Vasile Stroescu, primul preşedinte al Parlamentului României Mari

Bine ar fi să nu uităm nici această dată, nici acest om şi nici faptele lui ieşite din comun…

Pe 1 Decembrie 1919, acum un secol, a deschis şedinţele Primului Parlament al României Mari Marele Român Basarabean, Vasile Stroescu, în calitatea sa de Prim Preşedinte al Parlamentului României Mari... Vă propun un material despre el de pe site-ul Mold-Strit şi un album de fotografii de la baştina lui, din Trinca Hotinului, azi r-nul Edineţ, un sat mai frumos greu de găsit, cu oameni la fel de frumoşi… Atunci când Patriotul de la Alba Iulia, Ioan Străjan, mi-a transmis la Centenarul Marii Uniri două sute de Brăduţi ai Unirii pentru Basarabia a insistat să nu uit de Trinca, baştina celui mai mare Unionist şi Patriot Român de pe plaiul nostru, să merg cu Brăduţii peste tot unde a lăsat urme adânci Vasile Stroescu, prin toate ctitoriile sale… I-am dat cuvântul şi se pare că ...m-am ţinut bine de el: Nici alte ctitorii de-ale Stroescului nu mai cunosc dar nici brăduţi nu prea mulţi au mai rămas… Dar la Trinca lui Vasile Stroescu am fost pe 2 iunie 2019 şi voi mai fi până voi reuşi să-i adun toate urmele într-o carte de POEME ÎN IMAGINI... El a meritat-o, noi, urmaşii, mai puţin o merităm...

Pe 1 decembrie 2019 se împlinesc 100 de ani din momentul când şi-a deschis şedinţele primul Parlament al României Mari, apărute după Marea Unire din anul 1918. Cel care a deschis şedinţa şi a ţinut primul discurs a fost Vasile Stroescu, boier basarabean ales senator într-o circumscripţie din Basarabia.

Cuvântarea lui este parcă scrisă şi pentru ziua de azi.

„Cu mâna străinilor e bine numai foc să iei!“

„De acum a venit timpul ca să ne aşezăm treburile înlăuntrul ţării. După obiceiul care a devenit a doua natură ne uităm împrejur ca cine ne-a ajuta, ca noi de-a gata să gustăm fructele muncii altora.

Nu, Domnilor aşa nu mai merge. Trebuie să muncim şi să ne îngrijim singuri de binele nostru. Este o vorbă „Cu mâna străinilor e bine numai foc să iei“. Poate că e bine, dar nu creştineşte şi nici omeneşte!... În viaţa noastră trebuie să avem gânduri şi mâni curate“, a vorbit Vasile Stroescu, aplaudat îndelungat de aleşii poporului.

Boierul cel exigent, dar bun s-a născut la 11 noiembrie 1845, în Trinca, judeţul Hotin (în prezent raionul Edineţ) în familia lui Vasile Ion Stroescu şi Caterina Guţu. Era cel mai mic, dintr-un şir de 15 copii, din care nu au supravieţuit decât opt (patru fete şi patru băieţi). În epoca sovietică s-a încercat a se şterge amintirea lui şi a familiei sale, pentru că a fost pentru unirea Basarabiei cu România. Totuşi, biserica din satul Trinca, ridicată de părinţii săi a rezistat, graţie oamenilor.

În plus el a lăsat ca moştenire şi un spital, construit la începutul secolului XX şi dotat cu toate de ce avea nevoie. Spitalul însă nu a mai rezistat tranziţiei şi din el au mai rămas câteva încăperi, restul, inclusiv casa părintească stau nefolosite.

Studiile şi le-a facut pe rând la liceele din Chişinău, Kameneţ-Podolsk şi la liceul Richelieu din Odessa. A studiat apoi dreptul la Universitatea din Moscova, Petersburg şi Berlin, mergând practic pe urmele fratelui mai mare Mihail. Apoi a călătorit prin Europa. Reîntors acasă, a fost numit judecător la Tribunalul din Hotin până la moartea tatălui său, în 1875, când a renunţat la carieră şi s-a stabilit în satul Brânzenii Noi din judeţul Bălţi (în prezent raionul Edineţ), unde deţinea o moşie şi unde astăzi mai poate fi vizitat conacul boieresc, transformat de sovietici în spital de psihiatrie.

A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 9.000 hectare. Le-a administrat atât de bine, încât, spre sfârşitul vieţii sale, ajunsese să deţină 25.000 hectare, cărora li se adăugau mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi şi numeroase conace. Despre caracterul său de administrator vorbeşte faptul că personal verifica calitatea aratului şi era în stare să găsească locurile unde brazda acoperea pâmântul nearat. Şi atunci păzea pentru cei care nu au şi-au făcut bine munca. Îi ştia şi la bătrâneţe pe toţi ţăranii săi pe nume, iar în tinereţe cunoştea toate miile de capate ale turmelor de vite.

„Era un om modest şi cumpătat, econom cu banul agonisit de el, drept şi milostiv cu cei sărmani, sever şi necruţător faţă de cei risipitori“, îl caracteriza mai târziu poetul Ion Buzdugan, născut la Brânzeni.

Tot el explica faptul că în vâltoarea primului război mondial şi a revoluţiei bolşevice din 1917, când de pe faţa pământului au fost şterse mai multe conace boiereşti, cel de la Brânzeni al lui Vasile Stroescu a rezistat, prin faptul că ţăranii din partea locului chiar l-au păzit de prădători.

A ctitorit singur sau împreună cu fraţii şi surorile mai multe biserici şi spitale. Prin anul 1899 a propus autorităţilor din Basarabia bani pentru şcoli în limba română, dar oferta nici nu a fost discutată.

Mecena românilor

După refuzul autorităţilor ruse, Vasile Stroescu şi-a mutat atenţia spre românii din Vechiul Regat şi în Ardeal. În Moldova de peste Prut a ajutat cu peste 200.000 de lei la fondarea a 30 de şcoli primare.

In 1906, când Vechiul Regat sărbătorea 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, Vasile Stroescu, vizitând marea expoziţie retrospectivă de la Bucureşti, donează 200.000 de lei pentru construirea Catedralei Intregirii Neamului, care a fost înălţată şi inaugurată abia peste o sută de ani. Peste doi ani, va mai dona în acest scop incă 100.000 de lei.

Totuşi cele mai multe donaţii au fost făcute pentru românii din Transilvania, mai ales pentru înfiinţarea de şcoli săteşti în limba română.

În aprilie 1910, fiind creştin ortodox, a trimis bisericii greco-catolice din Ardeal imensa sumă de 100.000 coroane, pentru a contracara efectele unei legi a învăţământului din 1907, prin care se urmărea maghiarizarea învăţământului confesional românesc din Translivania.

„Când, acum câteva săptămâni, s-a auzit că dl. Vasile Stroescu - Vasile de Stroesco, cum se scrie  d-sa, ca nobil basarabean, coborâtor al vechilor noştri răzeşi şi boieri - a făcut o danie de 100.000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit să sprijine, împotriva oricui, şcoala românească, a fost o uimire. Se poate ca un român bogat să facă un astfel de lucru? Dar aceasta înseamnă călcarea în picioare a celor mai frumoase datini naţionale! Când cineva din neamul nostru are bani de prisos mai cumpără moşii, clădeşte vreun palat aurit, călătoreşte pe unde dracul şi-a-nţărcat copiii sau face pe “boierul valah“ în lumea cântăreţelor şi dănţuitoarelor din Paris, ori de-l ajută vrâsta ori nu“, comenta gestul boierului basarbean, marele istoric Nicolae Iorga.

Drept recompensă pentru actele de binefacere şi pentru contribuţia la trezirea conştiinţei naţionale, a fost ales în unanimitate Membru de Onoare al Academiei Române, pe 24 mai 1910. Vasile Stroescu s-a mirat: „o faptă simplă şi firească, s-a produs atâta mişcare şi atâta zgomot“.

Câte donaţii a oferit nu se ştie pentru că multe le făcea fără a-şi spune numele, dar din presa vremii din Ardeal se poate deduce că e vorba de sute de şcoli şi biserici care au beneficiat de ajutorul său. Nu întâmplător a fost supranumit „Mecena Românilor“. 

Deşi a umblat foarte mult prin lume şi cu toate că deţinea o avere considerabilă, când venea la Chişinău, de la gară spre centru, lua tramvaiul şi nu o birjă, justificându-şi opţiunea simplu: “Tramvaiul costă 3 copeici, iar birja 3 ruble, şi aceste 3 ruble vor fi de mare folos la vreun ţăran din Maramureş“.

În Basarabia a susţinut apariţia ziarului „Cuvânt Moldovenesc“, ajutând redacţia condusă de Pan Halippa cu fonduri pentru abonamente pentru ţărani. În timpul primului război mondial nu va mai avea acces în Ardeal, fiind considerat încă până la 1914 chiar un pericol public pentru admnistraţia austro-ungară. Presa maghiară chiar a scris că ar pregăti o rebeliune, ca să rupă Translivania de la Imperiul Austro-Ungar.

După detronarea ţarului rus în martie 1917, s-a aflat o perioadă la Odessa şi Chişinău, unde sprijină crearea, devenind chiar preşedintele, Partidului Naţional Moldovenesc (1917). În septembrie 1917, fiind bolnav a plecat din Rusia în Anglia, de unde a mers apoi la Paris şi de unde a sprijinit toate acţiunile pentru realizarea Marii Uniri. Va reveni în România Mare abia la începutul anului 1919,, fiind ales senator.

Reforma agrară şi Şcoala agricolă

Cu puţin înaintea morţii sale, a dăruit 100 ha de pământ şi conacul părintesc de la Brânzeni pentru Şcoala Agricolă şi pentru alte două şcoli-accesorii, de lemnărie şi fierărie, plus o fermă pentru învăţământul fiilor de ţărani din zonă. Donaţia era gândită astfel ca Şcoala să-şi poată câştiga bani şi menţine existenţa timp îndelungat. Sovieticii au transformat-o însă în spital de psihiatrie.

Deşi a contribuit mult la Marea Unire va fi şi unul dintre cei care va avea de pierdut de pe urma reformelor adoptate în cadrul României Mari. Astfel a rămas fără 500 de hectare de pădure, în urma reformei agrară din Basarabia (https://lege5.ro/Gratuit/heztqnjy/decretul-nr-1036-1920-dereforma-agrara-pentru-basarabia-votata-de-sfatul-tarii-la-27-noemvrie-1918-si-decretata-prindecretul-dela-21-decemvrie-1918-cu-no-3791-se-ratifica-cu-modificarea-art-1-12-14-) din anul 1920. Chiar va fi parte la un proces iniţiat contra statului român de mai muţi proprietari de păduri din Basarabia.

Moare la 15 aprilie 1926, iar Guvernul i-a organizat funeralii naţionale fiind înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, pe Aleea Teilor.

prof.univ.dr. Vasile ŞOIMARU