Ca să comentezi – trebuie să fii stăpân pe subiect!

 Evident, istoria este (şi) o chestiune de interpretare a unor fapte, stări şi mersuri şi – la fel de evident – o raportare la acestea.

 Ca atare, în istoriografie se deschide un larg câmp subiectivismului, partizanatului, ba chiar şi (să-mi fie cu iertare) ignoranţei (reale sau mimate doar) ori, poate mai bine spus, „minciunii” prin omisiune.

 Bineînţeles, orice încercare de remediere (nemaivorbind de „punere la punct”) poate suferi, la rândul ei, exact de aceleaşi tare şi vicii!

 Aşa stând lucrurile, mai ales la un neistoric, cele de mai sus (în speţă contestările – corecturile) pot fi binevenite şi utile doar în chestiuni punctuale – date, fapte, identităţi, conjuncturi speciale etc.

 Unde vreau să ajung?

 Am citit undeva – nu-mi amintesc sursa şi nici nu mă interesează (dacă vreţi ceva în aceeaşi ordine de idei: nu mă interesează informatorul, ci informaţia!) – următoarele:

 „Amatorii care vor să impună zvonul, falsul, ca adevăr istoric”;

 „Asaltul Ungariei din acel timp („de pe timpul dualismului Austro-Ungar până azi”) asupra civilizaţiei vechi-ortodoxe a Maramureşului, în scopul expansiunii sale teritoriale pe direcţia nord-est”;

 „Eseul (...) abordează maghiarizarea (...) doar prin biserică. Face referire (...) la Episcopia greco-catolică ruteană de la Muncaci. Care s-a instalat pe locul fostei ctitorii a voievozilor maramureşeni, Mănăstirea Peri, nume de fală în cultura română.

 După care, tam-nisam, comentatorul („avizat”) al eseului: „Este preocupat de Biserica Greco-Catolică Română din Transilvania, căreia îi evidenţiază meritele imense şi nepieritoare în evoluţia naţiunii române şi configurarea spiritualităţii româneşti moderne”.

 Aş putea să mă opresc aici, având deja material nu pentru un articol, ci pentru o carte. Dar, aflându-ne doar la început, mă voi rezuma doar la o „epicriză de etapă”. Va trebui să încep (cu scuzele de rigoare) cu nişte elementare date de istorie. De ce? Pentru că cele de mai sus (nemaivorbind de cele ce vor urma) arată, limpede, ignorarea acestora. Iată datele:

·     Regatul maghiar a fost romano-catolic, de la început;

·     Reformaţii (calvini, luterani, unitarieni etc) au apărut în 1536 (sinodul de la Basel) şi au prins rădăcini şi în Ungaria, dar cu precădere în Principatul Transilvan;

·     Greco-Catolicismul – hibrid tactic al prozelitismului romano-catolic – a fost creat spre a-i „converti” pe „schismaticii” ortodocşi şi a apărut în 1596 (sinodul de la Brest-Litovsk), în Polonia, destinat fiind ucrainenilor ortodocşi de acolo. În Transilvania apare la 1700 – vizaţi fiind românii ortodocşi – din iniţiativa Curţii (catolice) de la Viena, cu binecuvântarea Vaticanului şi sub controlul primatului romano-catolic maghiar de la Esztergom (Stigonium);

·     Ca atare, dezbinarea religioasă, cu viză deznaţionalizatoare, a românilor din Ardeal, cu pătrundere din nord-vest (Maramureş), a început nu în Austro-Ungaria (1867-1918), ci în 1700, când Ungaria aparţinea efectiv de Imperiul Habsburgic.

Se naşte întrebarea: ce-a fost Biserica Greco-Catolică (ca instituţie!!!), vector al „asaltului

Ungariei asupra civilizaţiei vechi-ortodoxe a Maramureşului, în scopul expansiunii sale teritoriale pe direcţia nord-est (şi nu numai)?” – sau „posesoarea unor merite imense şi nepieritoare în evoluţia naţiunii române şi configurarea spiritualităţii româneşti moderne”? Aud?!!

Să trecem la „Episcopia greco-catolică de la Muncaci, care s-a instalat pe locul fostei ctitorii a voievozilor maramureşeni, Mănăstirea Peri, nume de fală în cultura română.” Să vedem cum este pomenită aceasta în Enciclopedia („greco-catolică”) Minerva: „Mănăstire în Maramureş (azi în Cehoslovacia), zidită de Sas Vodă, fiul lui Dragoş, înainte de 1391. La această dată fiii lui Sas: voevozii Baliţa şi Drag închină mănăstirea Patriarhiei din Constantinopol. Patriarhul Antonie o face stavropighie şi numeşte exarh al său pe egumenul de aici, Pahomie, ales de călugări. Pahomie avea drepturi întinse, afară de sfinţirea de preoţi rezervată episcopilor locali – peste ţinuturile Sălaj, Arva, Ugocea, Bereg, Ciceu, Unguraş şi Bistra. Drepturile de exarh le-au păstrat şi egumenii: Simion Sălăgeanul (1456-8) şi Hare (1494), pe urmă episcopii de Muncaciu le iau pentru ei. O şcoală pentru preoţi a fost şi aici.. Pe vremea lui Mihai Viteazul e episcop Serghie, egumenul de la Tismana (1597-1607). Se crede că la această stavropighie ar fi fost o şcoală de pisari şi că aici s-au copiat cele dintâiu texte ms. în rom. (v. Apostolul de la Voroneţ, Psaltirea şcheiană.)”

Cum „s-a instalat Episcopia greco-catolică de la Muncaci pe locul fostei ctitorii ortodoxe”, credem că nu mai e cazul să menţionăm. Important este că în sursele maghiare („Révai Nagy Lexikona”, vol. 14, pag. 93; „Hodinka Antal – A munkácsi görög-katolikus püspökség története”, Budapest, 1910) se precizează că papa Clement al XIV-lea, în 1771, o reorganizează, iar împărăteasa Maria Terezia o dotează substanţial. Dintre aceste dotări amintim că primeşte, printre altele, 724 de parohii. Dintre care, pe parcurs, cedează, nu puţine, şi altor episcopii, printre care şi celei de la Hajdudorog (70 la număr). Printre beneficiare mai figurând şi Oradea (72), Gherla (94) etc. (Sapienti sat!!!).

și dacă tot veni vorba de Hajdudorog – să lămurim şi treaba asta. Citez din acelaşi comentatotor (care acuză pe alţii că vor să impună svonul şi falsul drept adevăr istoric!): „Episcopia greco-catolică maghiară de la Hajdudorog a fost înfiinţată în anul 1912, deoarece guvernul de la Budapesta nu era mulţumit de rezultatul obţinut în primii 40 de ani de maghiarizare a naţionalităţilor nemaghiare (...) , astfel se preconiza o forţare a maghiarizării prin biserică.” Sancta Simplicitas!!! Pentru numele lui Dumnezeu, aici nu era vorba de 40 de ani, ci de sute de ani, aici nu era vorba de nemulţumire (ci dimpotrivă!), aici nu era vorba de forţare prin biserică, ci de desăvârşirea unei meghiarizări deja efectuate (exact prin „meritele imense şi nepieritoare” ale Bisericii greco-catolice – ca instituţie oficială!). Biserica greco-catolică maghiară de la Hajdudorog a fost înfiinţată exact pentru cei un sfert de milion de români

care şi-au pierdut nu numai naţionalitatea, ci şi limba şi nu mai înţelegeau slujba în limba română!!! Iată cum era prezentată, în presa maghiară a epocii (Budapesti Hirlap, nr. 88/12 aprilie 1912) aberaţia de mai sus: „ Noua episcopie greco-catolică maghiară pune capăt acestei situaţii aberante şi ruşinoase – restituind naţionalitatea maghiară unei populaţii de un sfert de milion de oameni, care n-au putut, datorită apartenenţei confesionale, să devină membri legitimi şi cu drepturi depline ai maghiarimii. Pe de altă parte, aceşti 250.000 de unguri se vor elibera, în fine, de permanenta grijă şi teamă că, în propriul lor stat naţional, urmaşii lor – datorită apartenenţei la o confesiune naţională străină – vor fi expuşi fără încetare pericolului deznaţionalizării.”

Deci aşa: nu românii greco-catolici au fost deznaţionalizaţi (maghiarizaţi) – ci ungurii greco-catolici (vorba secuiului: oricine ori ce-ar spune – aşa animal nu există!!!) riscau să fie total şi definitiv deznaţionalizaţi în situaţia dată!!!

Chestiunea este demnă de Guiness Book!

Am exagerat oare cu sfatul din titlul articolului?

dr.   Zeno MILLEA