România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Unguriada lui Viktor Orbán

 

Rezultat al „patriotismului” prea bine cunoscut al şefului statului, acesta, printr-o intervenţie nu tocmai „ortodoxă” şi deloc în interesul românilor a încercat să blocheze sărbătorirea Centenarului Tratatului de la Trianon. De această dată, manevra nu i-a ieşit cum şi-a dorit. De 4 iunie 2020 - aşa cum scrie şi autorul articolului - Dumitru Ioncică -, „La Bucureşti a plouat! Timbrele au fost puse la adăpost ca să nu se ude. Presa a tăcut independent. La Bucureşti mai plouase şi acum doi ani, de Centenarul României Mari”.

În sesizarea privind Legea pentru declararea zilei de 4 iunie „Ziua Tratatului de la Trianon”, transmisă de Klaus Iohannis Curţii Constituţionale a României (C.C.R.) la începutul lunii iunie, acesta a acuzat încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a subliniat că legea ar avea un caracter pur declarativ de natură să determine ambiguităţi cu privire la efectele pe care actul normativ le-ar putea produce: „În cazul legii supuse controlului de constituţionalitate, se poate observa că dispoziţiile conţinute şi, în mod special, cele care ar trebui să constituie obiectul de reglementare, au un caracter pur declarativ, deoarece acestea nu sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia, ci sunt, mai degrabă, generate de dorinţa, de a prestabili, fără echivoc şi într-un singur caz, declararea zilei de 4 iunie ca zi a Tratatului de la Trianon” (Klaus Iohannis în sesizarea transmisă C.C.R.).

Miercuri, 15 iulie 2020, C.C.R. a respins sesizarea formulată de preşedintele Klaus Iohannis împotriva legii prin care 4 iunie a fost desemnată „Ziua Tratatului de la Trianon”, act normativ adoptat de Parlament pe 13 mai la iniţiativa P.S.D.: „In urma deliberărilor, Curtea Constituţionala, cu majoritate de voturi, a respins, ca neîntemeiata, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat ca Legea pentru declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon este constituţionala in raport cu criticile formulate. Decizia este definitiva şi general obligatorie şi se comunica Preşedintelui României”, a transmis C.C.R. într-un comunicat de presă.

Să sperăm că anul viitor, de 4 iunie, va fi vreme frumoasă în toată România. (Ion Măldărescu, ART-EMIS).

La Bucureşti plouă!

Sărbătorirea centenarului Tratatului de la Trianon care consfinţea reîntregirea teritorială a României trebuia să aibă loc pe 4 iunie când, acum o sută de ani, a fost semnat documentul. Urmau manifestări dedicate acestui eveniment istoric esenţial în viaţa ţării noastre, iar Romfilatelia scosese deja o ediţie specială de timbre. Cu două zile înainte de eveniment a venit la Bucureşti ministrul de externe ungar care s-a întâlnit cu omologul său român… Din acest moment, ca printr-un proces de alchimie inversă - bagi orice dar nu iese nimic - a început un serial un pic cam ciudat. S-a anulat totul. Actul întâi al serialului poate fi numit: La Bucureşti plouă! Timbrele au fost puse la adăpost ca să nu se ude. Presa a tăcut independent. Unii români însă şi-au mai amintit că la Bucureşti mai plouase şi acum doi ani, de Centenarul Unirii. Atunci, ca şi acum, n-au mai fost scrise sau rostite cuvinte supărătoare ca România Mare, iar harta aceea, evident că trebuia şi ea scutită de ploaie. Ce-i drept, cu aproape două săptămâni în urmă, lumea se cam înspăimântase la aflarea veştii că un partid politic românesc se pregătea să dea Ardealul ungurilor. Acum cred că s-a mai liniştit pentru că, nu-i aşa, chestiile astea nu prea se fac pe ploaie.

Unguriada

Tăcerea din România, se pare că n-a fost decât o pauză dramatică pentru a face loc actului doi al serialului care se va produce în Ungaria, exact la data potrivită. Atunci premierul ungar, Victor Orbán, rosteşte un discurs comemorator prin care diabolizează acel eveniment care s-a produs în urmă cu o sută de ani. Actul doi poate fi numit Unguriada înverşunată pentru că înverşunarea este sentimentul dominant al discursului care, deşi este adresat ungurilor, ne priveşte direct şi pe noi, românii. De aceea, este bine să-l analizăm cu atenţie şi, mai ales, cu obiectivitate. Cu privire la cuvântul înverşunare aş face o mica paranteză. Dicţionarele româneşti îl dau greşit ca fiind de origine maghiară, provenind din verseny (luptă). E mai mult decât luptă şi are origine traco-dacă cu o ascendenţă indo-europeană.

În ordinea apariţiei, temele din discursul premierului ungar sunt: Calvarul Maghiar, ideea de mileniu, Ungaria istorică milenară, creştinarea, rezistenţa istorică (“sute de popoare migratoare din marea stepă dispar şi se pierd în negura istoriei…. noi ungurii nici nu am dispărut şi nici nu am pierit, ci încolăciţi de popoare latine, germanice şi slave, ne-am întemeiat patria păstrându-ne de sine stătători”), Trianonul şi Bazinul Carpatic, repetate obsesiv.

Pentru toate aceste metafore istorice, unitatea de măsură devine Trianonul şi tot ce s-a întâmplat în istoria Ungariei are aceeaşi referinţă de bază. Este un amestec bine garnisit cu fraze şi cuvinte care conduc la ideea că Ungaria este un adevărat buric al pământului care şi-a făcut istoria prin merite exclusive şi în răspăr cu toată lumea, ceea ce probabil că le face bine ungurilor comemoratori, dar, analizate la rece dovedesc o însăilare plină de falsuri, exagerări şi omisiuni.

Calvarul Maghiar (cu majusculele din discurs) numit alteori şi Calvaria acreditează ideea suferinţei cristice a ungurilor: „Cu toate acestea parcurgem din nou drumul crucii. Vrem balsam, consolare, speranţă şi încurajare. Ştim că acestea le putem obţine doar la capătul drumului crucii”. Să nu ne imaginăm că vorbim aici de o vocaţie creştină specială a ungurilor. Nu se referă la acest lucru. Totul este doar un recurs la nevoie şi are de-a face doar cu Trianonul şi iată cui îi este datorat: Occidentul a violat graniţele şi istoria milenară a Europei Centrale. Pe noi ne-a înghesuit între graniţe pe care nu le puteam apăra, ne-a deposedat de comorile noastre naturale, ne-a îngrădit accesul la resursele noastre, ne-a transformat ţara în Culoarul Morţii. Au redesenat Europa Centrală fără remuşcări morale, întocmai cum au redesenat şi graniţele din Africa şi Orientul Apropiat. Acest lucru nu vom uita niciodată. Şi când am crezut că nici orgolioasele imperii franceze şi engleze, şi nici ipocritul imperiu american nu pot să decadă mai mult, s-a dovedit că au putut”. Să reţinem de aici că acţiunea orgolioaselor imperii i-a deposedat pe unguri de comorile lor naturale şi le-a îngrădit accesul la resursele lor.

Iată cum ar sta istoria milenară: „Pentru maghiar, orizontul istoriei se află la o înălţime de un mileniu. De aici se poate privi în jur, de aici se vede până departe. În dreapta Katovice, încolo Satu Mare, în spatele nostru Munkács. Dacă privim cu inima şi nu cu ochii, putem vedea şi mai departe, sau creştinarea: Ne-am deschis inimile în faţa creştinătăţii, am ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi ni le-am însuşit ca temei în organizarea statului”.

Trianonul şi Bazinul Carpatic sunt recurente până la obsesie în discursul lui Orbán: „Timp de patru secole, de patru ori cât Trianonul, statul maghiar a fost puternic şi independent. Apoi, timp de trei secole, de trei ori cât Trianonul, am luptat împotriva Imperiului Otoman. Pătrunşi mult în Balcani, apoi la graniţele de sud şi în final retraşi în inima Bazinului Carpatic. Şi deşi Buda a fost în mâinile turcilor timp de o sută cincizeci de ani, de noi nu au putut trece. În final am păşit pe poarta secolului XX în calitate de co-naţiune a unui mare imperiu european, după două secole - de două ori cât Trianonul - care au fost măcinate de revolte şi lupte de eliberare înfrânte”.

În plus, Bazinul Carpatic are nevoie de o atenţie specială: „Apărăm cu demnitate Bazinul Carpatic, acest lucru fiindu-ne menirea. Fiecare nou-născut maghiar este în acelaşi timp un nou post de pază. Noi nu fărâmiţăm, nu chinuim, nu vindem Bazinul Carpatic, ci îl păstrăm. Trebuie să trăim cu încrederea şi atitudinea unui popor care ştie că a dat mai mult lumii, decât a primit de la ea”.

Adevărul

Dacă acesta este în linii mari portretul dinamic al ungurilor, făcut de reprezentantul lor actual, cu trăsăturile şi pretenţiile lor în lumea asta, ne întrebăm în primul rând, noi, ăştia din Bazinul Carpatic ce căutăm pe lume, pentru că acest tip care l-a făcut nu vorbeşte nimic de noi? El se referă la un loc pe care şi-l revendică şi pe care zice că îl păstrează, nu-l fărâmiţează, nu-l chinuie şi nu-l vinde. Acesta este locul lui sau al lor? Este doar un loc?

Dacă vorbim de Bazinul Carpatic doar aşa, fără oameni, oare de ce apele care-l străbat de când lumea au toate denumiri româneşti? Someş, vreo patru la număr, Crişuri, câte sunt, Olt, Mureş, Târnave, chiar Tisa, aşa se numeau şi acum un mileniu, când s-au pripăşit ei cei veniţi din stepa lor şi au rămas , îngăduiţi fiind de oamenii locului care, atenţie, nu veniseră de niciunde. Oamenii locului aveau o rânduială străveche, o credinţă şi tot ce înţelegem astăzi prin elementele indispensabile unei civilizaţii umane. Voi enumera câteva din ce învăţaseră oamenii locului, adică dacii, cu o mie de ani înainte de venirea ungurilor peste ei, recurgând la un izvor istoric recunoscut de toţi savanţii, Getica lui Iordanes, anul 551, paragraful 69, ediţia Mommsen: „Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască şi ei, judecând că aceasta este util, ca ei să-i traducă în faptă dorinţele. Acesta, văzând că ei i se supun sufleteşte în toate şi că au şi înzestrare naturală, i-a învăţat aproape toată filosofia; căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare, învăţându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele”.

Deceneu era zamolxian şi sacerdotul lui Burebista, rege al dacilor, contemporan cu Caesar în secolul î.Hr. Oricine îşi dă seama că această curriculă, după care erau instruiţi dacii acum două mii de ani, nu este încă atinsă de nicio şcoală publică din zilele noastre. La rândul lui, Platon, în sec. 5 î.Hr.,în dialogul Charmides, evocă prin Socrate, o întâmplare cu un medic trac care utiliza pentru tratarea unor organe o metodă care în medicină astăzi se numeşte holistică şi presupune tratarea bolii în funcţie de ansamblul organismului.

Am mai putea evoca şi acel episod din războiul dintre geţi şi Filip Macedoneanul, anul 340 î.Hr. când pe poarta cetăţii getice asediate, Udisitana, au apărut bătrânii geţi cântând din lire oprind astfel armata asediatoare. Din toate acestea reiese că neamul nostru era compus din altfel de oameni, instruiţi şi toleranţi, rezultat al unor milenii de evoluţie. În cazul geto-traco-dacilor, strămoşii actualilor români, datele istorice arată o vechime de cel puţin şapte mii de ani, timp în care oamenii şi societatea şi-au consolidat şi rafinat valorile. Dar, istoria e istorie cu întâmplările şi evenimentele ei, în majoritatea cazurilor neprevăzute.

Mia de ani a ungurilor este în mod sigur o realitate şi nimeni n-o contestă, dar nici ungurii să nu conteste faptul că ceea ce au găsit în Bazinul Carpatic, unde au venit din stepa de unde erau, nu le-a folosit. Au învăţat din ce au găsit. Nivelul de educaţie şi spiritualitatea localnicilor le-a fost de folos. Nu s-au educat singuri. Mai este o chestiune. Ospitalitatea proverbială a românilor este moştenită. Asta poate fi o mare vulnerabilitate totodată pentru că, oricât de evoluată ar fi o societate sedentară, cu greu rezistă unui atac năvălitor. Medicul trac pe care-l evocă Socrate putea fi răpus uşor de o săgeată bine ţintită a călăreţului migrator.

Toate popoarele învaţă unul de la altul. Mai ales vecinii. În mod sigur, ungurii au avut în mod cert de câştigat din experienţa creştină străveche a românilor. Aşa- numitul Ştefan cel Sfânt, creştinătorul ungurilor era valah şi-l chema Voicu. Ungurii nu se puteau creştina singuri şi nici civiliza. Dacă nu era Voicu, ungurii ajungeau astăzi musulmani sau altceva. Cei mai mulţi regi ai ungurilor au fost străini. Între ei, printre cei mai importanţi au fost Iancu de Hunedoara şi fiul său Matei Corvin.

Ungaria n-a fost niciodată în existenţa ei stat independent, condus de unguri, decât după mult hulitul Trianon, adică în timpul aşa-zisului Calvar. A fost paşalâc turcesc, apoi, cum le place să spună, co-naţiune a unui mare imperiu european. Când le-a fost bine cu habsburgii, imperiile erau bune, iar când au încurcat-o erau orgolioase sau ipocrite. Înainte de „Calvar” n-a făcut decât să profite de oportunităţile istorice şi chiar de ajutorul românesc. În 1919, armata română, din proprie iniţiativă i-a scăpat de comunişti şi l-au izgonit pe Bela Kun care transformase Ungaria într-o republică sovietică. Dacă nu erau românii, probabil că pe Victor Orbán îl chema acum Orbanov.

‘i iată cum, la o sută de ani de independenţă ungurească, omul acesta o numeşte „calvar” şi invocă cu ipocrizie diabolică drumul crucii şi smerenia, condamnând la fel de ipocrit mândria şi ura: „Ţine bine minte, că toţi ne naştem la fel şi nimic nu ne ridică, decât smerenia, şi nimic nu ne coboară, decât mândria şi ura”.

Pentru el învăţătura creştină nu este decât un instrument cu valoare practică. Nu crede deloc în ea. Cu crucea poate să-l atingă în cap pe cel care i-a luat Bazinul Carpatic. Comportamentul lui este al sălbăticiunii umane căreia i s-a luat prada şi gândul îl duce imediat la hoardă şi la mirosul cărnii de sub şa. De aici se vede că o mie de ani nu sunt deloc suficienţi pentru a te transforma cu adevărat în om. Ne vin în minte toate chinurile suportate de români de-a lungul vremii care nu se pot nicicând justifica. Să menţionăm doar masacrele ungureşti de la Ip, Treznea, Moisei, Ciumârna şi altele din istoria recentă. Sau mizeria de la Târgu Mureş din martie 1990, plină de vicleşuguri şi violenţe ungureşti, desfigurarea lui Mihăilă Cofariu pusă pe seama românilor. Să ne amintim ce se întâmplă şi acum în Bazinul Carpatic pe care Orbán şi scula sa la fel de ticăloasă din România, numită U.D.M.R., îl vor golit de români.

În treizeci de ani de politică postdecembristă, prin urzeli şi legi ticăloase făcute cu sprijinul unor lichele de politicieni români, ungurii au primit opt sute de mii de hectare de pădure românească, toate centrele istorice ale oraşelor din Ardeal, biserici, licee, spitale, internate, hoteluri, muzee, palate, reşedinţe, terenuri arabile care nu fuseseră proprietatea lor. Procesul este în desfăşurare. Dar, atenţie, Orbán, dacă nu ştii, îţi reamintesc un pasaj din cuvântarea lui Attila, uşurat că ieşise din pericolul atât de mare după lupta din Câmpiile Catalaunice din anul 451: „Norocul, cum spuneam, nu are obiceiul de a-şi arăta faţa muritorilor, el învârtindu-şi mereu roata sa; este bine deci, ca oricine şi oricât ar fi de fericit, să simtă amarul în toată bucuria…” (Niccolň Zeno, Cărţile geţilor, 1557). Mai este valabil şi preceptul creştin: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”.

În concluzie, Unguriada este falsă, mincinoasă, ipocrită şi ticăloasă şi nu le face bine nici măcar ungurilor cărora le zgândăreşte doar A.D.N.-ul şi-i izolează de lume. Doar politicianului Orbán (cel de la Budapesta, nu cel de la Bucureşti - n.r.) şi acoliţilor săi de pe unde or fi…

 

dr. Dumitru IONCICĂ

 

Preluare din https://www.art-emis.ro/analize/unguriada-lui-viktor-orban