Cu Eminescu...

Cu Eminescu, înfrunzesc pădurile,

Susură izvoarele,

Se leagănă nuferi pe lac

Sub privirea lui cu drag.

Cu „EMINESCU” în casă,

Viaţa mi-i mai luminoasă

Şi de când îl tot citesc,

Tot mai frumos ştiu să cresc.

Lecţie  de viaţă ţine

Despre „ ce e rău şi ce e bine”,

Ca să te bucuri de toare,

„Te întreabă şi socoate!”

Mă încântă „floarea-albastră”,

O caut şi-o pun în glastră,

A văzut în ea iubire,

Că-n viaţă e lecuire.

Marea, întindere albastră,

Izvor de rimă măiastră,

I-a captivat mereu gânduri

Cu-ale ei „valuri şi vânturi”.

Se doreşte după moarte

Cu marea-n vecinătate

Şi amarul din pelin

Se va stinge-n „somnul lin”.

Când ajunge-n vremea rea,

Îl tot mai cheamă pădurea,

Moment din copilărie

Îi mai şterge din urgie.

Trecutul voievodal

L-a-nălţat în ideal

Şi-a făcut din faima lui

Mândria românului,

El n-a fost doar visător,

A fost şi un luptător,

Cântă glorii din trecut,

Arde prezent decăzut,

Scântei aruncă-n satiră

Spre „smintit şi stârpitură”,

Care,-ntruna, neam şi ţară

Făcutu-le-a „de ocară”.

Şi-a dus viaţa-n sărăcie,

Dar s-a păstrat în mândrie,

Depărtat de neagra turmă,

Nu-i vrea plânsul fals în urmă.

Nu s-a-ncălzit cu iubirea,

Doar cu împrietenirea

Şi de-atunci vremea tot trece,

El e „nemuritor şi rece”.

Cu tine, Luceafăr drag,

Noi avem lumină-n prag

Cu tine, Luceafăr sfânt,

Avem faimă pe pământ.

De n-ai fi fost tu, Eminescu...

De n-ai fi fost tu, Eminescu,

N-ar fi strălucit românescul,  

Care peste mări tot duce

Vestea că România e „dulce”!

Dulce, bravă, mult vitează,

Pacea gliei o veghează,

Nicicând n-a admis sclavia,

Firesc, era România!

N-ai putut lăsa-n uitare

Domni români de mare-onoare,

Şi muntean şi moldovean,

Că-i ştiai de-acelaşi neam.

Pe turci Mircea-i pune-n fugă,

Peste Dunăre-i aruncă

Şi visul lui Baiazid

S-a lovit de român zid.

Ceri lui Ştefan să ne-ajute,

Peste Prut să facem punte,

Împreună să pornim

Moldova lui s-o-ntregim.

Iar pe Ţepeş îl chemi iar,

Să fie justiţiar

Pentru cei ce astă ţară

Au făcut-o de ocară.

Cum să nu ne bucurăm,

Că-n acest pământ păstrăm

Rădăcini de Eminescu,

Cu ramuri în univers!

Cum să nu ne şi mândrim,

Că-n luceafăr strălucim

Şi nu vrem să coborâm,

Stăm cu el, că e român!

Noi ne stingem fiecare,

El rămâne-n neuitare

Şi poartă în veşnicie

Astă „dulce Românie”.

prof. Georgeta Ciobotă