehamitea şi speranţele înşelate într-o
situaţie mai bună în schimbul sacrificiilor pe teatrele de război, au
condus la desolidarizarea militarilor români din Transilvania faţă de
monarhie.
Partidul Naţional Român a cărui conducere operativă
era formată din: Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor
Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad, din septembrie 1918 va juca
rolul unui adevărat guvern al românilor din Transilvania şi Ungaria. În
partid preia responsabilitatea chestiunilor externe şi militare avocatul
Iuliu Maniu. În urma activităţii sale în slujba românilor ziarele
maghiare spuneau că „Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap ca pe o fiară
sălbatică”. În 1915 este înrolat ca şi simplu soldat în armata
austro-ungară, autorităţile sperând să scape de el pe front, cum au
procedat cu populaţia română din Ardeal. Face şcoala de ofiţeri de
rezervă de artilerie şi luptă pe frontul rusesc şi italian. În octombrie
1918 pleacă de pe frontul italian şi se stabileşte la Viena. Pe front
şi în Imperiu evenimentele se precipită cu mare repeziciune. Cu
fiecare zi se apropie sfârşitul unei stăpâniri anacronice; două naţiuni
privilegiate, austriecii şi ungurii domină şi asupresc alte naţiuni care
trebuie să rămână „veşnic supuse”, cum sunt: românii, slovacii, cehii,
croaţii, sârbii şi rutenii.
La 18 octombrie 1918,
deputatul Alexandru Vaida Voievod prezintă în Parlamentul de la
Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ungaria şi
Transilvania.
Pe 28 octombrie Comitetul Naţional Ceh proclama
independenţa de stat a Cehiei iar pe 30 octombrie Consiliul Naţional
Slovac proclamă unirea Slovaciei cu Cehia. Pe 29 octombrie Sfatul
Naţional Croat proclama despărţirea Croaţiei de Austro-Ungaria. Pe 31
octombrie la Trieste (Tirolul de Sud) steagurile austriece sunt
înlocuite cu cele italiene. La 1 noiembrie se proclamă Republica Ungară
iar a doua zi se declară independenţa totală faţă de Austria.
Pe 30 octombrie România reintră în război de
partea Antantei (Franţa şi Anglia) şi
împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). Tot pe 30
octombrie, prin unificarea P.N.R. cu P.S.D. se constituie Consiliul
Naţional Român din Transilvania care îşi stabileşte sediul la Arad şi
ulterior la Sibiu.
Trupele române, din
Imperiul în destrămare, se alătură Consiliului Naţional fiind
coordonate de un Senat Militar.
Pentru a forma o armată românească din regimentele
ardeleneşti din imperiu, Iuliu Maniu convoacă pe 31 octombrie, o
adunare a ofiţerilor români din Viena şi Praga şi le prezintă
situaţia şi intenţiile naţiunii române.
Pentru a pune capăt haosului din Viena, Maniu
ordonă Regimentului 64 Orăştie să ocupe
cazarma centrală, îl destituie pe colonelul austriac în locul lui fiind
numit cpt. Loichiţa. Pe 3 noiembrie, îmbrăcat în uniformă austriacă de
locotenent de artilerie, se prezintă în faţa ministrului de război,
generalul Strôgen-Steiner, căruia îi aduce la cunoştinţă că, în calitate
de reprezentant al CNR, a preluat comanda efectivă a regimentelor
româneşti din Viena. Guvernul austriac nu are altă soluţie decât să
ceară sprijinul lui Maniu pentru păstrarea ordinii în capitală. Maniu
obţine din partea guvernului alimente şi trenuri pentru a transporta din
Viena spre Transilvania aproximativ 60.000 de soldaţi şi ofiţeri
care au fost concentraţi aici de pe toate fronturile. Înainte de plecare
depun jurământul faţă de CNR.
În Praga, între
28-30 octombrie, Regimentele 2 Braşov, 51 Cluj şi 37 Oradea constituie
Legiunea Română din Praga şi asigură ordinea din oraş, protejând
organizaţiile cehe care preiau conducerea noului stat creat.
Statele Unite condiţionează tratativele de pace cu
Austro-Ungaria numai dacă se recunoaşte dreptul popoarelor din Imperiu
la autodeterminare.
Pe 19 octombrie se constituie CNR al marinarilor
din porturile de la Marea Adriatică, Pola şi Rijeka. Se formează o
gardă a marinarilor români din 500 de soldaţi din cei 1.000 câţi erau
numai în Pola.
În nordul Italiei se constituie
din prizonierii de război, în a doua jumătate a lunii octombrie, o „Legiune
română” cu trei regimente denumite „HOREA”, „CLOŞCA” şi CRIŞAN”.
Aceasta participă la luptele împotriva austriecilor.
Este demn de a preciza faptul că peste 100.000 de
soldaţi şi ofiţeri transilvăneni au luptat în armata Regatului României
începând cu toamna anului 1916. Unii rezervişti au însoţit armata
română pe timpul retragerii din Transilvania, alţi ofiţeri şi soldaţi,
pe timpul luptelor din Carpaţii Orientali, au dezertat cu sutele
din armata austro-ungară, alăturându-se Armatei Române. Cei
prinşi au fost executaţi de austroungari. Drama acestor militari
ardeleni este sugestiv prezentată în romanul „Pădurea spânzuraţilor” de
scriitorul Liviu Rebreanu. Moartea fratelui său, sublocotenentul Emil
Rebreanu, a inspirat acest roman. Acesta a fost spânzurat la 14.05.1917
la Ghimeş, judeţul Bacău, pentru că a vrut să treacă linia frontului la
români.
La sfârşitul anului 1916, în lagărele Rusiei europene
se aflau în jur de 120.000 de prizonieri ardeleni. Cea mai mare parte
s-a pronunţat, după intrarea României în război, pentru alcătuirea unor
legiuni militare care să se alăture armatei române. Cea mai importantă
concentrare a prizonierilor români a fost la Darniţa în apropierea
Kievului. De aici, până la jumătatea anului 1917, au plecat pe
frontul din Moldova 450 de ofiţeri şi 8.063 de soldaţi, care se vor
remarca în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din vara aceluiaşi
an.
Primul război Mondial se consideră încheiat pe 11
noiembrie 1918 ora 1100
când Germania acceptă armistiţiul şi anunţă
încetarea ostilităţilor pe toate fronturile. Dar la vest, nord şi est de
România vor urma războaiele locale, aşa zisele războaie de după război.
II. Activitatea Gărzilor Naţionale Române din
Transilvania, Banat şi celelalte teritorii dinspre Tisa locuite de
români
Consiliile şi Gărzile naţionale româneşti au fost
constituite în oraşele şi comunele din cele 23 de comitate (judeţe) din
Transilvania şi în 3 comitate din părţile ungureşti (Bćkes, Csanad şi
Ugocsa), începând cu 04.11.1918 şi au funcţionat sub conducerea
Consiliului Naţional Român Central (CNRC) până pe 02.12.1918 şi
ulterior, până la jumătatea lunii ianuarie 1919, sub conducerea
Consiliului Dirigent (Guvernul provizoriu al Transilvaniei).
Pe 20 noiembrie, CNRC publică textul convocării
Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească a fost chemată
să-şi desemneze delegaţii la Adunarea Naţională, convocată la Alba
Iulia, pentru ziua de I Decembrie 1918, pentru a decide soarta românilor
din Transilvania. S-au organizat 130 de circumscripţii electorale.
Numărul delegaţilor aleşi şi de drept s-a ridicat la 1.228. Aceştia au
fost mandataţi să voteze unirea Transilvaniei cu România, fără nicio
condiţie.
Până la 1 Decembrie 1918, numărul celor înrolaţi în
Gărzile Naţionale Române a ajuns la aproximativ 10.000. Conform
statutului, în compunerea lor trebuiau să intre numai elemente de mare
încredere, indiferent de religie. Efectivul recomandat pentru fiecare
gardă era de maxim 5% din totalul locuitorilor oraşului sau comunei
respective. Revenirea în Transilvania, de pe front, a peste 60.000 de
foşti militari ai armatei austroungare a avut un rol benefic în ceea ce
priveşte formarea Gărzilor. Recrutarea s-a făcut pe bază de voluntariat,
toţi cei admişi de Consiliile Naţionale judeţene, orăşeneşti şi comunale
trebuind să depună jurământul.
Înarmarea luptătorilor din Gărzi s-a făcut fie din
depozitele de armament preluate de respectivele Consilii, fie cu
armament al unor unităţi militare austro-ungare sau de jandarmi
dezarmate sau cu cel al soldaţilor întorşi de pe front. Solda a fost
stabilită pentru ofiţeri la 30 de coroane, iar pentru gardişti la 20,
hrana lor urmând să fie asigurată de comunitatea locală.
Comanda Gărzii din oraşul reşedinţă a fiecărui judeţ
avea în subordine toate gărzile existente în oraşele şi comunele acelui
judeţ.
Secţia militară a CNRC a primit comanda supremă a
Gărzilor Naţionale, iar la Arad, sub comanda maiorului Alexandru Vlad,
s-a constituit un Stat Major al acestora. Din 2 decembrie, după
înfiinţarea Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu) condus de Iuliu
Maniu, structura de comandă supremă a Gărzilor s-a mutat din Arad la
Sibiu.
La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din cei
1.228 de delegaţi (deputaţi) reprezentanţi ai naţiunii române, 64 au
fost ai GNR. Gărzile Naţionale au contribuit decisiv la buna organizare
a adunărilor naţionale de pe plan local şi la organizarea Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia. Au asigurat paza şi apărarea delegaţiilor şi
a coloanelor de români care afluiau spre Alba Iulia din toate judeţele
Transilvaniei.
Garda Naţională de la Alba Iulia
a avut ca nucleu ofiţerii şi soldaţii români din Regimentul 50
infanterie austriac din cetate, la care s-au adăugat soldaţii întorşi de
pe front. Primul comandant al Gărzii a fost căpitanul rezervist Ioan
Negruţiu.
Aflat în concediu la familie, în Ţebea, căpitanul
Florian Medrea, ofiţer activ, cu experienţă de luptă pe front, este
desemnat de CNRC să vină la Alba Iulia şi să preia paza şi apărarea
localităţii, pentru a asigura desfăşurarea în ordine deplină a
evenimentului de la 1 Decembrie 1918. Are ca adjunct pe sublocotenentul
Gavril Crişan. Efectivul iniţial al Gărzii este de 1.700 ofiţeri şi
soldaţi. Pe 30 noiembrie este de 3.000. Pentru a proteja o aglomerare de
peste 100.000 de oameni se organizează o apărare circulară, pe trei
aliniamente. Primul aliniament constă în poziţii de tragere şi patrule
la 5-8 km de cetate, cu scopul de a controla accesul pe comunicaţiile ce
converg spre oraş, podurile peste râul Mureş şi înălţimile de pe
dealurile Mamut, Bilag şi Straja. Al doilea aliniament este pe
perimetrul oraşului şi protejează gara şi drumurile de acces spre cetate
şi locul de adunare a românilor veniţi din toată Transilvania. Al
treilea aliniament este pe ravelinurile şi bastioanele cetăţii. Din
depozitele garnizoanei Garda are la dispoziţie 4 tunuri, 14 mitraliere,
aproape 30.000 de puşti şi câteva automobile blindate. Toţi gardiştii
purtau ca semn distinctiv o panglică tricoloră pe braţul stâng cu
inscripţia: „Garda Naţională Română”. Pericolul unui atac care putea
provoca tulburări era real. Prin gările Teiuş şi Alba Iulia treceau
trenuri cu mii de soldaţi germani care se întorceau în Germania de pe
frontul din Balcani. Gărzile ungureşti nu vedeau cu ochi buni adunarea
românilor la Alba Iulia. În gara Teiuş, stegarul Ion Arion, care venea
cu o delegaţie din comuna Iara, judeţul Cluj, este împuşcat de garda
maghiară care trăgea asupra trenului. Ofiţerii din Garda oraşului Alba
Iulia au organizat îndrumarea delegaţiilor spre locurile de adunare şi
s-au ocupat de cazarea şi hrănirea oficialităţilor. Delegaţii veniţi cu
trenurile, primeau onorul, pe peronul gării Alba Iulia, din partea
companiei comandată de locotenentul Grito. În aceste condiţii, pe 1
Decembrie, este citită Declaraţia, în nouă puncte, care anunţă
unirea pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Pe 14 decembrie
1918, o delegaţie alcătuită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu
Hosu şi Al. Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai
Popovici, se deplasează la Bucureşti pentru a preda Regelui şi
Guvernului Român, Hotărârea de unire de la Alba Iulia.
Gărzile Naţionale Române din judeţele Transilvaniei
şi-au onorat cu cinste misiunile primite de la CNRC şi apoi de la
Consiliul Dirigent. La Cluj şi Sibiu s-au constituit în „legiuni”.
Gărzile din Arad şi Hălmagiu au dus lupte grele, la sfârşitul lunii
decembrie, cu gardiştii unguri.
În urma semnării pe 13 noiembrie 1918 de către
Guvernul ungar a Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, se
stabileşte o linie de demarcaţie între trupele ANTANTEI şi cele ungare.
Linia dintre trupele române şi cele ungare a fost stabilită iniţial pe
cursul mijlociu al râului Mureş, apoi pe linia Sighetului Marmaţiei,
Zalău, Zam. La vest de această linie, gărzile româneşti au fost
desfiinţate şi dezarmate de unguri. Mulţi dintre cei aflaţi la comanda
acestora au fost schingiuiţi sau omorâţi. O parte din membrii acestor
gărzi s-au refugiat în zona românească. La est de linia de
demarcaţie, în urma instalării şi consolidării administraţiei româneşti,
din membrii gărzilor s-au constituit companiile teritoriale de jandarmi.
O mare parte s-au înrolat voluntari în diviziile ardelene ce vor fi
încadrate în Armata de Transilvania ce îşi stabileşte comandamentul la
Sibiu.
III. Luptele Armatei Române din Transilvania, în
câmpia Tisei, pentru înfrângerea marilor unităţi bloşevice ungureşti ale
lui Bela Kun
1. Ofensiva armatei române spre Tisa (16 aprilie-1
mai 1919)
La 26.02.1919, Conferinţa de Pace de la Paris a
aprobat un raport al Consiliului Superior de Război ce stabilea un
nou spaţiu de delimitare între forţele militare româneşti din
Transilvania şi cele ungare. Trupele ungare trebuiau să se retragă
la vest de o zonă neutră stabilită de-a lungul căii ferate Satu Mare,
Oradea, Salonta, Arad. Trupele române urmau să înainteze până la această
zonă neutră. Guvernul maghiar respinge această decizie şi demisionează.
Pe 21.03.1919 este proclamată Republica Sovietică Ungară sub conducerea
comunistului extremist Bela Kun (un evreu maghiarizat născut în Cehu
Silvaniei). Şi acesta respinge categoric retragerea trupelor
ungureşti din vestul Transilvaniei, de pe vechea linie de
demarcaţie.
Pe 14 aprilie Regele şi Guvernul României decid să
înainteze pe noua line de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace. Un
milion şi jumătate de români aşteptau să scape de persecuţiile şi
umilinţele la care erau supuşi de armata maghiară şi localnici maghiari
fanatici. Ca urmare, în dimineaţa zilei de 16.04.1919, Armata Română
din Transilvania, aflată sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu,
trece la ofensivă spre vest. Adoptă un dispozitiv de luptă
ofensiv, având în eşalonul întâi două grupări de forţe de valoare corp
de armată iar în rezervă două divizii. Grupul de Nord, comandat
de generalul Traian Moşoiu, trece la ofensivă în fâşia cuprinsă
între munţii Gutâi şi Oaş la dreapta iar la stânga râul Crişul Repede,
concentrându-şi forţele pe direcţiile Zalău, Carei şi Ciucea, Oradea.
Grupul de Sud, comandat de generalul Gh. Dabija, trece la
ofensivă pentru respingerea unităţilor maghiare de pe direcţiile: Beiuş,
Salonta; Hălmagiu, Ineu şi Deva, Arad. În 6 zile, s-au nimicit
rezistenţele inamice înaintându-se, prin luptă, între 80-120 km pe
direcţiile de ofensivă.
Din considerente strategice, pentru a avea un
aliniament puternic de apărare, Regele Ferdinand ordonă continuarea
ofensivei dincolo de linia de demarcaţie. În următoarele 9 zile,
prin luptă, toate diviziile româneşti cuceresc malul stâng al râului
Tisa, de la graniţa cu Slovacia până la confluenţa acestuia cu Mureşul,
pe un front cu lăţimea de 290 km.
Românii ardeleni au luptat, începând cu aprilie 1919,
în diviziile 16 şi 18 ardelene care s-au aflat, până la
sfârşitul războiului, în linia întâi şi în diviziile 20 şi 21
ardelene aflate în rezerva armatei până la ofensiva de pe Tisa. D.16
Ardeleană comandată de Gl. Al. Hanzu era formată din voluntari
din judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj. D.18 Ardeleană, comandată
de Gl. Dănilă Papp, cuprindea voluntari din judeţul Alba (marea
majoritate) şi sudul judeţului Cluj. D. 18 Ardeleană, care a luptat tot
timpul în Grupul de Forţe Sud, avea în iulie 14.300 de ofiţeri şi
soldaţi, iar D. 16 Ardeleană, din Grupul de Forţe Nord, avea 13.700
ofiţeri şi soldaţi. Aceste două divizii au avut cele mai mari efective
şi au fost cel mai bine dotate cu armament. Marea majoritate a
soldaţilor şi ofiţerilor ardeleni aveau o experienţă de 4 ani de război,
iar moralul şi dorinţa de a lupta până la victorie erau la cea mai
înaltă cotă.
Din cei 100.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Armatei de
Transilvania, românii ardeleni au ajuns la aproape 50% din efective.
Timp de 80 de zile, până la 20 iulie 1919, frontul a
fost fixat pe Tisa purtându-se lupte sporadice, la nivel
companie-batalion, pentru apărarea sau cucerirea principalelor treceri
permanente peste cursul de apă.
2. Bătălia Tisei (20-26 iulie 1919)
Încurajat de succesele obţinute în luptele cu
cehoslovacii, pe 20.07.1919, Bela Kun, ştiind de noile frontiere
stabilite între Ungaria şi ţările vecine, ia decizia să treacă la atac,
cu 70.000 de soldaţi, pe frontul românesc de la Tisa. Obiectivul
politico-militar al guvernului ungar: dezvoltarea ofensivei spre est,
cu majoritatea forţelor pe direcţia Szolnok, Oradea şi cu parte din
forţe pe direcţiile Tokay, Carei şi Csangrad, Ineu; cucerirea şi
ocuparea actualei câmpii de vest a României; realizarea joncţiunii cu
trupele bolşevice ale lui Lenin, ce acţionau în nord-vestul Ucrainei;
punerea ţărilor Antantei în faţa faptului împlinit şi renegocierea
frontierei de est. Comandantul Armatei de Transilvania era informat
despre intenţiile ofensive ale armatei ungare. Cele două Grupări de
Forţe, din eşalonul întâi, aveau fiecare câte 25.000 de soldaţi şi
ofiţeri. Nou constituitul Grup de Manevră condus de generalul
Traian Moşoiu, în eşalonul doi, avea 48.000 de militari între care şi
diviziile ardelene 20 şi 21. Timp de 7 zile, începând cu 20 iulie, greul
luptei l-au dus diviziile 16 şi 18 ardelene, aflate în eşalonul întâi,
pe malul stâng al Tisei. Acestea, prin lupte grele, au îngreunat atacul
diviziilor ungare pe cele trei direcţii şi au limitat pătrunderea în
adâncime, asigurând aliniamentele de contraatac pentru diviziile din
eşalonul doi.
Până pe 23 iulie, la Szolnok, armata ungară cu trei
divizii, a reuşit să treacă de Tisa pe un front de 40 km şi o adâncime
de 25 km.
Pe 24 iulie, GP. De Manevră TRAIAN MOŞOIU,
execută impecabil, o puternică contralovitură pe flancul
stâng al diviziilor ungare din capul de pod şi, în următoarele două
zile, inamicul este nimicit şi alungat dincolo de Tisa. La Tokay şi
Csongrad, pătrunderile de la est de Tisa sunt lichidate prin
contraatacurile eşaloanelor doi ale Grupărilor Nord şi Sud.
3. Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei
(30.07-04.08.1919)
Armata de Transilvania îşi regrupează dispozitivul de
luptă, pe malul stâng al Tisei, cu cele trei Grupări de Forţe în
eşalonul întâi şi o divizie în eşalonul doi. Eşalonul întâi cuprindea 9
divizii infanterie (din care 4 ardelene: 16, 18, 20 şi 21) şi una de
cavalerie. Pe 31 iulie se trece la ofensivă la vest de Tisa şi, în 3
zile, sunt nimicite toate rezistenţele pe o adâncime de 20 km.
Din 2 august armata maghiară începe să se
dezintegreze. Generalul Mărdărescu ordonă marşul în forţă spre
Budapesta. Pe 3 august, după îndeplinirea misiunilor de luptă primite,
generalul Rusescu, din proprie iniţiativă, pătrunde cu o parte din Bg. 4
cavalerie (400 călăreţi şi 2 tunuri) în Budapesta. Pe 4 august,
comandantul Armatei de Transilvania intră în Budapesta cu o divizie
de infanterie. O divizie de cavalerie încercuieşte Budapesta dinspre
vest.
În următoarele 4 zile generalul Moşoiu ocupă
jumătatea de sud a Ungariei între Tisa şi Dunăre iar generalul Holban
jumătatea de nord până la graniţa cu Cehoslovacia.
În doar 5 zile de lupte (3 1.07-04.08) armata română
nimiceşte în totalitate trupele ungare şi ocupă capitala, capturând 6
divizii cu peste 40.000 de soldaţi, 350 de tunuri, 332 mitraliere şi 87
avioane.
Trupele române rămân în Budapesta până pe 14
noiembrie 1919 când începe evacuarea eşalonată, în decurs de 4 luni, a
tuturor efectivelor militare de pe teritoriul ungar.
Bela Kun a fugit pe 1 august la Viena iar de aici la
Moscova unde, în 1938, a fost executat de Stalin.
Pierderile noastre în Războiul româno-ungur, din
1919, au fost de 188 ofiţeri şi 11.500 soldaţi, din care morţi 69
ofiţeri şi 3.600 de soldaţi.
4. Scurtă prezentare a câtorva mari comandanţi
ardeleni
4.1. Generalul Dănilă Papp,
comandantul D.18 Ardelene, s-a născut în 1868 în comuna Avram
Iancu, jud. Bihor. A ajuns colonel în armata austriacă şi comandant de
brigadă. Pe 11.04.1919 primeşte gradul de general al Armatei Române şi
ia comanda D. 18 Ardelene. A fost iubit de ofiţeri şi soldaţi
(aproximativ 8.000 din jud. Alba) şi a dovedit excepţionale calităţi de
conducător militar, până la sfârşitul războiului. După război este numit
comandantul armatei din Cluj iar mai târziu ambasador la Vatican.
4.2. Locotenentul colonel Iosif Iacobici,
şef de stat major al D.18 Ardelene, s-a născut la Alba Iulia în
1884. A activat în statul major al armatei austriece. În 1919 a fost
adjunctul gl. Dănilă şi a organizat excepţional toate luptele de apărare
şi ofensive ale diviziei. Ca general în Armata Română a comandat A.4
Română la cucerirea oraşului Odesa, fiind apoi şeful St. Major General
şi ministru de război.
4.3. Generalul Alexandru Hanzu,
comandantul D.16 Ardelene, s-a născut în Cacova, jud. Sibiu. În
1917 era colonel în armata austriacă. Pe 11.04.1919 primeşte gradul de
general, fiind un comandant de excepţie pe tot timpul războiului.
4.4. Generalul Traian Moşoiu,
s-a născut în 1868 în Tohanul Nou, jud. Braşov. Face studiile militare
la Viena şi este repartizat ca sublocotenent la regimentul austriac din
Sibiu. În 1891 trece Carpaţii şi se înrolează în Armata Română. În 1917
este avansat general de brigadă. În aprilie 1919 este avansat general de
divizie şi numit iniţial la comanda GP. Forţe Nord şi ulterior la GP. De
Manevră cu care, în 3 zile, a lichidat pătrunderea de la Szolnok şi a
scos din luptă peste 25.000 soldaţi unguri. După 3 august a fost numit,
timp de 4 luni, comandantul garnizoanei Budapesta şi guvernator al
teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Trece în rezervă în decembrie
1919. A fost senator de drept al României şi a îndeplinit trei funcţii
de ministru.
4.5. Căpitan Florian Medrea
s-a născut în 1888 la Ţelna, comuna Ighiu, jud. Alba. În 1904 a ieşit
şef de promoţie al şcolii de ofiţeri din Viena. În noiembrie-decembrie
1918 a organizat şi condus excepţional subunităţile Gărzii Naţionale din
Alba Iulia şi a organizat paza şi protecţia delegaţiilor şi a tuturor
participanţilor la Marea Adunare Naţională de la I Decembrie. La
sfârşitul lunii decembrie organizează Corpul de Voluntari „Horea”, în
zona Brad, Hălmagiu care, din aprilie 1919, intră în compunerea GP. de
Forţe Sud. A ajuns colonel în Armata Română activând în serviciile de
informaţii.
Concluzii
1. Dintre toate naţiunile Imperiului dualist, numai
românii au organizat, în luna noiembrie 1918, un plebiscit (consultare
populară) pentru a-şi decide soarta. „Declaraţia”, în nouă
puncte, care anunţa Unirea a reprezentat dorinţa întregii
populaţii româneşti. La aceasta au aderat saşii, şvabii, evreii şi
ţiganii, voinţa de unire totalizând, în final, 77% din populaţia
Transilvaniei. Oficial, maghiarii şi secuii nu şi-au declarat
adeziunea. Şi-au exprimat acordul, în nume propriu, câţiva aristocraţi
în frunte cu baronul Fai şi intelectuali ca Ady Endre.
2. Consiliile Naţionale Române (intelectua-litatea)
şi Gărzile Naţionale (braţul înarmat) au organizat meticulos
activităţile pentru buna desfăşurare a Marii Adunări Naţionale
convingând opinia publică europeană că suntem o naţie demnă de luat în
seamă. Armatei Regatului României i s-a interzis să se apropie mai mult
de 80-200 km de Alba Iulia. De abia după citirea Declaraţiei, pe 1
Decembrie, armata română a început înaintarea spre centrul Transilvaniei.
3. Războiul româno-ungar a demonstrat forţa,
coeziunea şi hotărârea ofiţerilor şi soldaţilor români din Regat şi
Transilvania de a da o lecţie usturătoare aristocraţilor şi
politicienilor unguri, aroganţi şi dispreţuitori faţă de cei care nu
sunt de acelaşi neam şi religie ca şi ei. Singura armată a Antantei,
care a cucerit o capitală inamică (Budapesta), a fost Armata Română.
Ritmul de ofensivă nu a fost atins de nicio armată în acest război. De
pe aliniamentul Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam s-a ajuns la Tisa în 15
zile, parcurgându-se, prin luptă, în medie 200 km. De pe Tisa la
Budapesta, 110-200 km, s-a ajuns în 5 zile de luptă.
4. Bătălia din capul de pod de la Szolnok
a fost pentru Ungaria al doilea Mohaci (1526). În 3 zile, GP. de
Manevră Moşoiu a încercuit şi nimicit trei divizii ungureşti. O asemenea
victorie spectaculoasă au avut doar germanii la Tannenberg şi Lacurile
Mazuriene când au nimicit două armate ruseşti, în august-septembrie
1914.
5. Armata de Transilvania a înlăturat regimul
bolşevic din Ungaria, care putea să fie un puternic focar de
insecuritate în centrul Europei.
6. A rezolvat prin luptă ceea ce guvernele
Karoly şi Bela Kun au refuzat: punerea în aplicare a Hotărârii
Conferinţei de pace de la Paris din 26.02.1919.
7. Am demonstrat Antantei şi celorlalte ţări
ale Europei că avem politicieni responsabili, competenţi şi patrioţi,
atât în vechiul Regat cât şi în Transilvania, iar Armata Română
merită respectul cuvenit. Au devenit ridicole intervenţiile cinice
şi rasiste ale politicienilor unguri care afirmau, că ei, au avut şi vor
avea un rol civilizator (?) în centrul şi estul Europei şi, în virtutea
dreptului istoric (?), trebuie să domine în continuare în Transilvania.
Oare, la împlinirea a 100 de ani de la aceste măreţe
evenimente, vor şti politicienii români, de azi, să cinstească cum se
cuvine memoria bravilor înaintaşi şi anii 2018/2019 să fie ani de
prosperitate economică, stabilitate şi coeziune naţională?
 Colonel
(r) Ştefan RUS
|
|
