Prima lucrare academică
dedicată lui Mihai Eminescu
Moto: Talentul poetului s-a format încet,dar sigur, până a devenit
luceafărul poeziei româneşti.
Elie Cristea
Personalitatea şi opera lui Eminescu au fost evocate, de-a lungul
timpului, în nenumărate lucrări şi studii de specialitate, apărute atât
în ţară, cât şi peste hotare. Dar, la începutul eminescologiei se află o
lucrare a cărei valoare a rămas pentru multă vreme necunoscută
cercetătorilor, criticilor literari şi marelui public: teza de doctorat
a viitorului patriarh, Elie Miron Cristea.
Cu sprijinul stăruitor al profesorului său de pedagogie de la Seminarul
Andreian din Sibiu, Ion Popescu, Elie Cristea a obţinut o bursă de
studii din partea Mitropoliei Ardealului. Timp de patru ani (1891-1895)
a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uiniversităţii
Regale din Budapesta, specializându-se în filosofie şi filologie
modernă. A studiat intens şi a făcut cercetări minuţioase pentru
lucrarea sa de doctorat cu un subiect inedit pentru acea epocă:
„Eminescu, viaţa şi opera. Studii asupra unor creaţii mai noi în
literatura română”.
Tânărul
ardelean avea atunci doar 27 de ani şi a realizat cea dintâi exegeză
adevarată a operei eminesciene, demonstrând cunoaşterea ei ca un erudit.
Teza de doctorat a fost redactată şi susţinută în limba maghiară. În
luna mai a anului1895, în faţa unei comisii exigente, alcătuită din
elita profesorilor Universităţii Regale din Budapesta şi a colegilor de
studenţie, Elie Cristea a impresionat asistenţa prin conţinutul concis
şi echilibrat al lucrarii, prin eleganţa expunerii, prin argumentele
susţinute cu citate din opera poetului, afirmând pentru prima data că
Eminescu a fost un poet de geniu al literaturii române. Este cel mai
consistent studiu monografic asupra lui Eminescu, efectuat în secolul al
XIX-lea, la numai şase ani de la trecerea acestuia în eternitate.
Un an mai tarziu, în 1896, teza de doctorat a fost publicată în limba
maghiară, la Editura „Aurora” a lui Todoran Endre din Gherla. Un
exemplar al acestei teze a fost donat Bibliotecii Academiei Romane, de
autorul însuşi, cu autograful său.
Valoarea acestei lucrări a fost sesizată pentru prima dată abia în anul
1966, de către cercetatoarea Elena Stan, care o apreciază ca pe prima
monografie „în adevaratul sens al cuvântului asupra lui Eminescu” în
articolul „Poezia lui Mihai Eminescu în Transilvania”
Gheorghe Bulgăr publică în „Telegraful Roman” nr. 25-26/1981 articolul:
„O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea,
din1895”, în care afirmă că autorul „dovedeşte pasiune literară,
erudiţie de istoric al culturilor, capacitate critică remarcabilă (…),
bune informaţii asupra drumului atât de sinuos al marelui poet”.
Meritul de a fi recuperat această primă şi valoroasă teză de doctorat
pentru cititorii de limbă română, revine mitropolitului cărturar al
Ardealului, Antonie Plămadeală, care a tradus-o şi a publicat-o în
cadrul volumului „Pagini dintr-o arhivă inedită”, apărut la Editura
Minerva din Bucureşti, în 1984. Ulterior, această operă a mai cunoscut
patru ediţii: în 1997- îngrijită de Maria Roşca; în 2000 - sub
coordonarea profesorului Ilie Şandru, în traducerea lui Illes Iosif; în
2010 - cu sprijinul profesorului Ioan Olimpiu Luca, şi cea din 2019,
apărută la Editura Patriarhiei Române, Basilica.
Respectând rigorile redactării unei lucrări academice, Elie Cristea îşi
structurează teza de doctorat în două mari capitole: primul este
consacrat vieţii poetului, de la anii copilăriei petrecuţi la Ipoteşti,
la cei de studii şi activitate literară, prezentaţi cu acribie şi
moderaţie, sesizând corect nedreptăţile cărora le-a căzut victimă
Eminescu.
Autorul, folosindu-se de citate din versurile şi opera poetului, îi
conturează personalitatea.
Cea de a doua parte a lucrării este dedicată operei eminesciene,
constituind cea dintâi abordare completă a acesteia, desigur în limitele
îngăduite de publicaţiile apărute până la acea dată: cele şase ediţii
ale poeziilor publicate de Titu Maiorescu. Totalitatea manuscriselor
inedite ale lui Eminescu vor fi donate Academiei Romane abia în anul
1902, de acelaşi Titu Maiorescu.
Elie Cristea afirma că „de opera literară a lui Eminescu, în
totalitatea ei, nu s-a ocupat nimeni până acum”, studiile lui
Maiorescu s-au oprit doar la poezie. De aceea autorul subliniază pentru
prima dată, necesitatea de a se publica „ediţia critică a intregii
opere eminesciene”, fără de care nu se poate forma ‘’o părere
clară despre întreaga lui activitate literară”.
Viziunea de ansamblu asupra operei eminesciene cuprinde atât partea
poetică, dar şi proza şi publicistica. Autorul evidenţiază principalele
surse de inspiraţie şi orizonturile tematice predilecte.
Ipoteştii copilăriei l-au format pe poet ca pe un adânc observator al
naturii: „Contactul direct cu natura a avut o influenţă adâncă şi
permanentă asupra lui şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea
cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în
minunatele poezii”, afirma autorul. Elie Cristea evidenţiază
corelaţia dintre peisajul românesc şi poezia eminesciană: „nu există
poet român la care natura cu fenomenele sale să joace un rol atât de
important ca la Eminescu”.
O altă sursă de inspiraţie a fost folclorul, îndeosebi poezia populară.”Şcoala
la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea
ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră,
naturală şi plină de învăţăminte”...”A inţeles gândirea poporului
şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială.”...”a ştiut să se
confunde total cu modul de gândire al neamului său şi să simtă împreună
cu el...”
Autorul apreciază scrierile satirice ale lui Eminescu: „Nu a existat
încă un scriitor român care să mănuiască atât de abil arma satirei ca el”.
Eminescu a manifestat spirit critic şi zeflemitor faţă de poezia fără
conţinut, lipsită de ideal şi scrisă într-un limbaj stâlcit.
“Scrisorile” şi le-a intitulat Satire, făcând o antiteză între trecutul
glorios şi prezentul pe care îl trăieşte. Celebră din acest punct de
vedere este „Scrisoarea” a III-a.
Analizând patriotismul lui Eminescu din poeziile: „La Bucovina”, „Din
străinătate”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La moartea lui Aron
Pumnul”, Elie Cristea face urmatoarea remarcă: „Numai că poetul nu
striga în gura mare că îşi iubeşte ţara, fiindcă n-a fost autor de vorbe
goale. În schimb, el s-a străduit din tot sufletul pentru progresul
poporului său, pe care il iubea cu o dragoste nemărginită (...)
Acest sentiment examplar se oglindeşte cu putere în „Doina” despre care
autorul tezei se referă astfel: „Există oare în toată lirica
românească o poezie care să se compare cu „Doina” lui Eminescu?...Pot
spune cu tărie că nu”(...) „Care român nu cunoaşte acest poem, cine nu
l-a admirat şi nu s-a simţit însufleţit, citindu-l”!
Proza eminesciană impresionează prin complexitatea şi diversitatea ei.
Jurnalistul Eminescu se evidenţiază în articolele publicate în ziarul
„Timpul”, despre care tânărul doctorand afirma că: „Sunt cele mai
frumoase dintre câte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar. Sunt
articole energice, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele”.
În cuprinsul lucrării, autorul îmbină părerile criticilor români cu
observaţiile personale, realizează un examen al limbii, al stilului şi
versificaţiei, ceea ce nu se făcuse până atunci. El remarcă faptul că
poetica eminesciană e plina de sentimente adânci, de idei şi mari
pasiuni, iar forma versificaţiei este impecabilă. Comentând poemul
„Luceafărul” îl consideră „perla literaturii române”.
Elie Cristea este cel care a lansat sintagma despre Mihai Eminescu ca
fiind „luceafărul poeziei romaneşti”, preluată ulterior de
critica literară şi consacrată. „Talentul poetului s-a format încet,
dar sigur, pâna ce a devenit luceafărul poeziei româneşti.”
Valoarea acestei ample analize este apreciată de mitropolitul Antonie
Plămădeală: „autorul reuşeşte(...) să prindă toate marile coordonate
ale creaţiei eminesciene: limba cronicarilor, limba cărţilor
bisericeşti, poezia populară”; pătrunde în tehnica cuvintelor noi, şi
încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii
germane.” Mitropolitul Antonie Plămădeală afirma că Eminescu „a
filtrat şi a scos din limba româna esenţa ei de frumuseţe, divinul,
inefabilul. Nimeni n-a conjugat aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul
şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp
muzică şi înţelepciune.
Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin
«limba noastră».”
Elie Cristea este cel dintâi exeget care încadrează opera eminesciană în
curentul literar al romantismului european, reuşind să arate lumii
dimensiunea europeană şi universală a operei acestuia, aşezându-l
alături de marii poeţi ai epocii: Heine, Schiller, Petofi ş.a.
Teza de doctorat a lui Elie Cristea este o operă de pionerat care a pus
bazele eminescologiei, proiectând şi fixând poezia româna la nivel
european.
Concluziile acestei teze de doctorat sunt valabile şi astăzi: „Prin
el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac.
Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn,
în rândul celor mai mari poeţi ai lumii.”
Elie Cristea şi-a exprimat prin intermediul operei eminesciene mândria
naţională, făcându-şi un titlu de glorie că aparţine aceluişi neam, care
a dat literaturii europene şi chiar mondiale un poet de talia lui Mihai
Eminescu.
Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat
cel dintâi studiu solid, cât se putea la vremea aceea la o universitate
străină, despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima
teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una
izbutită”. aprecia mitropolitul Antonie Plămădeală.
Este regretabil faptul că şi astăzi această lucrare este prea puţin
cunoscută.
Prof.
Paula OLŞANSCHI,
Brăila
Bibliografie
Comşa Pompiliu, Catinca Agache, Elie
Miron Cristea şi prima teză de doctorat Eminescu în Confluenţe
literare, Ediţia nr.1805, Anul V, 10 dec. 2015
Bengean Florin, Mihai Eminescu în
preocupările lui Miron Cristea, Cuvântul liber, 04.05,2020
Briciu Alexandru, Miron Cristea, un
patriarh eminescolog, ziarul „Lumina", 16 01 2015
Bengean Florin, Miron Cristea- exeget
eminescian, Cuvântul liber, 15 012016 nr.9
Stan Elena, Poezia lui Eminescu în
Transilvania
Bulgar Gheorghe, O carte uitată
despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea, din 1895 în
Telegraful Român nr.25-26,1981
Plămădeală Antonie, Pagini dintr-o
arhivă inedită, Editura Minerva,Bucureşti,1984
Şandru Ilie, Mihai Eminescu în
viziunea lui Elie (Miron)Cristea, 15 ianuarie, 2013 în Naţiunea,
Seria nouă Anul IX
Bantoş Ana,
Miron Cristea, promotor al unităţii culturii române, în Limba română
nr.5, anul XXIV,2014
|