România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Prima lucrare academică dedicată lui Mihai Eminescu

 

 Moto: Talentul poetului s-a format încet,dar sigur, până a devenit luceafărul poeziei româneşti.

 Elie Cristea

 

Personalitatea şi opera lui Eminescu au fost evocate, de-a lungul timpului, în nenumărate lucrări şi studii de specialitate, apărute atât în ţară, cât şi peste hotare. Dar, la începutul eminescologiei se află o lucrare a cărei valoare a rămas pentru multă vreme necunoscută cercetătorilor, criticilor literari şi marelui public: teza de doctorat a viitorului patriarh, Elie Miron Cristea.

Cu sprijinul stăruitor al profesorului său de pedagogie de la Seminarul Andreian din Sibiu, Ion Popescu, Elie Cristea a obţinut o bursă de studii din partea Mitropoliei Ardealului. Timp de patru ani (1891-1895) a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uiniversităţii Regale din Budapesta, specializându-se în filosofie şi filologie modernă. A studiat intens şi a făcut cercetări minuţioase pentru lucrarea sa de doctorat cu un subiect inedit pentru acea epocă: „Eminescu, viaţa şi opera. Studii asupra unor creaţii mai noi în literatura română”.

Tânărul ardelean avea atunci doar 27 de ani şi a realizat cea dintâi exegeză adevarată a operei eminesciene, demonstrând cunoaşterea ei ca un erudit. Teza de doctorat a fost redactată şi susţinută în limba maghiară. În luna mai a anului1895, în faţa unei comisii exigente, alcătuită din elita profesorilor Universităţii Regale din Budapesta şi a colegilor de studenţie, Elie Cristea a impresionat asistenţa prin conţinutul concis şi echilibrat al lucrarii, prin eleganţa expunerii, prin argumentele susţinute cu citate din opera poetului, afirmând pentru prima data că Eminescu a fost un poet de geniu al literaturii române. Este cel mai consistent studiu monografic asupra lui Eminescu, efectuat în secolul al XIX-lea, la numai şase ani de la trecerea acestuia în eternitate.

Un an mai tarziu, în 1896, teza de doctorat a fost publicată în limba maghiară, la Editura „Aurora” a lui Todoran Endre din Gherla. Un exemplar al acestei teze a fost donat Bibliotecii Academiei Romane, de autorul însuşi, cu autograful său.

Valoarea acestei lucrări a fost sesizată pentru prima dată abia în anul 1966, de către cercetatoarea Elena Stan, care o apreciază ca pe prima monografie „în adevaratul sens al cuvântului asupra lui Eminescu” în articolul „Poezia lui Mihai Eminescu în Transilvania”

Gheorghe Bulgăr publică în „Telegraful Roman” nr. 25-26/1981 articolul: „O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea, din1895”, în care afirmă că autorul „dovedeşte pasiune literară, erudiţie de istoric al culturilor, capacitate critică remarcabilă (…), bune informaţii asupra drumului atât de sinuos al marelui poet”.

Meritul de a fi recuperat această primă şi valoroasă teză de doctorat pentru cititorii de limbă română, revine mitropolitului cărturar al Ardealului, Antonie Plămadeală, care a tradus-o şi a publicat-o în cadrul volumului „Pagini dintr-o arhivă inedită”, apărut la Editura Minerva din Bucureşti, în 1984. Ulterior, această operă a mai cunoscut patru ediţii: în 1997- îngrijită de Maria Roşca; în 2000 - sub coordonarea profesorului Ilie Şandru, în traducerea lui Illes Iosif; în 2010 - cu sprijinul profesorului Ioan Olimpiu Luca, şi cea din 2019, apărută la Editura Patriarhiei Române, Basilica.

Respectând rigorile redactării unei lucrări academice, Elie Cristea îşi structurează teza de doctorat în două mari capitole: primul este consacrat vieţii poetului, de la anii copilăriei petrecuţi la Ipoteşti, la cei de studii şi activitate literară, prezentaţi cu acribie şi moderaţie, sesizând corect nedreptăţile cărora le-a căzut victimă Eminescu.

Autorul, folosindu-se de citate din versurile şi opera poetului, îi conturează personalitatea.

Cea de a doua parte a lucrării este dedicată operei eminesciene, constituind cea dintâi abordare completă a acesteia, desigur în limitele îngăduite de publicaţiile apărute până la acea dată: cele şase ediţii ale poeziilor publicate de Titu Maiorescu. Totalitatea manuscriselor inedite ale lui Eminescu vor fi donate Academiei Romane abia în anul 1902, de acelaşi Titu Maiorescu.

Elie Cristea afirma că „de opera literară a lui Eminescu, în totalitatea ei, nu s-a ocupat nimeni până acum”, studiile lui Maiorescu s-au oprit doar la poezie. De aceea autorul subliniază pentru prima dată, necesitatea de a se publica „ediţia critică a intregii opere eminesciene”, fără de care nu se poate forma ‘’o părere clară despre întreaga lui activitate literară”.

Viziunea de ansamblu asupra operei eminesciene cuprinde atât partea poetică, dar şi proza şi publicistica. Autorul evidenţiază principalele surse de inspiraţie şi orizonturile tematice predilecte.

Ipoteştii copilăriei l-au format pe poet ca pe un adânc observator al naturii: „Contactul direct cu natura a avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele poezii”, afirma autorul. Elie Cristea evidenţiază corelaţia dintre peisajul românesc şi poezia eminesciană: „nu există poet român la care natura cu fenomenele sale să joace un rol atât de important ca la Eminescu”.

O altă sursă de inspiraţie a fost folclorul, îndeosebi poezia populară.”Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte”...”A inţeles gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială.”...”a ştiut să se confunde total cu modul de gândire al neamului său şi să simtă împreună cu el...”

Autorul apreciază scrierile satirice ale lui Eminescu: „Nu a existat încă un scriitor român care să mănuiască atât de abil arma satirei ca el”. Eminescu a manifestat spirit critic şi zeflemitor faţă de poezia fără conţinut, lipsită de ideal şi scrisă într-un limbaj stâlcit.

“Scrisorile” şi le-a intitulat Satire, făcând o antiteză între trecutul glorios şi prezentul pe care îl trăieşte. Celebră din acest punct de vedere este „Scrisoarea” a III-a.

Analizând patriotismul lui Eminescu din poeziile: „La Bucovina”, „Din străinătate”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La moartea lui Aron Pumnul”, Elie Cristea face urmatoarea remarcă: „Numai că poetul nu striga în gura mare că îşi iubeşte ţara, fiindcă n-a fost autor de vorbe goale. În schimb, el s-a străduit din tot sufletul pentru progresul poporului său, pe care il iubea cu o dragoste nemărginită (...) Acest sentiment examplar se oglindeşte cu putere în „Doina” despre care autorul tezei se referă astfel: „Există oare în toată lirica românească o poezie care să se compare cu „Doina” lui Eminescu?...Pot spune cu tărie că nu”(...) „Care român nu cunoaşte acest poem, cine nu l-a admirat şi nu s-a simţit însufleţit, citindu-l”!

Proza eminesciană impresionează prin complexitatea şi diversitatea ei.

Jurnalistul Eminescu se evidenţiază în articolele publicate în ziarul „Timpul”, despre care tânărul doctorand afirma că: „Sunt cele mai frumoase dintre câte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar. Sunt articole energice, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele”.

În cuprinsul lucrării, autorul îmbină părerile criticilor români cu observaţiile personale, realizează un examen al limbii, al stilului şi versificaţiei, ceea ce nu se făcuse până atunci. El remarcă faptul că poetica eminesciană e plina de sentimente adânci, de idei şi mari pasiuni, iar forma versificaţiei este impecabilă. Comentând poemul „Luceafărul” îl consideră „perla literaturii române”.

Elie Cristea este cel care a lansat sintagma despre Mihai Eminescu ca fiind „luceafărul poeziei romaneşti”, preluată ulterior de critica literară şi consacrată. „Talentul poetului s-a format încet, dar sigur, pâna ce a devenit luceafărul poeziei româneşti.”

Valoarea acestei ample analize este apreciată de mitropolitul Antonie Plămădeală: „autorul reuşeşte(...) să prindă toate marile coordonate ale creaţiei eminesciene: limba cronicarilor, limba cărţilor bisericeşti, poezia populară”; pătrunde în tehnica cuvintelor noi, şi încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii germane.” Mitropolitul Antonie Plămădeală afirma că Eminescu „a filtrat şi a scos din limba româna esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune.

Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră».”

Elie Cristea este cel dintâi exeget care încadrează opera eminesciană în curentul literar al romantismului european, reuşind să arate lumii dimensiunea europeană şi universală a operei acestuia, aşezându-l alături de marii poeţi ai epocii: Heine, Schiller, Petofi ş.a.

Teza de doctorat a lui Elie Cristea este o operă de pionerat care a pus bazele eminescologiei, proiectând şi fixând poezia româna la nivel european.

Concluziile acestei teze de doctorat sunt valabile şi astăzi: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi ai lumii.”

Elie Cristea şi-a exprimat prin intermediul operei eminesciene mândria naţională, făcându-şi un titlu de glorie că aparţine aceluişi neam, care a dat literaturii europene şi chiar mondiale un poet de talia lui Mihai Eminescu.

Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dintâi studiu solid, cât se putea la vremea aceea la o universitate străină, despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită”. aprecia mitropolitul Antonie Plămădeală.

Este regretabil faptul că şi astăzi această lucrare este prea puţin cunoscută.

 

Prof. Paula OLŞANSCHI,

Brăila

 

 

Bibliografie

 

Comşa Pompiliu, Catinca Agache, Elie Miron Cristea şi prima teză de doctorat Eminescu în Confluenţe literare, Ediţia nr.1805, Anul V, 10 dec. 2015

Bengean Florin, Mihai Eminescu în preocupările lui Miron Cristea, Cuvântul liber, 04.05,2020

Briciu Alexandru, Miron Cristea, un patriarh eminescolog, ziarul „Lumina", 16 01 2015

Bengean Florin, Miron Cristea- exeget eminescian, Cuvântul liber, 15 012016 nr.9

Stan Elena, Poezia lui Eminescu în Transilvania

Bulgar Gheorghe, O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea, din 1895 în Telegraful Român nr.25-26,1981

Plămădeală Antonie, Pagini dintr-o arhivă inedită, Editura Minerva,Bucureşti,1984

Şandru Ilie, Mihai Eminescu în viziunea lui Elie (Miron)Cristea, 15 ianuarie, 2013 în Naţiunea, Seria nouă Anul IX

Bantoş Ana, Miron Cristea, promotor al unităţii culturii române, în Limba română nr.5, anul XXIV,2014