Cu prilejul centenarului Păcii de la Trianon, îi suntem recunoscători preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson, căruia i se datorează arhitectura României şi Europei de azi

Thomas Woodrow Wilson, cel de-al 28-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1913-1921), a câştigat alegerile prezidenţiale din 1912, campania sa punând accent pe măsurile progresiste ale politicii sale liberale.

Începând cu 1914, mandatul prezidenţial al lui Woodrow Wilson s-a concentrat pe politica externă, fiind hotărât să păstreze neutralitatea ţării în contextul declanşării Primului Război Mondial. După scufundarea pachebotului ”Lusitania” la 7 mai 1915, dar şi a altor nave civile, guvernul SUA a adresat Germaniei energice proteste diplomatice.

În 1916, electoratul american a reacţionat la sloganul ”Să stăm departe de război” ceea ce a dus la realegerea lui Woodrow Wilson pentru un nou mandat de preşedinte, potrivit site-ului oficial al Premiilor Nobel.

 Cu toate acestea, în 1917, problema navigaţiei libere pe mările lumii l-a constrâns la o schimbare decisivă. La 31 ianuarie, Germania a anunţat că a aprobat un război al submarinelor total, rezervându-şi dreptul de a ataca orice navă. La 27 martie, după ce patru nave americane au fost scufundate, Wilson a decis să solicite o declaraţie de război. Woodrow Wilson a adresat Congresului, la 2 aprilie 1917, propunerea de a declara război Germaniei, iar la 6 aprilie, Congresul SUA a aprobat-o.

La 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului american, preşedintele Woodrow Wilson, în încercarea continuă de a negocia un tratat de pace a prezentat ”cele 14 puncte”, un proiect ce viza restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial.

În urmă cu 100 de ani, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a conturat un proiect pentru restabilirea păcii în Europa, iar două dintre cele 14 puncte ”wilsoniene” se referă direct la situaţia ţării noastre şi pregăteau condiţiile pentru unificarea României. Punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului autodeterminării naţionalităţilor, iar punctul 10 stabilea fără echivoc evacuarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegru, plus garanţii internaţionale pentru independenţa politică şi teritorială a statelor balcanice.

Declaraţia preşedintelui american, cele 14 puncte, au avut o influenţă covârşitoare atât asupra destinului României, cât şi a întregii Europe, mai ales Europei formate după dezmembrarea marilor imperii, cu predilecţie a Imperiului Austro-Ungar.

Trebuie spus că acest principiu al autodeterminării naţionalităţilor, care este, de fapt, cel puţin din perspectiva noastră, cel mai important, a venit în urma unor analize serioase făcute de o comisie de experţi americani, formată din geografi, istorici, specialişti în relaţii internaţionale şi aşa mai departe. Ele au fundamentat aceste 14 puncte.

A existat iniţial, atât din partea americanilor, cât şi a marilor puteri ale Antantei din Europa, dorinţa unei păstrări, într-un fel, a Imperiului Austro-Ungar, pentru că era considerat pentru securitatea regiunii o variantă mai bună, existând tendinţe de formare a unei federaţii pe bazele fostului imperiu. În acea perioadă, 1917-1918, când se conturează principiul naţionalităţilor, exista o criză majoră în Rusia din cauza revoluţiei bolşevice şi a tendinţei acesteia de extindere în Europa centrală.

Pe de altă parte, mai era o problemă majoră: dezmembrarea Austro-Ungariei ar fi lăsat, practic, fără obiect o conferinţă de pace, pentru că în locul unui imperiu vinovat de război, un imperiu învins, am fi avut o serie de state naţiuni fără nici o responsabilitate cu privire la război. ªi atunci a existat această problemă, cu cine se va semna un eventual tratat de pace, dacă pe ruinele fostului imperiu vor fi doar state-naţiuni fără nici o responsabilitate?

În acelaşi context, la congresul de la Roma din aprilie 1918, naţiunile din Austro-Ungaria au hotărât declanşarea unei campanii vaste, la nivel european şi mondial, pntru recunoaşterea dreptului propriu de a-şi hotărî viitorul politic. În SUA au avut loc mitinguri ale reprezentanţilor naţiunilor din Austro-Unagria la care au fost mobilizate şi diasporele care locuiau în SUA. În plus, articolele din presa americană susţineau revendicările naţiunilor în detrimentul celor care cereau păstrarea monarhiei austro-ungare. De la sfârşitul lunii august 1918, mitingurile şi campaniile mediatice au fost în comun, ale românilor, sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, italienilor şi polonezilor care adoptau rezoluţii antihabsburgice.

În cele din urmă, preşedintele Wilson a cedat presiunii opiniei publice. Campania a culminat cu momentul 20 septembrie 1918 când preşedintele Wilson a decis să-i primească la Casa Albă pe reprezentanţii naţionalităţilor. Fiecare a pledat pentru cauza proprie, preşedintele era informat despre campaniile desfăşurate şi, ca o concluzie a acestor discuţii el a declarat că s-a convins de sfârşitul dublei monarhii austro-ungară. Nu se mai punea problema menţinerii integrităţii teritoriale a Austro-Ungariei, era convins că popoarele din acea monarhie aveau dreptul şi libertatea şi susţinerea SUA pentru a decide asupra sorţii lor.

Au fost trei comisii diferite, Comisia SUA, formată din oameni de ştiinţă care au stat şi în spatele proiectului wilsonian, Comisia britanică şi Comisia franceză, extrem de importante pentru România, mai ales cea franceză.

Toate analizele făcute de către specialiştii americani, de altfel şi de cei britanici şi francezi, arătau că conform acestui principiu, era foarte limpede, Transilvania va trebui să revină României.

Comisia franceză a stabilit, de exemplu, că dincolo de principiul etnicităţii în stabilirea graniţelor, mai trebuie luate în calcul şi alte elemente, elementele geografice - râuri şi aşa mai departe - sau elementele care ţin de infrastructură şi atunci graniţa României considerându-se sistemul de infrastructură şi limitele geografice a fost întinsă mai spre vest, spunându-se că ruta Timişoara - Arad - Oradea - Satu Mare trebuie să conţină şi elementele de infrastructură.

Pe ruinele fostului imperiu au apărut state importante: statul cehoslovac, regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Polonia reapare şi ea, deci iată, avem o întreagă arhitectură a Europei Centrale, care, evident, este bazată pe aceste principii wilsoniene.

Influenţa puternică a doctrinei preşedintelui Woodrow Wilson,  a condus, totodată, la apariţia societăţii naţiunilor între cele două războaie mondiale şi, mai târziu, după Al Doilea Război Mondial, la crearea Organziaţiei Naţiunilor Unite.

În 1919, Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de reinstaurare a păcii, ideile sale inspirând mişcări de eliberare naţională în întreaga lume.

Col. (r) Gabriel GRIGORAȘ