România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

În al 75-lea an de la terminarea celui de-al  Doilea Război Mondial, naţiunea română mai are de suportat o ruşine?...

 

Motto: OARE VOR AVEA ACEST „NOROC” (un cimitir ca la Rossoşka-n.n.) SI CEI CĂZUŢI ÎN LUPTELE DE LA ODESA? (Din comentariul Rodicăi Dinescu Trofin la postarea mea din 14 martie a.c. în Grupul public FB, Cotul Donului – Stalingrad - Stepa Calmucă, despre Cimitirul Militarilor Români din Rossoşka-Volgograd).

 Încerc să răspund la această întrebare şi pentru că din totalul de 340 de mii de ostaşi din Armata a 4-a Română, participanţi în Bătălia Odesei, în 1941, după cucerirea citadelei date, au mai rămas vii şi nevătămaţi, 247,5 mii, trecând victorios, Bugul, Niprul, Doneţul, Cubaniul, Cirul ş.a., ajungând la Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, unde s-au prăpădit încă 158 de mii dintre ei...

 

* * *

Pe 02.02.2020 s-au împlinit 77 de ani de la sfârşitul bătăliei Stalingradului care s-a terminat cu cea mai dureroasă înfrângere din toată istoria militară a Statului Român: doar pierderile umane au alcătuit 158 de mii de ostaşi români morţi, răniţi, dispăruţi fără urme, pe întinsurile stepei Donului şi ale celei Calmuce, în lunile noiembrie 1942-ianuarie 1943.

Abia peste 73 de ani de la catastrofa militară a Armatei Române în Bătălia Stalingradului, pe 25 octombrie 2015, la Rossoşka, Volgograd, a fost inaugurat un cimitir militar, în memoria ostaşilor români prăpădiţi în bătălia dată, în care, în cinci ani, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale 1644 de ostaşi români, care alcătuieşte 1% din totalul pierderilor umane în Bătălia Stalingradului. Dar iată o altă tragedie a Armatei Române, cea de la Odesa, care şi azi, după, 79 de ani de la terminarea ei, continuă să sângereze fără limite: În Bătălia Odesei s-au prăpădit 92,5 mii de ostaşi români, din care, morţi - 18 mii, răniţi - 63 de mii, dispăruţi - 11,5 mii, pentru comemorarea cărora există un singur colţişor în Cimitirul German din Odesa (iarăşi cimitir german, ca la Rossoşka, cu toate că noi le-am întors spatele pe 23 august 1944?), cu rămăşiţile a 607 prizonieri români morţi după război în lagărul din Odesa (vezi primele imagini din anexa la acest articol).

Ce-i drept autorităţile române au avut intenţia, acum, mai bine de zece ani, să definitiveze construcţia unui cimitir şi lângă Odesa, în localitatea Kurgan, fosta Văcărjani, la 25 km de oraş, în dreapta pe drumul Odesa-Tiraspol, care, deocamdată, rămâne la nivelul intenţiei, chiar dacă la zece metri de acesta, în cimitirul vechi românesc de campanie şi astăzi mai zac 1153 de eroi români, dar deja sub mormintele civililor ucraineni de după război. Pe terenul noului cimitir, în centrul lui, au reuşit să ridice „Crucea Mare” a viitorului cimitir şi 12 piloni de gard, din 72 necesari, care deja cu greu se mai văd din bălăriile de cucută, urzică, pălămidă, brusturi, tufari, adevărată junglă ecuatorială, dar, terenul dat, n-a mai devenit cimitir (vezi următoarele imagini din anexa la articol). În condiţiile când au fost irosiţi toţi banii prevăzuţi în bugetul cimitirului, iar Bucureştiul alte sume n-a mai alocat, constructorii au părăsit cu succes Kurganul…

Adevărat, că-s buni şi ucrainenii care nu mai vor să mişte un pai de jos în acest sens: ei i-au păcălit, ca pe copii, pe cei din conducerea de atunci, a României, ca să semneze Tratatul Româno-ucrainean din 07.07.97, prin care noi am renunţat (pe gratis, oare?), pe vecie, la teritoriile naţionale româneşti, Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor… Ca mai apoi ucrainenii să renunţe şi la ideea românească cu privire la inaugurarea acestui cimitir de la Kurgan, că românii, chipurile, au luptat cu URSS, cu ruşii, şi nu cu Ucraina, din care motiv nu mai vrea să semneze o convenţie cu privire la restabilirea cimitirilor de campanie sau la reînhumarea morţilor din ele în câteva cimitire centralizatoare, nou construite.

Numai că ucrainenii uită să le zică bogdaproste ruşilor că au ocupat aceste teritorii româneşti oferindu-le lui Hruşciov şi lor tuturor pentru lărgirea graniţelor statului ucrainean până la mărimea unui mini imperiu, ca mai apoi să le închidă şcolile şi grădiniţele, punând, astfel, în pericol existenţa minorităţii româneşti care se află la ea acasă, de când e Lumea şi Pământul, în Sudul Basarabiei, în Nordul Bucovinei şi în Ţinutul Herţa din Nordul fostului judeţ Dorohoi. În acest caz chiar nu mai înţeleg de ce conducerea Ucrainei se crede atât de curajoasă în faţa fraţilor ruşi renunţând să participe la parada militară din Kremlin consacrată Aniversării a 75-a de la victoria în cel de-al Doilea Război Mondial, pe 9 mai 2020, victorie care le-a subţiat românilor, considerabil, suprafaţa teritoriul lor naţional şi le-a lărgit-o, tot considerabil, pe a lor, care niciodată nu le-a aparţinut?...

Cu regret, de când ucrainenii mi-au oferit statutul „onorific” de român basarabean NON GRATA în fostele teritorii româneşti din Ucraina, n-am mai călătorit nici spre Odesa ca să văd dacă politicienii de la Bucureşti şi-au mai amintit că au de definitivat un Cimitir la Kurgan. Însă de câte ori merge cineva din cunoscuţii mei la Odesa îi rog mult să meargă prin Tiraspolul separatist şi prin Kurgan ca să fotografieze cimitirul dat ca să mă conving de fiecare dată că: OSEMINTELE PĂMÂNTEŞTI ALE OSTAŞILOR ROMÂNI ŞI ASTĂZI ZAC SUB CELE ALE CIVILILOR UCRAINENI, ÎNMORMÂNTAŢI PESTE CELE ALE ROMÂNILOR DUPĂ RĂZBOI ŞI PÂNĂ-N ZILELE NOASTRE...

Dar, bănuiesc, eu, că problema dată are cel puţin o rezolvare:

PARTEA ROMÂNĂ ANULEAZĂ TRATATUL MENŢIONAT MAI SUS SAU NU SEMNEAZĂ, ÎN VECII VECILOR, ACCEPTUL DE ADERARE A UCRAINEI LA NATO ŞI UE!!! Să stea bine acolo lângă fraţii lor de sânge din Federaţia Rusă… Iar România să găsească alte căi de rezolvare a problemelor vitale ale românilor din Ucraina independentă, care trăiesc la ei acasă, căi paşnice, diplomatice şi economice… Că ele există, dar nu şi prea mulţi bărbaţi politici curajoşi care conduc România… Poate după trecerea pandemiei de coronavirus şi revenirea masivă acasă a sutelor de mii de robi români din raiul occidental accidentat atât de rău de pandemia dată (Vai de ea, Sărmana Italie!), ar putea apare o masă critică de români capabili să schimbe Ţara lor în bine…

P.S. - Ca să nu mai amintesc aici şi de cimitirul din Veliki Dalnik, pe care eu cu greu l-am descoperit (vezi ultimile două imagini din anexa foto), mai mult de ciudă, după ce l-am întrebat prin telefon pe unul din salarizaţii „Cultului Eroilor”, dacă ei ar putea, în baza hărţilor pe care, posibil, le au în organizaţie, să-mi descrie locul exact unde se află fostul cimitir de campanie de la Veliki Dalnik. Am rămas perplex de răspunsul primit în acceaşi clipă: „Dacă-l descoperiţi, anunţaţi-ne şi pe noi şi venim neîntârziat...”. Aceasta fiind prima şi ultima mea consultare solicitată de la profesioniştii „Cultului Eroilor”… Dar, până astăzi în viitorul Cimitir de la Kurgan nici măcar pălămida putredă de ani de zile nu are cine o aduna şi transporta la gunoiştea Kurganului care-i la o aruncătură de băţ de Cimitirul Eroilor Români... 

Iertaţi-ne, eroi români, pentru că v-au trimis acolo să muriţi pentru noi, iar noi am uitat de voi, astfel, omorându-vă a doua oară! N-am fost în stare să vă aducem acasă să vă reînhumăm la baştina voastră, dar nu suntem în stare nici măcar să amenajăm pentru voi un cimitir de onoare, mai acătării, la Odesa şi nu doar la Odesa, pentru veşnica voastră odihnă!

Iertaţi-ne, eroi!!!

 

prof.univ.dr. Vasile ŞOIMARU