|
La Alba, străbătând cu Eminescu straie de Limbă Română
Uneori, dragi albaiulieni, am senzaţia
că nu trebuia să mă pierd cu paşii pe coridoarele puterii, pentru a pune
piatra de temelie înfiinţării Aleii Scriitorilor, în parcul Mihai
Eminescu, din oraşul de jos Alba Iulia, în arealul în care până şi
rădăcinile arborilor se bucură de-o amintire fierbinte: prezenţa
adolescentină a lui Eminescu, pornit din respiraţia intelectuală a
patriotului, revoluţionarului, dascălului, Aron Pumnul, retras la
Cernăuţi după învolburarea de la 1848-1849, din Blaj, de pe Câmpul
Libertăţii, acest număr de casă al Limbii Române, ce-a trimis
românităţii de pretutindeni, pomi fructiferi să ocrotească graiul sacru
nu doar pe pământul Transilvaniei, înţelepciunea, demnitatea, măreţia şi
frumuseţea numelui nostru de ţară, din care ASTRA, înfiinţată la Sibiu,
în anul 1861, a făcut un simbol naţional al iluminării.
Profesorul Elie Damian Domşa era la
Adunarea Generală a Astrei - în 1866 - a V-a - împreună cu Eminescu şi
grupuri de la Blaj, la Alba Iulia.
Profesorul Domşa îşi aminteşte cu
luciditate: „L-am văzut pe Eminescu în biserica
 ortodoxă
„Sfânta Treime” Maieri I, unde asista la adunarea ASTREI. După şedinţă
nu l-am mai văzut până seara. Eu aveam „cvartir” la hanul „La
Istrătoaie” lângă promenada (parcul) oraşului, tocmai în locul unde-s
casele unui avocat - Reinev, mi se pare, pe uliţa cea mare - drumul
ţării.
Cum mergeam către hanul „La Istrătoaie”,
unde aveam asigurată cazarea, trecând prin promenadă, pe o bancă l-am
găsit pe Eminescu odihnindu-se, culcat. L-am întrebat unde va dormi, iar
el zice că aici, în promenadă…
- D-apoi, că te vor închide la poliţie!
- De-abia mă voi odihni mai bine.
Atunci l-am chemat să vină cu mine şi a
venit. L-am dus la han în camera reţinută pentru mine, unde am întins o
rogojină pe jos, cu nişte ţoale şi o pernă, unde s-a culcat în noaptea
respectivă”.
Momentul confesiv a lui Domşa este de-o
importanţă istoriografică cu greutate documentară, aici, la Alba Iulia,
ca şi la Blaj, unde Eminescu s-a încărcat de idealurile Astrei, de
bogăţia speranţei şi credinţei ce i-au înflăcărat tinereţea, iuţindu-i
paşii spre întâlnirea cu Ţara, aşa cum îi spusese marele dascăl Aron
Pumnul. Adevăraţii români n-au uitat această întâmplare fericită,
întâlnirea cu Alba Iulia, capitala Marii Uniri de la 1 decembrie 1918,
şi-au propus ca parcul din jurul Teatrului „I.L. Caragiale”, să poarte
numele lui Eminescu. În acest sens sunt revelatorii relatările acad.
Alexandru Borza, accentuând o realitate evidentă, pentru anul 1918:
denumirea de „Mihai Eminescu” a spaţiului acela verde. Şi au trecut 102
ani de-atunci, şi parcul a devenit un segment din biografia
geniului românilor, prin stăruinţa cotidiană a celui ce-a înfiinţat
Aleea Scriitorilor din Parcul Eminescu, de acum 25 de ani, scriitorul
Ion Mărgineanu, când, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui
Lucian Blaga, a devenit o realitate. Era primul bust al unui scriitor în
oraşul de jos, pe Aleea Scriitorilor.
Modul exponenţial, al eforturilor de
înfrumuseţare al acestui nume „Parcul Eminescu” a fost şi rămâne
Fundaţia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”
sprijinită de societăţi cultural-patriotice de anvergură. Zilele de 15
ianuarie 1850 (170 ani de la naştere) şi 15 iunie, 1889 (131 ani de la
moartea poetului naţional) au rămas respiraţia sfântă a unui fiu al
poporului român în calendarul demnităţii, umanităţii, ani de ani.
Fundaţia amintită, publicaţia „Dacoromânia”, patrioţi albaiulieni, au
adus flori de recunoştinţă la bustul poetului, din Parcul ce-i poartă
numele, operă a sculptorului Nicolae Pascu - din Benic, un om de-o
probitate profesională cu totul excepţională, pentru care judeţul n-a
făcut nimic, deşi i s-au oferit sutele de lucrări, ca donaţie, pentru un
Muzeu „Nicolae Pascu”. Dar pe cine a interesat? Pascu devenise un nume
respectat, nu doar ca profesor.
Anii scurşi au demonstrat o atmosferă
cutremurătoare: pasivitatea şi indiferenţa tot mai evidentă a
albaiulienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, a unor scriitori,
faţă de apărarea şi promovarea valorilor culturii, literaturii şi artei
româneşti. Numărăm pe degete mereu aceleaşi prezenţe la aniversarea şi
comemorarea eminesciană, oameni ai bunului simţ, iubitori de moştenirea
noastră literară. La 170 ani de la naştere, la bustul lui Eminescu, au
răsunat sensibilitatea, frumuseţea unor fragmente din opera eminesciană,
evocări mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care au luminat un
eveniment de inimă românească. Ne întrebăm, cu sinceritate, nu mai are
consistenţă Eminescu, a scăzut interesul pentru frumuseţea Limbii
Române, nu se mai citeşte, nu se mai apără respiraţia Tricolorului în
universalitate? Trăiesc, la propriu, o mare îngrijorare: ce soartă va
avea Aleea Scriitorilor din Alba Iulia, fără sprijin din partea unor
instituţii ca Primăria, Consiliul Judeţean Alba, Prefectura,
Universitatea „1 Decembrie 1918”, Biblioteca Judeţeana „Lucian Blaga”,
care mai aduc câte-o floare la reamintirea dreptului la
continuarea iluminării româneşti! Cine va duce Fundaţia „Alba Iulia …”
mai departe, dar revista Dacoromânia? Sunt întrebări legitime. Păcat de
marginalizarea lor. Oricum, oricând, când e vorba de Eminescu, toţi cei
ce poartă încă sânge românesc prin vocabularul Limbii Române, vor
răspunde „Prezent”, ca şi în 15 ianuarie 2020, cu dublă semnificaţie.
Eminescu rămâne cutia de rezonanţă a spiritului românesc pe planeta
pământ. Suma tuturor anotimpurilor de rod, cel mai mare culegător al
frumuseţii Limbii Române
 Ioan
MĂRGINEAN
|
|
