România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Carte şi Arte româneşti în Franţa

 

I

 

 Invitată la Salon du Livre, ediţia a XX-a (15-16 iunie 2019), Montmorillon (Muntele micului maur), un oraş de lângă Poitiers asemănător cu Sinaia noastră, dar mult mai liniştit, s-a întâmplat ca ziua deschiderii să corespundă cu cea de a o sută treizecea comemorare a Luceafărului românesc mutat în locul lui menit din cerul Poeziei. Teii îşi scuturau floarea şi pe acolo dar numai cei cu suflet românesc ştiau de sensul tainic al acestei minuni.

 Iată cum prezentarea volumului de poeme Eminescu, Passe le temps, vienne le temps!, apărut la Editura TipoMoldova, 2014, de a cărui traducere în limba franceză sunt răspunzătoare, a fost o punte de legătură între poezia romantică franceză – Hugo, Musset & comp. şi, poezia română concentrată în acele toate care trebuind să poarte un nume li s-a spus Eminescu. Cel de al doilea volum prezentat a fost Antologia de poezie franceză Trecea un cântec peste veacuri, ed. TipoMoldova, 2016 şi, al treilea - La Roumanie vue par les Français d’autrefois, editura ICR, Bucureşti, 2013, ediţia a doua, care cuprinde o selecţie de texte – mărturii despre România, lăsate de francezii care vor fi trecut (sau rămas) pe pământul românesc de-a lungul timpului, începând cu perioada domniilor fanariote în Ţările Române când trimişii Porţii veniţi să ne fericească neamul aveau nevoie de tălmaci spre a li se face înţelese poruncile de către oamenii pământului. Iar tălmacii erau cel mai adesea francezi care îndeplineau sarcină de scribi, preceptori, grămătici.

 Dar să începem cu începutul.

 Înainte de a ajunge în Cité du Livre et de L’écrit / Cetate a Cărţii şi a Scrisului, cum mai este numit oraşul Montmorillon datorită păstrării şi cultivării vechii sale tradiţii întru meşteşugul scrisului ca artă şi a tipăririi de texte (Muzeul Scrisului şi al maşinilor de scris de aici stă mărturie şi este vizitat cu interes de publicul iubitor de carte!), o escală la Paris mi-a prilejuit vizitarea Muzeului Luvru unde, chiar în această perioadă – La Saison Franco-Roumaine, 2019, în aripa Richelieu a fostului Palat Regal, este expusă comoara de Broderie şi Tapiserie Bizantină din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (şi nu numai!).

 Aduse din România de prin lăcaşe sfinte sau de prin muzee, ba chiar şi din alte ţări pe unde odoarele româneşti sfinţite de mâini de muritor vor fi ajuns, dăruite sau însuşite samavolnic, acestea îşi etalează acum splendoarea în celebrul Luvru parizian, rivalizând princiar cu alte comori de artă de aici.

Fiecare instituţie românească deţinătoare de obiecte de patrimoniu a oferit exponate întru realizarea amplei expoziţii de la Luvru, dar un rol cu totul aparte l-au avut Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi, nu în ultimul rând, Ministerele – al Culturii şi Identităţii Naţionale, al Apărării Naţionale, al Afacerilor Externe.

 Exponatele par puii cloştii de aur, adunaţi în jurul imaginii simbol a steagului liturgic al lui Ştefan cel Mare, pe care este brodat chipul Sfântului Gheorghe, lucrare executată de călugării de la mânăstirea Putna în urmă cu peste 500 de ani, la comanda Domnitorului în cel de al 43-lea an de domnie a acestuia, ajunsă nu se mai ştie cum şi când la Mânăstirea Zografu de pe Muntele Athos, recuperată de armata franceză în Primul Război Mondial şi, restituită României în 1917 în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc la Universitatea Sorbona, întru pecetluirea sub semn simbolic al bunelor relaţii culturale dintre Franţa şi România. Să ne amintim că la ceremonia de defilare a regimentului românesc alături de francezi de la Paris, după încheierea luptelor din Primul Război Mondial, generalul Berthelot care se afla în tribună alături de Mareşalul Foch, i-a şoptit acestuia: Saluez-les, Monsieur le Marechal, ils sont de la famille! / Salutaţi-i, domnule mareşal, sunt de-ai noştri, fac parte din familie!

 Între exponate – Evangheliarul de la Humor, cu ferecături de argint, o hartă a Principatelor Române. Dar de ce mi se pare că locul nemarcat – alb, în care ştim că e Transilvania, parcă ar fi ecoul surd al Ţipătului acela sfâşietor din tabloul lui Munch? Mai este aici portretul lui Eremia Movilă şi şirul numeroaselor lui progenituri (Suceviţa), Ştefan cel Mare (Pătrăuţi; Voroneţ), Epitaful de la Cozia din anul 1400 (Muzeul Naţional de Artă Bucureşti), un iconostas adus de pe la Moscova, un epitraf dăruit de Domnul Ştefan fiului său Alexandru (Mânăstirea Putna), alte şi alte ofrande făcute mânăstirilor din Govora, Bistriţa, Cotroceni, Salonic etc. Iată şi Acoperământul tombal al lui Simion Movilă, cel al lui Eremia Movilă, inscripţionate în slavonă cu fir de aur şi argint: Sunt în mâinile Domnului; iată portretele brodate în fir de aur ale lui Ion, fiul lui Vasile Lupu şi, al Tudoscăi, soţia mult bogatului Domn, alte şi alte alese broderii la care mâini iscusite de doamne şi domniţe, călugări şi călugăriţe, vor fi înnobilat fiecare centimetru pătrat de ţesătură cu aurul artei lor blagoslovite. Sunt expuse deopotrivă fotografii realizate de artistul fotograf Gabriel Millet (1867-1953) în special cele făcute după creaţiile de artă bizantină în Balkani.

 Ar mai fi de adăugat că în anul 1925 s-a organizat tot la Paris sub patronajul Reginei Maria prima mare expoziţie de artă românească la Musée du Luxembourg / Jeu de Paume, iar în 1947, la Presse Universitaire de Paris, apărea albumul Broderie religieuse de style byzantin.

 Cu ocazia expoziţiei de artă bizantină românească de la Luvru (17 aprilie - 29 iulie 2019) a fost editat albumul Broderies et tradition byzantine en Roumanie du XV-e en XVII-e sičcle. O bijuterie editorială. Şi prin aceasta s-a vrut să se marcheze împlinirea unui secol de când Regina României Întregite a mers la Paris să susţină în faţa marilor puteri recunoaşterea de către acestea a drepturilor istorice ale românilor. Şi a reuşit!

 Trebuia să ajung la Paris ca să am privilegiul de a vedea laolaltă atâtea splendori de artă medievală românească pentru care în ţară ar fi fost nevoie de multă căutare prin diversele locuri în care acestea sunt împrăştiate, ca să nu mai spun că prin alte părţi ale lumii, nici o nădejde să pot ajunge vreodată!

 De ce mi s-or fi părut acum somptuoasele sarcofage egiptene de la Luvru atât de severe şi terifiante cu toată pictura lor menită să-i îmbuneze chiar şi pe zei? Ştiu: nu aveau căldura mâinilor celor care vor fi brodat ca într-o rugăciune de taină fie un acoperământ tombal, fie o icoană, fie un stindard de domn apărător de glie străbună şi de neam.

 De ce surâsul Giocondei un pic mai enigmatic? Pentru că avea concurenţă loială în portretele bizantine de artă medievală românească, aflate acum la Galeria Richelieu de la Luvru, să spună în felul lor despre o ţară frumoasă cu numele de România. Când ni s-au întâlnit privirile, aceasta (de Gioconda vorbesc!) mi-a grăit în felul ei inconfundabil: Ce oameni minunaţi sunteţi voi, românii!

 Eram obligată să vă aduc această mărturie. Acum ştiţi.

 Dacă ajungeţi prin Paris nu rataţi această expoziţie! Dacă nu, întrebaţi-o pe Mona Lisa când o vedeţi.

 

II

Un mic oraş din marea Franţă

 

 Montmorillon – Muntele Micului Maur, căruia i se mai spune şi Cité de l’Écrit et des Métiers du LivreCetate a Scrisului şi a celor ce ţin de Meşteşugirea Cărţii, este un oraş cu veche tradiţie şi în fabricarea berii şi a vinului, totdeauna aceste două licori făcând casă bună cu scriitorii de oriunde ar fi ei pe pământul oamenilor.

 În Grand-Place - Piaţa Mare – corturi albe sub care editori, scriitori, traducători, graficieni, tipografi, din Franţa şi din alte ţări ce-şi spun francofone, trebăluiesc de zor să-şi etaleze pe nişte mese lunge/scurte, niciodată încăpătoare, „marfa” lor de dulce zăbavă ajunsă în ultima vreme frunzărită în grabă de publicul (ne)cetitoriu.

 Identific pe planul detaliat făcut de organizatorii Salonului spaţiul ce-mi fusese rezervat, apoi îmi ofer răsfăţul de a mă „balada” puţin prin oraşul acesta ca din poveste, străbătut de râul Gartempe care uneori, când capriciile meteorologice învaţă apele să iasă din corsetul malurilor, se umflă-n valuri şi ajunge până la zidurile catedralei Notre-Dame la Grande de secol al XIII-lea unde, într-o firidă avea să fie aşezată un secol mai târziu o statuie a Fecioarei spre aducere aminte de marea inundaţie când, potrivit legendei, Fecioara însăşi, purtată pe braţe de locuitorii oraşului pe străzi ar fi stăvilit furia apelor care ameninţau oraşul cu un nou potop, aducând acestuia un aer de Veneţie fără gondole şi înscriind pe zidurile care străjuiesc în tăcere şi neclintire malurile, urmele vijelioaselor sale treceri..

 O frescă şi un altorelief în piatră evocă evenimentul de atunci: Fecioara cuminţind potopul.

 Tot de prin veacul al XIV-lea, an de an, de Ziua Sfintei Maria avea loc până mai ieri o procesiune în semn de mulţumire pentru salvarea oraşului, cu, purtată pe umeri, statuia Fecioarei.

 Numai că de nişte ani buni procesiunea a fost dată uitării pe motiv că greul paşilor mulţimii ar dăuna podului de peste Gartempe...

 Adevărul este că omenirea se închină astăzi altor idoli, altor sfinţi, de când cu Revoluţia Franceză care i-a înscris pe regi între cetăţenii de rând, operaţiune de „nivelare” socială la care a „semnat” cu sârg şi sânge şi ghilotina…

 Străzile sunt înguste cam cât să îngăduie unei trăsurici (de altădată) să se strecoare pe-nserat, cu ocupantul ei cu tot, până la casa cu flori în fereşti a vreunei frumoase.

 De-ar fi să se ghideze doar după florile ca element distinct, supirantul de astăzi ar fi în mare încurcătură fiindcă toate casele au ferestrele încărcate de flori, flori la colţul zidurilor în nişe special gândite să ţină înmiresmatele poveri, flori în balcoane, flori în ghivece, flori vii după perdele...

 Pe străzi circulă mai nou motociclete furioase, sfărâmând cu uruitul lor insolent liniştea patriarhală a cetăţii.

 Impozantul fost Palat al Justiţiei cu donjonul prevăzut cu o ferestruică în partea superioară şi cu, în josul zidurilor, apa râului Gartempe, se răsfrânge în oglinda apei când curgerea e abia perceptibilă.

 Câţi nefericiţi prinşi în păienjenişul legilor îşi vor fi aşteptat în temutul donjon sentinţa şi, cum se va fi înclinat balanţa Judecăţii pentru ei de-a lungul timpului?

 Astăzi la Montmorillon Justiţia nu mai are Palat. La noi stă prost cu legile… Are însă Muzeu!

 A pierit şi breasla dogarilor iar butoaiele pântecoase de mai ieri îşi dorm somnul doagelor prin golul fostelor pivniţe ale urmaşilor podgorenilor de altădată.

 Nici berea n-a rezistat concurenţei impuse de marile trusturi. Se bucură de mare căutare două caricaturi cu parfum de hamei, făcute postere, şi care aduc bani buni celor care au mirosit afacerea, promovând-o cu asiduitate.

 Ca pretutindeni în lumea liberă, îndrăgostiţii se sărută cu patimă, abandonaţi chemării rugului mistuitor, ignorând trecătorii (care nu se sărută!).

 

 III

 Carte românească la Salon du Livre

 

 Şi-a fost ziua de 15 iunie 2019.

 Cetatea Cărţilor şi a Meşteşugului Scrisului de lângă Poitiers, părea tabăra lui Vlad Ţepeş fremătând în aşteptarea năvălirii … cititorilor însetaţi de carte (da, mai există !), în dimineaţa zilei care, pentru noi, românii, marchează mutarea de-a pururi în cerul poeziei a stelei ce-a murit luând veşminte de lut când teiul sfânt îşi scutură de floare creanga.

 Tocmai vizitasem Muzeul Maşinii de scris şi de calcul din apropierea Salonului de Carte. Puteam (?!) calcula cu aproximaţie cât timp i-ar fi trebuit fiecăruia dintre cei 120 de invitaţi la Salon ca să-şi prezinte cărţile. Dar am renunţat cu o ridicare din umeri. Veniseră scriitori din Franţa, din Africa, din toată Europa cea unită nu doar prin Cuvânt şi, bineînţeles, din România cea europeană şi ea.

 S-a întâmplat să fim “trei graţii” – La littérature roumaine au féminin, trei scriitoare de origine română, între care două – Anca Visdei şi Marina Anca, trăitoare în Franţa de mai mulţi ani şi, respectiv, subsemnata, rămasă acasă, pe ogorul strămoşesc întru semănat şi cules de litere sous le ciel de la francophonie/ sub cerul francofoniei, cer care ne cuprinde şi pe noi, ca ţară francofilă de mai bine de două veacuri şi, francofonă cu acte-n regulă din anul 1993 de când cu Sommet-ul de Francofonie desfăşurat în Insulele Saint-Maurice.

 Discursuri, zâmbete, strângeri de mână, cânturi şi, Salon du Livre, ajuns la cea de a XX-a ediţie, îşi deschide ... uşile corturilor albe din Place Régine Deforges din faţa bisericii de secol al XVI-lea de aici, pentru vizitatori-cititori.

 Prima observaţie: vizitatorii „vânează” cu mare interes cărţile expuse, mai cu seamă după ce acestea au fost şi prezentate, iar prezentările se fac non stop.

 Rândul cărţilor mele a fost să fie în chiar prima zi a Salonului. Şi am început, cum am socotit că se cuvine, cu Eminescu – Passe le temps, vienne le temps / Treacă vreme, vină vreme!, selecţie de 125 de poeme din creaţia lirică a poetului nepereche, ultimul mare poet romantic din Europa. Se împlineau exact 130 de ani de la stingerea lui.

 Foarte apreciat de auditoriu a fost sonetul Veneţia; paralelismul între lirica lui Musset şi profunzimea liricii eminesciene a dus la un foarte întregitor şi viu dialog cu publicul, uluit şi încântat deopotrivă să afle că în România se studiază (se studia, îmi şoptesc eu cu o umbră de amar) poezia franceză, ba chiar se şi recită firesc în original. Deloc întâmplător, deşi nu era în programul de prezentare, am asociat versurilor lui Eminescu în traducere franceză, poeme traduse în limba română din lirica franceză (Hugo, Baudelaire, Verlaine, Prévert) din antologia de poezie franceză din secolele al XIV-lea- XXI-lea, Trecea un cântec peste veacuri, editura TipoMoldova, Iaşi, 2016, realizată după o muncă de mai bine de două decenii - cât pentru a lăsa să se observe că marea poezie franceză îşi găseşte perfectă aşezare în limba română (şi invers!), fără să se trădeze deloc acel verlainian de la musique avant toute chose / muzica înainte de toate. Ce alta este poezia lui Ion Minulescu! Iar dacă secolul al XX-lea a dat un Jacques Prévert, cam ce este în literatura română din aceeaşi perioadă poezia lui Marin Sorescu ! Le-a plăcut Muzeul Satului, Trebuiau să poarte un nume şi, Shakespeare. De ce nu mă mir! Sunt adevărate diamante poetice!

 Timpul, acest mare mincinos, mi-a dat de veste că şi-a gătat rezerva care-mi fusese destinată de organizatori. Şi alte voci voiau să se facă auzite – José Frčches, Nous étions deux/ Am fost doi; Michel Quint, Les aventures de Cilento/ Aventurile lui Cilento; Mireille Calmel, La prisonničre du diable/ Prizoniera diavolului; Gilles Képel ca invitat de onoare, Je ręvais de changer le monde/ Am visat să schimb lumea (şi totuşi n-a fost decât un vis, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi, i-ar fi spus de dincolo de stele Eminescu al nostru…); Eric Giacometti, Le triomphe des ténčbres/ Triumful întunericului; Mohamed Sifaoui, Oů va l’Algérie?/ Algeria încotro?; Pascal Picq, L’intelligence artificielle/ Inteligenţa artificială; Anca Visdei, Alberto Giacometti, monografie. Numai inimă şi inteligenţă în această româncă scriitoare, dramaturg, om de teatru, memorialist. L-aş mai menţiona pe poetul Thierry Jouet, mândru de volumul său Poésies saisonničres/ Poezii din anotimpuri, un împătimit de haiku (pe care haiku-ul însă nu-l prea iubeşte…), ştiind de mulţi poeţi de la Societatea Română de Haiku, un împătimit de regnul vegetal amintind de delicatul poet René Guy-Cadou.

 După prima rundă de vorbărie despre volumele semnate de mine, am fost „preluată” de Radio local în direct şi mi s-a oferit un spaţiu generos unde am putut vorbi pe îndelete, mai întâi despre densul volum de mărturii despre români şi La Roumanie vue par les Français d’autrefois /România văzută de francezii de altădată, editura ICR, 2013, Bucureşti, dar şi despre francezii de azi care, nu ştiu de ce, nu mai reuşesc să ne vadă cu sufletul, când bine ştim că l’essentiel est invisible pour les yeux, cum zice Micul Prinţ...

 Am încheiat interviul cu recitarea poemului J’ai cherché mes amis inconnus (că de cântat nu m-am priceput!), care, pus pe muzică de Laurenţiu Profeta, a devenit “Chant ŕ la francophonie”. A trebuit să explic de ce apar în text numele de Enesco, Brancusi, Barbara, Brest. Primele două, dragii noştri fraţi întru latinitate, amintesc: 1. de genialul compozitor român de talie internaţională care odihneşte la Pčre Lachaise, George Enescu, nume de referinţă în muzica românească, compozitor căruia, la 16 ani, i s-a interpretat de orchestra pariziană Colonne în premieră, Poema Română şi, 2. Constantin Brancusi despre a cărui influenţă în revoluţionarea sculpturii mondiale din secolul al XX-lea nu cred că mai este nevoie să amintesc. Sunt creatori români care au adus Oraşului-Lumină şi artelor lumii un plus de strălucire care-şi are miez de foc în sufletul neamului nostru. Cât despre Barbara şi Brest, a se reciti Jacques Prévert, am sugerat eu...

 Întrebarea reporterului – Cum se face că voi, românii, vorbiţi atât de bine (literar) limba franceză ?, mi-a dat ocazia să aduc un omagiu acestei limbi elegante şi şlefuite de mai bine de două milenii:

 - Pentru că este cea mai frumoasă limbă din lume!

 În loc să tacă şi să aprecieze eleganţa răspunsului meu, reporterul a plusat uşor ironic, hăhăind pişicher de l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe matrozul ajuns pe creasta celui mai înalt val, alesul naţiei adică, cel cu un ochi la slănina la care teutonul Klaus avea să ajungă doar întinzând puţin mâna până-n grinda ca lucru bine făcut şi, cu celălalt (de ochi e vorba!) la făina rămasă în covata norodului, cam cât să orbeşti un şoarece:

 - Dar limba voastră, româna, he-he-he… cum este?

 Cu cel mai senin zâmbet, privindu-l în ochi în aşa fel încât să-l fac să-şi şteargă hlizeala de pe chip, i-am răspuns:

 - Limba noastră, stimate domn, este unică! E limba dorului.

Paula ROMANESCU