România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Satul de munte, rezervor de valori şi bastion al trăiniciei poporului român

                             

Continuare din DACOROMANIA nr. 97

Carpaţii României – munţi locuiţi multisecular

„Dacii atârnă de munţi/Daci inhaerent montibus” (Lucius Annaeus Florus)

 

 

- DIVERSITATEA -

 

· O altă caracteristică a Carpaţilor României o constituie marea diversitate sub aspect economic, cultural, al experienţelor tradiţionale, mentalităţi, ş.a.

Factorii determinanţi se regăsesc pe de o parte în diversitatea condiţiilor de mediu, geoclimatice, existând zone reci (ex. Bucovina, Harghita, ş.a.), cu sezon de vegetaţie scurt, cu şanse foarte mici pentru pomicultură şi restrânse pentru mica agricultură gospodărească, sau zone mai calde, cu sezon de vegetaţie prelungit, unde a înflorit pomicultura; zone axate pe creşterea ovinelor, secundar a bovinelor, sau zone axate pe creşterea  bovinelor, secundar a ovinelor/caprinelor, sau zone mixte. În multe zone, graţie apropierii de centre comerciale mai mari sau de centre industriale, care au permis pluriactivitatea (cel puţin un membru de familie, salariat), a evoluat un grad semnificativ de feminizare şi neglijări ale unor activităţi agro-zootehnice. Sunt zone cu sate mai izolate, unde s-au păstrat tradiţii culturale, inclusiv folclorice, de mare valoare şi relaţii interumane în comunitate, de întrajutorare; dar sunt şi zone „urbanizate”, cu modificări comportamentale diferite, mai ales la tineretul rural, unele negative sau chiar excesive.

Selectarea, evidenţierea şi crearea condiţiilor pentru conservarea valorilor economico-culturale şi spirituale ale locuitorilor satelor de munte, reprezintă o obligaţie a tuturor instituţiilor, în măsură să contribuie la salvgardarea şi perpetuarea bunelor practici şi bunelor deprinderi tradiţionale. Turismul rural montan este o pârghie semnificativă şi este de avut în vedere şi rolul bisericii în educaţia permanentă a generaţiilor, în sensul bunelor deprinderi,  a unui comportament civilizat şi pentru menţinerea unei stări de spirit optimistic, sănătos, deosebit de important şi în mod special în satele de munte mai izolate.

Ţările cu munţi, dezvoltate (Austria, Elveţia, Norvegia, Italia, Franţa), au acordat de mult timp atenţia necesară acestor cerinţe ce sunt permanent în atenţia factorilor responsabili, cu adaptările ce survin odată cu progresul tehnic.

PARCURSURI ISTORICE (exemplificări)

· Diversitatea caracteristică satelor Carpaţilor României o găsim ilustrată în descrieri de factură istorică, cu precizarea că aceasta, deşi s-a restrâns în perioada modernă, continuă să reziste în multe comunităţi, cu diverse adaptări sau renunţări.

Au fost încercări ale unor istorici de a prezenta poporul nostru ca fiind „migrator”, utilizând transhumanţa ca argument. Nimic mai fals! Transhumanţa (trans-”humus” şi nu „humanus”…) s-a făcut cu oile şi numai periodic, nu cu familiile, care au rămas „acasă”, stabili şi prosperi, ci doar sezonier, după ieşirea din sezonul de vara. Un exemplu: marii oieri ai Mărginimii Sibiului, care ca şi cei din Ţara Bârsei, ş.a., treceau culmile Carpaţilor înspre câmpiile şi luncile Dunării unde oile (ţurcane) găseau hrana necesară, cu costuri minime şi de aici rentabilitatea înaltă a sistemului şi specializarea acestuia. Plusul demografic al comunităţilor ce practicau transhumanţa a trecut Carpaţii în Muntenia şi Oltenia şi au întemeiat aici comunităţi de sine stătătoare, solide, de oieri (ex. Vaideeni).

Familiile păstorilor rămâneau, statornici în satele lor de munte, niciodată părăsite, iar ciobanii reveneau cu regularitate anuală, acasă, pentru vărat.

Dar cea mai răspândită formă de păstorit o reprezintă „pendularea scurtă” sau aşa zisa „transhumanţă mică”, formă de asociere de tip cooperatist, cu formarea turmelor sătenilor, cu ovine şi bovine „din strânsură” şi deplasare pe păşunile înalte din munţii apropiaţi, unde în 1990 încă mai găsim peste 6000 stâne şi văcării în activitate, cu reguli ca „măsuratul” laptelui şi „dreapta împărţeală” sau „focul viu” şi cuvinte proprii vieţii pastorale, folosite în tot spaţiul carpatic românesc. Un argument în plus faţă de limba comună, vorbită, al unităţii de neam al poporului român din toate perioadele istorice.

„Marile drumuri ciobăneşti”, adevărate „drumuri ale oilor”, făceau legătura dintre arcul Carpatic, prin Mehedinţi, Vâlcea, Olt, Romanaţi, Teleorman, Ialomiţa, Brăila, luncile şi Delta Dunării, de multe ori continuându-se şi la Sud de Dunăre pentru a sfârşi în zona Peninsulei Balcanice. Drumurile oilor erau anunţate de „fumegatul vârfurilor de munte….”, focurile ciobanilor comunicând plecarea la drum, iar peste două trei zile, toate văile ce duceau spre „baltă” se umpleau cu pasul liniştit al miilor şi miilor de oi (Graiul Românesc, 1927, pag. 216/G. Săvoiu).

După 1990, drumurile transhumanţei, în mare parte datorită numeroaselor proprietăţi agricole, mici, redobândite, care nu agreau trecerea marilor turme, au luat direcţia spre pământurile mănoase din Banat, unde rămân tot timpul anului, fără a se reîntoarce în comunele de baştină şi lăsând mari suprafeţe de păşuni, ca în Munţii Cindrelului, fără îngrăşăminte organice, atât de importante, iar „pedeapsa muntelui”, vine, implacabil, prin degradarea şi resălbăticirea valoroasei florei multiflorale a păşunilor şi fâneţelor naturale, creată în secole… Cine, când, cum şi dacă le va mai putea reface vreodată, nu ştim…

·  Între demersurile privind desfăşurarea vieţii economice şi culturale din satele de munte, semnificativă pentru Ardeal şi toată zona montană este de consemnat zona depresionară a Petroşanilor, în Ţara Momârlanilor, cu două bazine de cca. 80 km pătraţi (C. Bucur, Revista de Montanologie, nr. 1, vol I, pag. 27-36); care a reprezentat cea mai arhaică şi cea mai statornică regiune a oieritului, cu gospodării risipite pe zeci de kilometri, la altitudini de peste 1000 m., având în aval lunci cultivate pe mici suprafeţe (mei, porumb, secară), în vecinătate cu pădurile de fagi şi molizi. Munţii Parâng, ca şi Bucegii, sunt traversaţi de un păienjeniş de cărări şi poteci intra şi transmontane, care au asigurat, milenar şi continuă să asigure, circulaţia locuitorilor satelor risipite, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, având o puternică motivaţie economică, prin accesul la păşunile alpine, mănoase, pe versantul sudic şi una socială de veche tradiţie sau culturală, explicabilă, prin influenţele culturale reciproce prin transmiterea modelelor culturale ale „mărginenilor” şi „sebeşenilor”, completate cu inflenţele modelelor culturale occidentale ajunse aici prin coloniştii laici (romani, francezi, saxoni sau cistercieni, aşezaţi aici din sec. XII-XIII). Întreaga zonă este bine acoperită cu stâni de oi şi vite, cu iernatul asigurat de fâneţe bogate şi văratul pe păşunile alpine, arhetip conservat din perioada geto-dacilor.

Viaţa socială a comunităţilor pastorale din Carpaţii Meridionali, s-a consemnat în forme participativ-familiale sau relaţional-obşteşti, la nivel tradiţional, prin „târgurile de ţară” din văi şi prin „nedeile din munţi”. Nedeile au îndeplinit funcţii economice, prin schimbul de produse, diversificate, funcţii sociale prin contacte intercomunitare din relaţii tradiţionale, etc., funcţia ludică, prin petrecerea împreună a sărbătorilor cu jocuri şi cântece, funcţia artistică, prin schimburi de valori artistice, tradiţionale şi de învăţare, transmitere şi evidenţiere a unei producţii folclorice, funcţia religioasă, unde se regăsesc căsătoriilor tinerilor în „bisericile din brazi”, cu valoare sacramentală, nedeile sărbătorilor sfinţilor (Sânzienele, Sânpetru, la urcarea oilor la munte şi Sânmedru, la coborârea de la munte, în septembrie).

Nedeile pot fi interpretate şi ca momente ale ceremonialelor socio-pastorale de mare vechime istorică, întâlnite doar la popoarele cu un mod de viaţă şi existenţă culturală, generate de ocupaţia cea mai importantă, practicată de toţi locuitorii aşezărilor montane, esenţială pentru existenţa biologică a comunităţilor şi generatoare de forme de cultură, creaţii culturale, materiale (arhitectura, instrumentar tehnic, sisteme de folosire a focului pentru producerea alimentelor, portul popular, ţesăturile), precum şi creaţii artistice, de toate genurile, de artă populară şi cele imateriale sau folclorice (literare, ludice, coregrafice, ş.a.).

Romulus Vuia descoperă în Ţara Momârlanilor condiţii naturale care au conferit păstoritului o intensitate şi importanţă economică, deosebită. Structura reliefului prezintă două platforme delimitate, rar întâlnite, care guvernează patru zone de păşunat: Lunca sau ţarina, unde se cultivă alacul, meiul, secara şi porumbul, din sec. XVIII, care includ şi fâneţele de luncă. Urmează zona „izlazurilor de primăvară” cu colibele din dealuri (fânul se cară „cu spatele” la locurile de iernat). A treia zonă este ce a „fâneţelor de sub pădure”, cu cea mai mare aglomerare de „conace” şi „colibe cu coteţe”, cu fân, pentru animalele ce iernează în aceste gospodării secundare, locuite adesea de persoanele mai vârstnice, mai ataşate de animale. A patra zonă, este cea a păşunilor alpine, populată de stâni, „de jos”, unde păşunatul este posibil odată cu topirea zăpezii şi apariţia vegetaţiei erbacee, ceea ce permite deja păşunatul la începutul verii şi stânele „de sus”, de unde turmele coboară la sfârşitul verii, pe păşunile înalte rămânând încă un timp doar „sterpele” şi mioarele (care nu necesită mulsul). Stânele din munţii Parâng aveau planul microcelular, fiind construite din bârne, unde se fierbea laptele pe vatra de foc, în ceaune mari, atârnate de un braţ pivotant, care permite îndepărtarea de foc, prin rotire.

Mai târziu apar stânele cu două încăperi, model preluat de la ciobanii din Mărginimea Sibiului. Noua încăpere, „celarul” este folosită numai pentru prepararea produselor lactate (alegerea smântânii, baterea untului, dospirea caşului, frământarea, sărarea şi introducerea în „bărbânţe” din lemn, acoperite, pentru izolare de aer, cu argilă. „Strunga”, este un ocol de unde oile erau mânate de „strungari” spre comarnice (construcţii acoperite), unde stau cei ce mulg oile.

În general, „norma” pentru un cioban era de 100 de oi mulgătoare, iar figura centrală, administrator şi tehnolog, peste tot o reprezintă „baciul”, persoană alesă cu grijă de comunitate, cu calităţi tehnice, igienice, dar şi cunoscut ca persoană corectă, cinstită.

Păşunatul vacilor la munte se realiza în „stânele de băciţe”, unde acestea asigurau toate operaţiunile specifice.

Pe întreg lanţul carpatic românesc, se constată practica „măsurişului” sau „măsurii”, unde ciobanii însoţiti de proprietarii de oi, întovărăşiţi la stână la urcarea în munte, mulgeau şi măsurau laptele cu „ţancul” sau „ţăncuşa”, cu care se stabilea dreptul proprietarului la o anumită cantiate de brânză, în funcţie de calitatea animalelor mulse.

· Ne-am oprit asupra acestor detalii legate de păstorit, ca mod de viaţă a populaţiei satelor de munte, pentru a se înţelege aceste practici şi forme culturale, prezente în toata zona montană a României, demonstrându-se astfel unitatea tradiţională a muntenilor, atât prin limbă şi obiceiuri, cât şi prin modul identic sau asemănător în care şi-au asigurat multisecular traiul, locuitorii satelor de munte.

Cunoaşterea modului specific al vieţii la munte constituie nu doar o necesitate, ci şi o obligaţie a factorilor care sunt responsabili de evitarea unor degradări economice şi de o evoluţie echilibrată, la nivel naţional, a unei mari şi valoroase economii, intrată în recensiune după 1990, între cauze regăsindu-se foarte slaba cunoaştere a specificităţii profunde a acestei economii strâns legată de un mod de viaţă „de tip montan”, la nivelul factorilor decizionali, responsabili.

De aici semnalul pentru crearea, la nivel politico-administrativ, instituţional, mai ales a competenţelor necesare, dar fără a se neglija formarea unei „culturi montane” la nivelul societăţii, ca nevoie permanetă pentru o ţară cu o foarte mare zonă montană, neglijată mult timp, sub presiunea „marii agriculturi”, fundamental diferită de economia agro-zootehnică şi alimentară, a zonelor de munte şi de modul de viaţă posibil în munţi.

 

SPICUIRI din ISTORIA SATELOR MONTANE ROMÂNEŞTI

 

· BUCOVINA

· O parte caracteristică zonei montane o regăsim în Bucovina, unde numeroase sate răzeseşti montane se aflau în vetrele din Nord, la Vatra Câmpulungului, Vatra Dornei, constituind „sate de apărare”, cu ocupaţia principală creşterea vitelor. În anul 1120, Dorna şi Câmpulungul formau o mică „republică„ românească, care în 1352 devine dependentă de statul Moldovei, sub forma Ocolului Câmpulungului Moldovenesc (T. Balan, „Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc”, 1960, G. Catargi, E. Fischer, L. Zurkovsky în „Monografia Bucovinei” şi Dr. Daniel Verenca, în „Topografia Bucovinei”).

Aceşti ţărani erau liberi, drept reînnoit mereu de către domnitorii Moldovei. (”traiul la munte fiind greu şi aprovizionarea anevoioasă, domnii ţării s-au milostivit, dispunând ca locuitorii ocolului să nu dea nici un fel de plată. Ei nu plăteau nici un fel de dare pentru casă, după obiceiul ţării, nici pentru dejma fânaţurilor, nici pentru păşunatul vitelor, nici pentru vânatul peştelui din văi, nici pentru vânatul gujuliilor din munţi, nici pentru tăiatul lemnelor din pădure” (1773, Ilie Cârste, vornic de Câmpulung). O condiţie a neîncărcării cu biruri a locuitorilor câmpulungeni de către domnii Moldovei a constituit-o că aceştia trebuiau să ţină străji pe la plaiuri şi cărări…”.

Hrisovul lui Grigore Ioan Callimachi, domn al Moldovei, din 26 aprilie 1767, precizează scutirile ce se acordă locuitorilor satelor de munte, „aflându-se la acea parte de loc ca o strajă a ţării şi neputând a avea cu îndestulare cele de trebuinţă hranei lor…”.

După ocuparea Bucovinei de către austrieci s-a întemeiat Domeniul Câmpulungului, cu desfiinţarea unei stări de lucruri ce dăinuia de secole, deschizându-se o luptă inegală cu populaţia locală, muntenii dorneni şi câmpulungeni, conflict încheiat după procese ce au durat 89 de ani, încheiate cu desfiinţarea Domeniului.

Brutalităţile la care recurg unii mandatari ai timpului, ca de exemplu Strohmayer, au generat acte de răzbunare ale ţăranilor, care dau foc pădurilor sau emigrează, iar în anii 1803 şi 1905 organizează două răscoale locale.

Este cunoscută activitatea revoluţionară a vicilicilor, aleşi ai ţărănimii pentru apărarea intereselor lor. R. Rosetti consemnează în 1805 că în Bucovina, săracul tot mai avea până la 6 vite mari iar cel mai înstărit, în medie avea 16 vite mari.

În paralel cu creşterea animalelor se desfăşura lucrul în păduri: exploatări forestiere, gatere, fabrici de cherestea, transporturile, ca şi extragerea răşinii de pin, a păcurei din coaja de mesteacăn, a uleiului de tarebentină, cleiului de cizmărie, potasei şi chiar a zahărului din sucul de arţari. Se adaugă plutăritul, mineritul, pescuitul şi vânătoarea. Pomicultura nu era dezvoltată, iar viticultura aproape absentă. Apicultura era extinsă, cu interes de export pentru miere şi ceară. Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, p. 33/T. Bălan) menţionează chiar interzicerea înmulţirii peste măsură a numărului stupilor de albine, care puteau reprezenta uneori un pericol public.

· Extras din Memoriul înaintat Parlamentului austriac, 1948, 20 sept. (M. Ciupercovici):

”În calitate de deputat……

Dacă peste tot un neam prevede un drept inalienabil asupra pământului din care a răsărit, atunci al nostru trebuie să stea în frunte, deoarece locuieşte la graniţa ţării, pe păşunile munţilor, nu vede lucind soarele în văile sale şi nu vede ovăzul crescându-se.

De aceea el este avizat exclusiv la creşterea vitelor, pentru care are nevoie de un vast teren şi la vânătoarea pe care trebuie s-o exercite pentru a se apăra de animalele sălbatice.

Strămoşii noştri şi noi înşine, am stăpânit pădurile noastre şi am exercitat toate drepturile ce decurg din această proprietate. Ni s-au confiscat pădurile, ni s-au alungat turmele şi tăietorii de lemne. Ni s-au confiscat puştile, din care pricină turmele noastre, nefiind apărate, au fost sfâşiate de animale sălbatice. Ni s-au luat drepturile, arendându-se morăritul şi crâşmăritul.

S-a precedat împotriva noastră în aşa fel încât ne doream întoarcerea stăpâniri turceşti, care ne pare mai blândă…

Îndeosebi trebuie să cer insistent ca să se dispună retrocedarea imediată proprietarilor a animalelor noastre particulare şi comunale, confiscate, respectarea drepturilor noastre moştenite din vechime, anularea jurisdicţiei Domeniului şi a supunerii noastre sub puterea acestuia. Să se restabilească vechea autonomie a Ocolului Câmpulung…”.

Dovezi ale vechimii populaţiei de baştină le găsim şi în unele aspecte tradiţionale, ca cel al străvechiului obicei al „focului viu”, pomenit atât în Bucovina, cât şi în Maramureş, M. Apuseni, Năsăud, Buzău, Poiana Sibiului, constând din aprinderea focului de „purificare” a oilor, primul foc la stână, de către feciori, prin frecarea bucătilor de lemn.

Cea mai mare parte a preocupărilor economice ale locuitorilor satelor montane bucovinene îşi au continuitate în contemporaneitate, cu completări aduse de viaţa modernă.

     

· TRANSILVANIA

Un alt exemplu de vechime şi trăinicie a populaţiei satelor de munte îl găsim în activităţile regimentelor grănicereşti din Transilvania, create din 1690, de-alungul râurilor Mureş şi Tisa, atunci, graniţe ale imperiului habsburgic.

Aceşti grăniceri, în fapt ţărani, crescători de animale, erau scutiţi de obligaţii economice în schimbul celor militare, de apărare a graniţei, ceea ce era mult mai ieftin decât întreţinerea unor trupe permanente.

Baronul Bruckenthal, consilier al Curţii Imperiale, preciza (după C. Galhmer, în „Regimentele grănicereşti din Transilvania, 1754-1851, Edit. Militară, Bucureşti, 1973):

”Relev că primul şi principalul mobil pentru înfiinţarea graniţei militare n-a fost paza munţilor, nici a potecilor, aceasta putea fi asigurată mult mai economic, ci cel al siguranţei ţărilor şi al măririi puterii reale, a statului şi în general”.

Cu alte cuvinte, la adăpostul braţelor şi virtuţilor ţăranilor grăniceri români din Carpaţi, Europa putea să evolueze, aceştia fiind puternici prin faptul că în munţi deţineau turme de oi şi vite, aveau deci hrană şi îmbrăcăminte, asigurate, în munţi găseau adăpost, ascunziş şi combustibil, elemente strict necesare unei rezistenţe eficiente şi de lungă durată. Graniţa de la izvoarele Someşului Mare şi ale Bistriţei, până la Munţii Gurghiului şi spre Moldova, urma să fie păzită de două regimente româneşti. Spre Munţii Trascăului şi spre Braşov, paza o asigurau patru regimente de secui, iar de-alungul Carpaţilor Meridionali până la Porţile de Fier urma să patruleze un regiment de infanterie românesc”.

Pământurile necultivate din districtul Făgăraşului, din scaunul Talmaciului şi Săliştei, vor fi cedate familiilor grănicerilor. Teritoriul grăniceresc va fi declarat liber, iar districtul Rodnei răscumpărat oraşului Bistriţa, la fel cu „colibaşii” români ce trăiau în apropierea Castelului Bran. În perioada concentrării, grănicerul era obligat să-şi întreţină calul şi să-şi asigure existenţa prin agricultură şi păstorit.

Generalul Hadik, consemnează în 1766:

”Munţii satului Jina, unde pasc vitele lor, se găsesc cale de 10-12 ore depărtare de sat, iar toţi bărbaţii şi feciorii valizi sunt ciobani, fie la turmele lor, fie la turme străine. Dar când începe instrucţia militară, se pretinde grănicerului mănuirea armei sprinten şi vioi, însă din cauza oboselii şi a drumului lung, acesta este istovit şi nu mai are îndemânarea necesară. Este discutabilă „buna dispoziţie” a unui astfel de unităţi militare, formată din soldaţi îngrijoraţi de turma lăsată uneori în grija unui bătrân sau a unei femei, care ar putea să dispară sau să fie sfâşiaţi de urşi şi de lupi..”.

Statutul grăniceresc din 1776 a reprezentat favorabil drepturile grănicerilor, care se vor dovedi pe parcurs adevărate trupe de elită.

În acest sistem de organizare, ţăranii satelor de munte şi nu numai, cu uzufructul unui lot formau o „comunitate familială” cu drepturi obşteşti asupra mijloacelor de producţie.

Văduvele, ai căror bărbaţi au murit pe front, se bucurau de drepturile soţilor lor, în continuare, până la recăsătorire.

· Cu privire la viaţa economică, creşterea vitelor, predominând ovinele şi bovinele, ocupă un loc foarte important. În Ţara Bârsei, Valea Rodnei, Mărginimea Sibiului şi Ţinutul Haţegului, unde creşterea oilor era ocupaţie de bază, grănicerii sunt scutiţi de orice dare timp de 10 ani. În sec. XVIII, creşte cererea pentru lână şi multe turme trec pentru iernat în Moldova şi Ţara Românească, peste culmile Carpaţilor. La finele secolului existau cca. 1.500.000 ovine, iar legăturile economice strânse dintre Transilvania şi principatele române au crescut în intensitate şi prin transhumanţa oierilor ardeleni în Câmpia Dunării, dar şi în luncile Prutului, unde iernile erau aspre. De ex., în 1808, într-o singură zi de viscol şi ger, în Moldova au pierit cca. 550.000 de oi, 99.000 bovine şi 16.000 cai…

· Grănicerii români s-au distins în războiul cu turcii. Ziarul din Viena, scria în 1790: „La regimentul al doilea român, grăniceresc, din Transilvania găsim ceea ce este specific acestei naţiuni şi simbolul reprezentativ al acestui regiment „Virtus romana rediviva”, iar Comandantul regimentului, colonelul Heindendorft spunea: „Sunt mândru că sunt comandantul acestor bravi bărbaţi”. Şi regimentul 1 grăniceresc român s-a distins în luptele cu turcii, la Vulcan, Turnu Roşu, Sinaia, Pasul Buzău.

În perioada 1788-1791, pierderile regimentelor grănicereşti au fost considerabile: cca. 24.000 morţi din 60.000 ostaşi existenţi… În timpul războiului dintre Franţa şi Austria (1796-1797) au participat la lupte şi două regimente de grăniceri români, iar în Italia, la Arcole şi Rivali, batalioanele de grăniceri români s-au acoperit de glorie, luptând împotriva trupelor comandate de Napoleon.

· Cucerirea independenţei naţionale a României, în 1877, a găsit în Transilvania un mare ecou cu largi acţiuni de solidaritate. Grănicerii transilvăneni şi fii lor au luptat pentru desăvârşirea statului naţional unitar român şi în 1917, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.

Rolul regimentelor grănicereşti din Transilvania în formarea conştiinţei naţionale se regăseşte şi în gradul de dezvoltare a învăţământului. Nivelul învăţământului şcolilor din Năsăud a fost remarcabil. Condica economică a reprezentantului năsăudean consemna: „în timpul cel mai scurt să se înfiinţeze pe lângă şcoala noastră din Năsăud, un curs teoretic-practic de economie şi gospodărie şi să se înfiinţeze şi în alte sate institute corespunzătoare, în care să se deprindă elevii cu agronomia, pomologia şi creşterea vitelor… Spre acest scop se va trimite un învăţător din regiment la şcoala agronomică. El va trebui să propună aceste studii elevilor clasei a IV-a, în 2-3 ore pe sătămână în lunile de iarnă şi să aplice primăvara, vara şi toamna, cele învăţate iarna. Învăţătorii celor 44 şcoli primare ale comunelor grănicereşti vor începe instrucţia economică şi o va continua sistematic, pe loturi comunale şi particulare.

· La 4 septembrie, 1850, sa decis desfiinţarea graniţei militare în Transilvania.

Patricianul sas, F. Boch explica următoarele desfăşurări: „Românii ar putea să se răscoale ca şi pe timpul lui Horia, pentru a realiza, acum, imperiul dacic, prin unirea tuturor românilor”.

Drept graţioasă recunoştinţă a acestor slujbe glorioase, se aprobă „obştelor ambelor regimente de graniţă, în formă de excepţiune, să se poată folosi de ale munţilor revendicaţi şi de aici înainte”.

· În anii ce au urmat, cu toată prigoana, grănicerii vor rămâne în fruntea luptei naţionale din Transilvania, până când, la 1 Decembrie 1918, visul lor de secole se va îndeplini prin realizarea unităţii de stat a poporului român.

· Revenind la realitatea sec. XXI, în anul 1918, de exemplu pe valea Someşului Mare, în munţii Rodnei, în localităţi cu Lunca Ilvei, Maieru, Poiana Ilvei, Şanţ, Sângeorz-Băi, Cormaia şi alte UAT-uri din Ţinutul Grăniceresc – năsăudean, în contextul Centenarului, cu participarea şi a Centrului de Economie Montană, CE-MONT şi a Forumului Montan din România, Filiala Bistriţa-Năsăud, s-a reprodus sistemul tradiţional al urcării cu oile la munte, pe parcursul a câteva zile, cu reunirea turmelor şi participarea a cca. 300 de invitaţi, care timp de 5 zile au însoţit, pe jos, urcarea la munte a turmelor spre stâna de pe Muntele Putredu-Moară, din masivul Ineu, unde s-a organizat o stână modernizată, cu valenţe agro-turistice şi elemente de igienă şi estetică mult îmbunătăţite faţă de tradiţional.

Pe întreg parcursul s-au organizat opriri în sate, cu manifestări folclorice autentice, inclusiv „pornirea” din comuna Poiana Ilvei, cu realizarea „măsurişului” laptelui şi a unei atmosfere sărbătoreşti, destinată trezirii interesului pentru calitatea „produselor montane” şi a dezvoltării agro-turismului montan, într-o zonă montană cu multiple iniţiative privind valorificarea lânii şi crearea de cooperative agricole montane, cum sunt cele de la Sângeorz-Băi sau din satul Ardan, ş.a. (cca. 50 cooperative agricole montane, înfiinţate), cu obiectivul valorificării „produselor montane”, conforma regulamentelor UE/CE şi legislaţiei naţionale/2018.

Aceste iniţiative locale din Carpaţii României vin, optimistic, în întâmpinarea noii „Legi a Muntelui”, nr. 197/2018.

 

prof.univ.dr. Radu REY

 

(Continuare în Dacoromania nr. 99)