Centenar Al. Husar

(26 aprilie 1920 - 17 mai 2009)

Afectuoase nostalgii

Numele universitarului Alexandru Husar l-am auzit rostit prima dată, în casa fratelui său, Emil Husar, când familia sa locuia în Ilva Mică. Emil Husar era un om înalt, mulţumit de toate (ori aşa mi s-a părut mie?), de parcă toate i-ar fi mers strună. S-a căsătorit cu Maria, o verişoară primară de-a mamei, în vremea în care Emil a fost mecanic pe una din cele patru  locomotive care circulau pe calea ferată forestieră cu ecartament îngust Ilva Mică – Leşu Ilvei – Ierboasa – Bondar – Tisa – Iliuţa, locomotive care trăgeau  vagoane încărcate cu lemn pentru foc şi pentru Fabrica de cherestea din Ilva Mică, începută în 1906. Linia ferată forestieră Leşu – Bondar a fost construită de italieni, între anii 1907 – 1909 şi a fost desfiinţată de inundaţiile din 1970. Locomotivele cu aburi aveau ataşate acele tendere cu lemne şi cărbuni, lângă care ne găsea mecanicul un locşor, când mama ne da în grija lui, ca să ajungem la pământurile mai îndepărtate din Fruntea Dealului, Dealul Frumos ori de la Poieni. În câteva locuri anume, unde apa era foarte aproape de terasament, locomotivele opreau să „bea” apă. Un asemenea loc era şi în dreptul casei lui Mihăilă Avram, bunicul patern al mamei. Curioşi, priveam din ştrec cum soarbe locomotiva apă. Ne-au lămurit nişte copii mai mari că pompa locomotivei ar semăna cu trompa unui elefant văzut în cărţi. Casa lui Mihăilă avea în preajmă zid din piatră şi un ocol  larg, cu meri – din care unul cu mere văratice, galbene, în care jucau sâmburii, când erau coapte, dacă le scuturam lângă ureche. La bătrâneţe, Mama bătrână, Ana lui Mihăilă Avram, îşi rezema cârja de laiţă, îşi privea ograda din târnaţ şi potrivea cuvinte pentru cei care treceau pe drumul de către apă: Omu care-i necăjit/ Se cunoaşte pe păşit,/ Că peşeşte cătinel,/ Cu necazul după el ...”. Mai era în ocol o fântână, pe ghizdul căreia, legată cu o sfoară, era o ulcică smălţuită şi o găleată legată de lanţul care se rotea pe axul mobil din lemn. În ograda asta, trebăluia ceva o fată frumoasă, Maria. Rămasă de mică orfană de mamă, a crescut în casa bunicilor materni. În vreme ce Emil Husar alimenta locomotiva cu apă, i se făcuse şi lui sete. Aşa a fost începutul unei căsnicii exemplare.

Maria avea şapte clase, dar frumuseţea, vrednicia, bunătatea şi cumpătarea i-au adus statutul social de doamnă. Pentru soţul ei, avea un respect deosebit. Indiferent la ce oră din zi sau din noapte venea Emil de la muncă, cochetă, Maria îi punea masa şi sta de vorbă cu el. Ea gopodărea banii, cu gând să-şi cumpere o căsuţă a lor şi tot ea strunea fetele. Adunaseră doi saci de bani. Dumnezeu ştie câte milioane erau colo. Şi a venit reforma monetară din anul 1952. Reforma asta a fost mai ceva decât cea din 1947. Zile şi nopţi la rând, Maria a plâns, crezând că-şi pierde minţile. Într-o zi, Emil i-a spus ferm: gata cu plânsul, muncim şi adunăm alţii. Maria avea maşină de cusut şi, în mare parte, lucrurile pentru casă şi pentru cele trei copile erau făcute de mâna ei. Binevoitoare, când am „sărit” Din opinci în spuma mării, mătuşa mi-a făcut câteva lucruşoare necesare pentru tabăra şcolară din Năvodari şi mi-a cumpărat nişte săndăluţe.

După o vreme, Emil a trecut de la CFF la CFR şi casa cu grădină din apropierea gării Ilva Mică a fost un vis împlinit, după căsuţa avută prima dată vizavi de Fabrica de cherestea.  În casa aceea, de pe deal, am fost în perioada gimnaziului, 1959 - 1963. De la Leşu mergeam pe jos, 10 km. În apropierea gării Ilva Mică urcam povârnişul din stânga pe o cărăruie mărginită de arbuşti şi ajungeam pe tăpşanul unde era casa. Mergeam s-o ajut pe mătuşa Maria la prăşit. Aveam destul lucru acasă, dar lipsa de bani o determina pe mama să-mi dea învoire s-o ajut pe verişoara ei. Poate conta şi faptul că ele aveau o legătură de neam foarte bună şi statornică, având aceeaşi bunică. Dacă primeam învoire pentru două zile, dormeam acolo, împreună cu cele trei fete, mai mici decât mine, pe care le iubeam ca pe nişte surori. Dormeam într-un pat dublu, în care ne credeam prinţese, sub duna din pene de gâscă primită, după cum spunea mătuşa Maria, de la cumnata ei din Banat, Lenuţa, noră de preot şi câştigătoare de generozitate de la soacra ei, preoteasa. Lenuţa şi Mărioara, profesoară la Cluj, erau surorile unchiului Emil şi ale  profesorului Al. Husar.

În vacanţele din perioada liceului (1963 - 1967), îmi făceam drum pe la neamurile din Ilva Mică şi întotdeauna primeam o vorbă bună ori încurajări. Fetele mă întrebau cum e la liceul din Gherla, cum e oraşul, cum e viaţa de internat, dar ce nu mă întrebau? Mătuşa Maria mi-a făcut o rochiţă de domnişoară de onoare, destul de simplă, încreţită în talie, căci  încă nu se purtau rochiile lungi la Leşu. Împreună cu mătuşa Maria, am vizitat-o pe doamna Veronica Husar, în casa lungă, cu târnaţ, de dincolo de nodul feroviar. Mama lui unchiu Emil, Husăroaia – cum îi ziceau ilvenii mici, era o femeie binevoitoare – după cum am văzut-o că vorbeşte cu nora.  După terminarea liceului, un an am fost învăţătoare suplinitoare la Şcoala cu clasele I - IV Valea Măgurii, unde am predat simultan la clasele a II-a şi a IV-a. În 1968, Emil şi Maria Husar m-au onorat cu prezenţa la logodnă, alături de viitori naşi Maria şi Toma Artene (naşi de cununie şi ai familiei Emil şi Maria Husar) şi alături de popa Ioan C. Artene din Timişoara – unchiul tatei care l-a iubit mult pe tata, dorind să-l înfieze, cînd era copil, de era „Mai gata să fiu fată de domn”.

Despre profesorul Al. Husar, mătuşa Maria spunea că „este un om învăţat şi foarte bun”. Cred că acesta a fost motivul pentru care am îndrăznit să-i trimit profesorului de la Iaşi cărţile mele de început şi o scrisoare, desigur, cu o oarecare strângere de inimă. Se întâmpla în anul 2000 şi am primit acest răspuns1:

„[Iaşi, 18 decembrie 2000]

Mult stimată doamnă Oşorheian, Am primit cu vie, rară emoţie frumosul volum „Dor de copilărie” şi nobila scrisoare însoţitoare. Mulţumesc, sincer mişcat, şi felicit autoarea şi editura pentru acest impresionant succes al pasului cu care poeta „lasă o urmă” a locului de baştină, pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, aşa cum a dorit să ajungă o zi şi, deci, a ajuns-o.

În ajun de Crăciun şi prag de an nou, cititor dornic s-o mai ştie printre cei plecaţi din Ţara Năsăudului fără s-o uite, vă roagă să primiţi calde urări din parte-i întru mulţi ani cu bine şi noi împliniri, al dv. îndatorat,

                                          Al. Husar”.

Au urmat apoi alte scrisori. De Sfintele Paşti din 2001, i-am trimis profesorului Al. Husar o felicitare, la care am primit răspuns:

„Iaşi, 13.04.2001 Doamnei Prof. Veronica Oşorheian Str. V. Goldiş nr. 24 B, Bloc 33, etaj II ap. 10, cod 510017 Alba Iulia

Stimată Doamnă Veronica,

Vă mulţumeşte mult pentru bunele veşti şi alesele gânduri împărtăşite, cu aceleaşi calde urări de sărbători şi noi succese în tot ce întreprindeţi, al dv. sincer admirator, cu nostalgia plaiului comun,

                              Al. Husar

Pe curând sper să primiţi noi veşti din parte-mi, cu aceleaşi bune gânduri,

                              al dv. Al. Husar”

În acelaşi an, i-am trimis profesorului volumul de poezii Miracol, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2001 şi am primit confirmarea:

„Stimatei d-ne Prof. Veronica Oşorheian, Str. V. Goldiş nr. 24 B, Bloc 33 etaj II ap,. 10 cod 510017 Alba Iulia

Am primit, mult stimată doamnă Oşorheian, noua frumoasa carte. Am lipsit din Iaşi mai mult de o lună, retras la Piatra Fîntînele. Abia întors am aflat „alinare”, aşa cum aţi sperat, în volumul „Miracol”. Cred că a fost într-un ceas bun lansarea lui la Leşu. Felicitări şi calde urări de mult spor în lucrul la monografie.

                              Cu drag, Al. Husar”.

În 5 mai 2003, am primit o scrisoare, în limba engleză, de la American Biographical Institute, Mr. C. A.  Mitchael, din care n-am înţeles nimic, dar în care am găsit numele profesorului Al. Husar. Profesorul de engleză Pavel Dat din Alba Iulia m-a lămurit: Amintitul Institut American acorda (pe dolari, desigur!) titluri de „Om al anului”. Cine a dorit şi-a cumpărat. Cunosc câteva cazuri. După această întâmplare, i-am trimis profesorului o scrisoare:

„Alba Iulia, 13 mai 2003

Stimate domnule prof. univ. dr Alexandru Husar, În data de 5 mai a.c., am primit o scrisoare de la reprezentantul American Biographical Institute, Mr. C. A.  Mitchael, care îmi face cunoscut faptul că domnia voastră m-a recomandat pentru a fi inclusă în The Contemporary Who’s Who. Onorantă propunere, care mi-a creat ceva emoţii. Nu sunt cunoscătoare a limbii engleze şi, se cuvine să precizez faptul că nu deţin statutul de profesoară. Acestă postură era un motiv în plus pentru starea emoţională. M-am gândit că nu-i vorba despre vreo farsă, după ce am văzut în scrisoare numele dumneavoastră, iar după ce mi-a fost tradusă scrisoarea [de către profesorul Pavel Dat], m-am lămurit întru totul. Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o, recomandându-mă.

V-am trimis, cu ceva vreme în urmă, un număr din revista Discobolul, în care mi-a apărut un fragment de proză. Am scris, tot atunci, şi o scrisoare. Cred că le-aţi primit. Am vorbit cu profesorii George şi Sabina Gavriluţiu de la Beclean şi mi-au spus că aveţi în lucru trei cărţi. Mă bucur şi doresc să vă dea Dumnezeu putere să împliniţi nobila misiune pe care o aveţi. Pentru ziua de 26 aprilie, La mulţi ani cu sănătate, cu bucurii şi cu împlinirea a tot ceea ce doriţi să realizaţi alături de cei dragi. Chiar dacă e mai târzie, urarea asta e din inimă. Tot de la Sabina şi de la George am aflat despre acest eveniment. Vă îmbrăţişăm cu recunoştinţă şi cu aleasă preţuire.

                              Veronica Oşorheian”

La sfârşitul anului 2003, au sosit la noi alte gânduri bune de la profesor:

„Doamnei Prof. Veronica Oşorheian, Str. V. Goldiş nr. 24 B, Bloc 33 ap,. 10, cod 510017 Alba Iulia

Cu vie, adâncă şi aleasă stimă, cu sentimente religioase alături de cele mai bune urări de sfintele zile ale Crăciunului, vă transmite din Iaşi calde urări de Anul Nou  2003 întru mulţi ani cu bine, sănătate şi noi izbânzi în viaţă şi literatură, al Dv. fidel devotat, cu alese gânduri,

                                          Al. Husar”

Găsisem într-o librărie volumul Al. Husar, Periplu prin memorie, apărut la Institutul European, 1998, Colecţia Memorii Nr. 9 şi am cumpărat-o. Pe coperta a 4-a stă scris: „Cărţi precum Întoarcerea la literatură (1978), Ars longa. Probleme fundamentale ale artei (1980) ilustrează preocuparea de-o viaţă a profesorului Al. Husar pentru chestiuni de estetică generală şi teorie a literaturii. Volumele publicate anterior de Editura Institutul European: Ideea europeană (1993) şi Lecţiile istoriei (1995), ca de altfel şi volumul de faţă, continuă însă o direcţie mai veche, inaugurată de Dincolo de ruine (1959), pe care o bănuim a fi dragostea dintîi a estetului şi filosofului ieşean: istoria naţională în context european”.

În anul 2004, apăruse Al. Husar, Vremea de apoi, Iaşi, Editura Alfa, pe care am primit-o, în anul 2005, cu autograful:

„Doamnei Veronica Oşorheian, în semn de înaltă afecţiune şi caldă stimă – omagiu cordial,

                                          Al. Husar”.

În următorul an, i-am trimis profesorului volumul Mărturisiri, Alba Iulia, Editura Unirea, 2005, scriitorul Al. Husar confirmându-mi primirea cărţii:

„Iaşi, 17.X.2005,

Doamnei Prof. Veronica Oşorheian Str. V. Goldiş nr. 24 B, Bloc 33 ap,. 10, cod 510017 Alba Iulia

Mult stimată Doamnă Oşorheian,

Alături de calde felicitări – reînnoite – pentru frumoasele Mărturisiri, vine spre Dv. expediată o carte din partea mea. O veţi primi, probabil, în aceeaşi zi...

Vă mulţumesc pentru frumoasa scrisoare – şi de astă dată – şi vă rog primiţi calde urări de noi succese – o nouă carte „leac de dor” pentru cititorii Dv. printre care mă număr.

În aşteptarea unor noi bune veşti din partea Dv, vă îmbrăţişează cu aceleaşi sentimente,

                  al Dv. devotat, Al. Husar”.

La o vreme, am primit cartea Pierre Tiberghien Cum să te cultivi,  tradusă de profesor şi am confirmt acest lucru:

Alba Iulia, Întâi Mai 2007

Stimate domnule prof. univ. dr Alexandru Husar,

După cum v-am spus la telefon, am primit cartea lui Pierre Tiberghien Cum să te cultivi, pe care aţi tradus-o. Vă mulţumesc, încă o dată, din inimă şi vă felicit  că aţi reuşit s-o puneţi în circulaţie. Cei dornici să se cultive, cu siguranţă vor lua în considerare recomandările cărţii. Pentru noi, pentru năsăudeni, e un motiv în plus să fim mândri că sunteţi de-al nostru, că aţi avut parte de dascăli preocupaţi şi dornici să formeze oameni de valoare. De fapt, asta ar fi menirea dascălului.

Vă mai spuneam, de asemenea, că lucrez la o carte în care am adunat corespondenţa naşului meu de cununie - Toma T. Artene, care, aşa cum ştiţi, a fost şi naşul de cununie al unchiului Emil Husar şi a mătuşii Maria – iertate să le fie numele. Nu am făcut încă o statistică, dar corespondenţa e bogată şi merită publicată.

Cartea o gândesc structurată pe patru capitole ... Vor fi şi Note pe marginea epistolarului, câteva anexe şi un album cu persoane pomenite în corespondenţă.

În urma cercetării, am descoperit că, în vreme de război, oamenii erau mai uniţi, mai credincioşi, mai săritori la întrajutorare, dornici de comunicare şi de mersul evenimentelor politice din lume. Vă închipuiţi - oamenii aceia, istoviţi de munca aspră a câmpului, adunaţi - noaptea, lângă un radio cu baterii - aflat în casa lui Toma T. Artene, ascultând ştirile - în limba germană, ştiri pe care le traducea ţăranul Ion Avram – socrul lui Toma Artene, care a învăţat limba germană, când a fost prizonier. Cred că mai existau atunci, în Leşu, unul sau două aparate de radio.

Unele dintre scrisori sunt scrise caligrafic, foarte mărunt, cu siguranţă  din dorinţa de a oferi cât mai multe informaţii. A trebuit să folosesc lupa.

Am constatat că oamenii găseau putere să se îmbărbăteze unii pe alţii, atunci când primeau „cărţi”- cum spun ei. Se întâmpla, de multe ori, să întârzie poşta câteva săptămâni, apoi să primească, deodată, mai multe scrisori. Atunci, se strângeau neamuri, vecini, prieteni şi le citeau împreună şi se bucurau, lângă un „pahar de vinars”. Era ca un spectacol. Osteneala fizică era învinsă de speranţa că cei plecaţi pe front se vor înturna - cu ajutorul lui Dumnezeu şi atunci totul va fi bine, ca „mai nainte”.

În câteva scrisori comune, cei strânşi – aşa cum spuneam mai sus, scriau câteva fraze, pentru a-şi arăta solidaritatea cu cel plecat pe front şi pentru a-l îmbărbăta. Am întâlnit expresia „… când citesc îmi pare că stau de vorbă cu tine”. Mare lucru este izbânda scrierii în limba pe care o cunoşti! Altfel, ce s-ar fi făcut bieţii oameni? Iar poşta îşi are meritul ei!

Sper să-mi ajute Dumnezeu să finalizez cartea, deşi mă întreb: oare câţi vor fi interesaţi să citească aşa ceva? Mai am câteva povestioare - în legătură cu războiul, trăite de cei rămaşi acasă. Încerc să le găsesc undeva un loc, în care să le stea bine.

Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că m-a îndrumat către preocupări de genul acesta şi, chiar dacă au apărut la o vârstă destul de înaintată – după 50 de ani, le fac cu drag şi mai uit de problemele vieţii care, vrem, nu vrem, ne încolţesc şi ne dau bătăi de cap - de la o vreme. Printre altele, sora Iftinia, de la Leşu, a fost operată de cancer. Pe data de 16 mai este chemată la Cluj, pentru control şi pentru a-i stabili pasul următor. Noi sperăm, dar tot Dumnezeu va decide. Sora Veturia şi fratele mai mic – Titu sunt diagnosticaţi cu Parkinson. N-am mai avut cazuri în familie. Ceva, mă face să cred că stresul ar fi unul dintre factorii care contribuie la declanşarea acestei boli. Cine mai ştie?

După cum vedeţi, dacă suntem mulţi (din darul Domnului - 8 fraţi) şi probleme sunt destule.

Stimate domnule profesor, rugămintea pe care v-am adresat-o la telefon rămâne valabilă şi vă trimit datele personale – de care cred că aveţi nevoie. Le trimit cum pot şi vă rog pe dumneavoastră să le rânduiţi cum ştiţi că e bine.

Dacă o să găsiţi timpul necesar (bunăvoinţă am înţeles că este), rămân îndatorată. Mai am recomandări de la scriitorii Ion Buzaşi, Ioan Popa şi Gheorghe Jurcă.

Cine ştie dacă voi fi admisă, cernerea se face prin sită deasă, dar…încercăm.

Bunul Dumnezeu să vă dea sănătate şi să vă ajute să împliniţi menirea nobilă pe care o aveţi. Aceleaşi urări le adresez şi distinsei dumneavoastră doamnă Margareta [Mala].

Vă îmbrăţişăm cu drag şi vă purtăm aleasă preţuire.

                              Veronica Oşorheian”

*

Aveam îndoieli asupra mărunţişurilor scrise aici (gândindu-mă cui folosesc?), dar am prins curaj, recitind Argument-ul semnat de Al. Husar din Vremea de apoi. Ceea ce am relatat e foarte puţin, dar uitaţi-vă ce spune filosoful, la p. 7 a cărţii;

„ ... Viaţa ne-a oferit: scene mari, demne de o mare literatură, admitea Marin Preda, sugerând totodată: «Dacă cei care le-au trăit ar fi ţinut fie şi  un jurnal, sau pur şi simplu şi le-ar rememora astăzi scriind sau făcând mărturisiri literare, am putea înţelege multe din enigmele timpului».

În acest context, martor al vremii tale, să aduni înr-o carte imagini sau chipuri, fărâme ale vremii în care ai trăit, ca într-un caleidoscop al veacului tău, e pentru un om al condeiului (păstrăm aici proporţiile!) – o obligaţie, îndatorire profesională. Aceasta din două considerente: I. A introduce realitatea în sfera artei, problemele vieţii în opera sa implică o proiecţie a realităţii în conştiinţa noastră, deci – a urmări conţinutul esenţial al epocii, aspectele viabile, caracteristice pentru înţelegerea ei. 2. Literatura  însăşi devine mai vie, mai veridică, mai profundă şi poate mai rezistentă, la confluenţa ei, în raport cu viaţa, cu realitatea, cu epoca sa”.

Convorbirile telefonice avute cu profesorul, de sfintele sărbători ori când era ziua dumnealui de naştere, erau calde şi binevoitoare, încheiate de fiecare dată cu sintagma: „Mulţumim lui Dumnezeu, suntem bine!”.

La înmormântarea lui Al. Husar, în cimitirul din umbra zidurilor mănăstirii de la Galata,  Gavril Istrate a concluzionat: „Alexandru Husar a fost unul dintre cei mai străluciţi profesori pe care i-a avut Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi, în ultimii 60 de ani. Numele lui se alătură celui al lui Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian, al lui Eftimie Murgu, pînă la Titu Maiorescu şi la alţi ardeleni, care au contribuit la ridicarea Moldovei pe plan cultural şi au făcut din Iaşul nostru un adevărat centru al culturii româneşti”2.

Odihnă veşnică, domnule profesor! Iar voi, generaţiile care urmaţi, luaţi-l ca exemplu!

Veronica OŞORHEIAN

Note:

1 Corespondenţa cu profesorul Alexandru Husar a fost publicată în - Veronica Oşorheian, Colocvial. Faţete ale binomului autor – impact relaţional, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2012, p. 114 – 115.

2 Gavril Istrate, In memoriam. A murit Alexandru Husar, în Revista română, nr. 3 (57)/2009, la p. 9.