România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Războiul” de 1000 de ani şi negaţionismul existenţei noastre

 

Discurs public în cadrul celei de XXIII sesiuni a Congresului Spiritualităţii Româneşti de la

Zlatna şi Alba Iulia, 30 noiembrie – 1 decembrie 2019

 

Istoria umanităţii nu este o înşiruire de date statistice. Istoria popoarelor nu reprezintă viaţa lor bucolică şi nici nu consemnează bunele intenţii utopice ale minţilor luminate. Istoria lumii este tocmai istoria faptelor care i-au schimbat fizionomia civilizaţiei sau i-au lăsat cicatrici hidoase, ireparabile. Se mai spune că ea, istoria, este o cocotă de lux care flirtează cu cel care o scrie şi se culcă cu cel care o plăteşte mai bine. Nicolň Zeno afirma cu năduf că s-a săturat să constate cum istoria a fost tălmăcită prin spusele mincinoase ale grecilor, evreilor, dar mai ales ale romanilor. Nu întotdeauna cei care au făcut istorie au şi scris-o!

Istoria scrisă aparţine aşadar celui care are puterea. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plăteşte mai bine. Aşa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepţii, a fost scrisă cu ”adevăr” plămădit de cei care ne-au surclasat prin puterea numărului, armelor sau banilor. Mai nou, prin subversiune propagandistică şi manipulare mediatică. Românii au avut mereu simţul timpului istoric şi l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiţia orală şi rezistenţă spirituală. Insuficient! O eroare care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente şi alimentează patologia psihotică a inamicilor naturali.

Am scris cele de mai sus pentru a înţelege de ce este nevoie de astfel de abordare. Mereu am lăsat pe alţii să o facă în numele nostru şi nu de puţine ori am descoperit o Românie desfigurată, stâlcită de anateme şi uri personale ale vrăjmaşilor mai mult sau mai puţin declaraţi. Aşadar, îndreptările trebuiesc a fi făcute! Consider că aici este locul să ni-l rememorăm pe supranumitul ”Apostol al Neamului”, nimeni altul decât magnificul Nicolae Iorga, cu al său profetism de credinţă:

„Făcând parte dintr-un popor, înfăţişându-i viaţa, încălzindu-se astfel de toate silinţele şi credinţele cheltuite în cursul epocilor, mişcat de nesfârşitele suferinţe prin care a trebuit să treacă Neamul său pentru ca să ajungă până la timpul de faţă, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor şi înfrângerilor câştigate şi suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experienţă a Naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el este dator să vorbească, ţinând la dispoziţia contimporanilor învăţături culese din vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din îndatoririle sale, ci le îndeplineşte până la capăt.(...) ...nestrămutata mea credinţă este că, într-o societate încă nefixată şi căzută prea repede din uşorul entuziasm al începuturilor în căutarea pătimaşă a mulţămirilor materiale ale vieţii, istoricul e dator a fi un animator neobosit al tradiţiei naţionale un mărturisitor al unităţii Neamului peste hotarele politice şi de clasă, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintâiu trebuie să meargă dând tineretului ce vine după noi exemplul” (A.R., Discursuri de recepţie, Bucureşti, 1911, p.3-24.)

Personal, nu sunt  un scriitor de romane, un inventator de stil livresc sau făuritor de metafore nemuritoare. Încerc doar a fi un ochi ca o diafragmă de aparat fotografic care surprinde Clipa şi din suma clipelor să recompun radiografia ascunselor reguli care ne subminează. Însuşi titlul discursului de faţă nu este metaforă. Este realitate crudă, este realism extras de sub radicalul unei conştiinţe aproape tragice. Am încercat să reconstitui pe parcursul celor o mie de ani invocaţi de maghiari ca fiind ai lor, când şi unde a existat concordia între părţi. Şi dacă aceasta a fost exclusă, unde stă ascunsă cauza cauzelor pentru a da explicaţii înţelepte măcar în zilele acestui început de secol inteligent. Este timpul pentru a ne exprima în temeiul unor concluzii fără abatere.

Pentru românii aflaţi sub stăpânirea ungurilor sau, mai apoi, a austro-ungurimii, nu numai din Ardeal, cu excepţia celor care au cedat şi s-au convertit la regulile asimilării, Istoria a fost ca o cămaşă de forţă din care doar moartea pe roată i-a făcut scăpaţi. Istoria românilor din vintrele Daciei Transalpine de sub stăpânirile trecute stă sub semnul terorii şi a sălbăticiei. În loc de Libertate au avut doar împilare. În loc de drepturi omeneşti, numai tratamente bestiale. În loc de Civilizaţie, doar discriminare!

Toată memoria colectivă surprinsă de harul istoricului, cuprinsă de acurateţea lucidei decantări îşi recapătă amploarea şi actualitatea, mai ales acum când armate întregi de delatori şi propagandişti ai negaţionismului se reped asupra legitimităţii Statului Naţional Român.

SIMETRII ISTORICE CICLOIDE

Să ne întoarcem, totuşi, pentru  puţin în timp, doar pentru a constata existenţa aceluiaşi climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică, ba chiar şi alţii de pe la sud, nu se consolează după Marea Unire realizată de români şi continuă a lua măsuri, a crea societăţi, brigăzi şi organizaţii de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluţie asupra activităţii din Basarabia, care stabilea strategia şi propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acţiuni de subminare a autorităţii româneşti în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi, s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia şi în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.

Colaborarea sovieto-maghiară a continuat să funcţioneze şi în absenţa lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic şi maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esenţială a politicii lor externe. Aceşti vecini şi-au propus obiectiv ”sine-tempora” să dezmembreze statul naţional unitar şi suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească şi astăzi.   Ba chiar o afirmă cu neruşinare şi lipsă de teamă pentru consecinţe, din chiar inima României de azi!

Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înfiinţat Liga Revizionistă Maghiară şi Federaţia Mondială a Maghiarilor, organizaţii prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenţia revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicaţii în 9 limbi, toate axate pe aceeaşi obsesie.

Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, organizaţie înfiinţată în 1927 pentru a emite pretenţii teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei şi fostei Iugoslavii. Federaţia Mondială a Maghiarilor îşi continuă acţiunile de propagandă şi la începutul acestui mileniu, fiind subvenţionată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiarilor era necesară distrugerea României. (cf. Larry Watts, ”Fereşte-mă doamne de prieteni” p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când şcolile şi bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Şi astăzi, în mod tendenţios, în spaţiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui. Ce eroare istorică a făcut România lui Ferdinand în 1919 punându-l în locul lui Bela Kun!!!

În 1990 se striga cu trufie hunoidă „Ardealul unguresc, niciodată românesc” din balconul Primăriei din Târgu-Mureş, prefigurând declaraţiile de secesiune ulterioare ale diferitelor consilii secuieşti sau maghiare, arbitrar şi ilegitim constituite. Apoi s-a trecut la defăimare publică prin lobby-uri la toate cancelariile lumii, prin care românii sunt calificaţi ca barbari, neeuropeni, incapabili de civilizaţie.

Au cerut drepturi colective cu un tupeu rar întâlnit, aşa cum nu a existat precedent în Europa. Au şantajat guverne româneşti slabe şi temătoare, atente mai mult la efectele manipulării decât la gravele consecinţe antinaţionale. Ba unii chiar s-au întrecut „să facă frumos”, de dragul europenismului multicultural,  în faţa celor de la Budapesta, în reuniuni comune ale guvernelor, în tratarea subiectelor nevinovate dar academice ale co-suveranităţii asupra teritoriilor preponderent etnice.

Suntem vinovaţi de tolerarea exceselor politice ale unei părţi a maghiarimii coagulată în jurul iredentei recrudescente alimentată de Budapesta, excese care au devenit politică standard în România. Tranzacţionismul politic al partidelor româneşti  este cauza primă a crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că şi la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureş s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul tolerant politic al lui Ion Iliescu, care le-a îngăduit discreţionar maghiarilor din România sărbătorirea prin sfidare a funestului 15 martie.  Acelaşi libertinism l-a manifestat şi Traian Băsescu faţă de problema naţională, care, stând la masă cu iredentiştii, în propria ţară, a acceptat să i se adreseze în limba maghiară tocmai cei care contestă vehement limba oficială a statului român.

Apoi trădarea, îmbibată în capul de carton al unora crescuţi ani buni pe la Viena, avea să ofere Fundaţia Gojdu ca peşcheş de bună garanţie a modelului franco-german extins pe orbita dâmboviţeană.

 Numai că, în Transilvania s-a dat alarma. Spirite atente şi conştiinţe ardente au început demascarea. Purificarea etnică din HARCOV, retrocedările ”in integrum” ale imobilelor, terenurilor, apelor şi pădurilor, segregarea fizică a învăţământului, satisfacerea cererilor mincinoase ale optanţilor, şi lista este lungă, s-au făcut cu mâna spurcată a politicului compromis de la Bucureşti şi ciocanul ucigător al unei justiţii năimite, bine unse, la unele instanţe din Ardeal.

Ca să nu mai vorbim de deşănţata propagandă antiromânească din judeţele Covasna şi Harghita şi de vizitele premierului Orban - evident Victor, în aceste judeţe cu scopul trucat de a le întreţine ura împotriva românilor.

Se cunoaşte în Europa că nici o politică de deznaţionalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susţinută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci numai privilegii de la 1918 încoace, incluzând şi perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost desfiinţată prin asimilare forţată. Se întâmplă şi astăzi sub ochii noştri...

Când oare se vor trezi guvernele din România  pentru construcţia  sănătoasă a relaţiilor cu românii din afara graniţelor ţării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, a se citi falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, istoricul Ioan Aurel Pop, pe atunci rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, astăzi Preşedinte al Academiei Române(!!), constată cu amărăciune şi îl citez cu respect: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înşine, este foarte uşor ca anumiţi factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor şi naţiune” (sursa: facebook).

Şi uite aşa, încetul cu încetul, mai nou, pas-cu-pas, Statul român a devenit un orfelinat al românilor abandonaţi! Mai mereu în echilibristică politică, politichia de Dâmboviţa a fost jucată în picioare, pe ritm de ceardaş, de falanga politică udemeristă. Ştiu că abuzul de putere se pedepseşte prin Codul penal. Dar tot atât de bine ştiu că trebuie pedepsit şi abuzul de prostie, ca sursă activă a trădării intereselor Naţiunii Române. 

Distinşi compatrioţi,

Ceea ce v-am prezentat nu este doar o recuperare a memoriei imediate rătăcite prin hăţişurile bagabonţelilor zilnic mediatizate, ci şi un rechizitoriu incriminant al antiromânismului de tip rasist, al mentalităţilor izolaţioniste de tip medieval practicate de politrucii maghiari băştinaşi, prin care îşi conservă privilegiile câştigate în cârdăşie cu cei neaoşi români. Banul şi puterea lui nu au culoare politică şi nici diferenţe etnice! Iar numărul exemplelor mai de ieri sau chiar de azi este zguduitor. Te întrebi cum de mai existăm!

Cred cu străşnicie că aceste gânduri pot fi în acelaşi timp şi un îndrumar pentru micii întreprinzători de românism! Să înţeleagă de ce anume trebuie să se ferească pentru a nu mai fi cobaii de serviciu ai defectorilor de Neam. Pentru că nu putem să înţelegem prezentul continuu fără a intra afectiv în starea de jenă pentru ceea ce lăsăm să ne dezonoreze. În mult trâmbiţata convieţuire interculturală descoperim atavismele recrudescente ale vechiului popperism fardat cu principiile distrugătoare de naţiuni ale neomarxismului globalizant, de astăzi.

Actualul Congres, ca de altfel toate celelalte XXII de ediţii de până acum, se înscrie în marea bătălie pentru apărarea Identităţii Noastre. Pentru salvgardarea ultimelor resurse de ripostă fermă contra mistificărilor şi sluţirilor de adevăr. Demersul nostru naţional nu este o provocare la conflictualitate, cum o vor eticheta unii, ci tocmai o chemare la vigilenţă pentru a nu mai permite însămânţarea urii între oamenii pământeni, fie ei unguri, secui sau români!

Când ţi se dă foc Steagului Naţional, când îl arde pe rug pe Avram Iancu, când se afişează doliu „general” şi protest civic de Ziua Naţională a României, când nu ţi se dă o cană de apă sau o bucată de pâine pe banii tăi (!) dacă nu o ceri în ungureşte, te întrebi: e doar rodul propagandei sau este chiar ură!? În acest caz, lupta se mută din planul etnic în cel al subminării politice şi identitare.

Negarea României ca stat naţional suveran şi invocarea federalizării sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunţarea Tratatului de la Trianon, sunt acţiuni de neiertat contra existenţei naţionale a românilor. Or, cu asemenea teme nu este loc de aşteptare şi nici urmă de toleranţă. 

Români, apăraţi TRIANONUL!

La 1 decembrie 1918 pântecele fertil al Istoriei a născut pe Vatra Neamului, după secole de travaliu dureros, Statul Naţional Unitar Român. Operă a Noii Ordini Mondiale Post-Imperii, Statul Românilor a înfiat toţi fiii pământului său sub dreaptă şi nobilă rânduială regală românească. Şi pentru că a fost o naştere în Timpul Istoric şi nu în maternitatea unor cancelarii, a avut drept naşi chiar pe Cei Trei Magi de la Apus: Willson, Loyd şi Clemanceau care au semnat Certificatul de Naştere la 4 iunie 1920. Certificaţi sub semnul Victoriei! Sub acest certificat de naştere s-au regăsit şi fraţii noştri gemeni de atunci, Cehoslovacia şi Yugoslavia. Este pentru prima dată în istorie când şi maghiarii au primit un stat recunoscut ”de jure” dar pe care nu îl recunosc nici astăzi. Chiar şi după Pacea din 1947, rigorile Trianonului au rămas aceleaşi, cu excepţia unei grele nedreptăţi răsăritene adusă românilor. Însă, odată cu căderea zidului Berlinului a început revanşa perdanţilor celor două războaie mondiale. Au fost asasinaţi fraţii noştri gemeni, Cehoslovacia şi Yugoslavia. Am rămas singuri şi supravieţuitori. Revanşarzii încearcă să ne desfiinţeze Certificatul de Naştere. Îl neagă pe toate căile şi mijloacele manipulatorii ale unei lumi amnezice şi superficiale. Pentru a ne desfiinţa ca Stat Naţional îşi neagă până şi propriul statut european. Se riscă totul pe cartea insolvenţei istorice. Negaţionismul iredentist maghiar are o ţintă fixă: ROMÂNIA.

Iar stataliştii noştri se întrec în argumente filosofice şi invocări de principii! În loc să apere Istoria şi demnitatea noastră de impostură şi ură.

În loc să obligăm prezentul să respecte jertfa trecutului şi să urmeze Calea Neamului Românesc.

 

Fraţi şi Surori întru Credinţă şi Neam,

La Alba Iulia şi Zlatna se aude strigătul răstit al românilor de dincolo de Carpaţi către cei care practică autismul politic la Bucureşti. Dar şi ropotul de furie al acelora care au în neamul lor sute de mii de suflete moldo-vlahe pierite sub ordinul „Treceţi batalioane române Carpaţii”, pentru ca umbra secolelor de umilinţe să fie împrăştiată din sufletele fraţilor ardeleni de pretutindeni.

Scriu aceste rânduri cu gândul la timpul care vine. Mâine, ziua de azi va fi trecut. Iar de nu vom şti să ne făurim demnitatea posterităţii încă din timpul vieţii, nu vom merita veşnica pomenire.

Acest Congres, organizat prin spiritul patriotic al Zlatnei şi vrednicului ei primar Silviu Ponoran, este un semn al prezentului că nu i-am uitat pe cei jertfiţi dintre noi şi nici nu vom lăsa ca uitarea să se transforme în mormântul existenţei noastre viitoare.

Aşa am fost şi aşa vom rămâne: o Ţară, un Popor, o Credinţă!

„Suntem români şi punctum”

„TRĂIASCĂ NAŢIA!”

 

Gen.(r.) prof. dr. Mircea CHELARU