România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Universitatea Beijing -

simbol al unei năzuinţe

 

Cred că sunt puţine instituţii de învăţământ superior în lume asemenea Universităţii Beijing, care a luat fiinţă într-un moment dramatic al Chinei şi căreia istoria i-a încredinţat sarcini atât de grele: valorificarea unei moşteniri culturale multimilenare şi instruirea talentelor care să realizeze modernizarea întregii societăţi chineze.

Istoria Universităţii Beijing îşi are rădăcinile adânc înfipte în istoria Chinei, de unde a crescut şi s-a împlinit odată cu trezirea Chinei din somnul cel greu de 4.000 de ani, trezire care a început cu războiul din anul 1894.

 

Secolul al XIX-lea se apropia de sfârşit şi întreaga naţiune chineză a simţit din plin amarul suferinţelor de a fi victima puterilor colonialiste occidentale şi a Japoniei şi îşi punea întrebarea: Cum să salvăm China? Cum s-o facem puternică? Cum să-i redăm locul pe care îl merită în comunitatea umanităţii? Intelectualitatea chineză căuta să găsească cheia succesului ţărilor puternice şi cauzele rămânerii în urmă a Chinei. S-a iniţiat traducerea operelor fundamentale despre istoria şi realizările ştiinţifice ale acestor ţări, s-a înfiinţat (în 1861) Colegiul imperial pentru pregătirea traducătorilor şi cunoscătorilor ştiinţelor occidentale, s-au trimis misiuni de documentare acolo, s-a încercat preluarea tehnicii moderne.

Toate folositoare până la un punct, dar insuficiente. După războiul din 1895 (Magazin istoric, nr. 7, 8/2019), toate indiciile conduceau spre necesitatea aplicării unor reforme a căror cheie era pregătirea factorului uman, creşterea „rencai” – talentelor umane, a specialiştilor dotaţi cu solide cunoştinţe, dar şi cu înalte calităţi morale. Asupra acestei probleme a existat o unanimitate în întreaga societate, fiind sprijinită şi de Curtea Imperială. Strigătul „Faceţi şcoli!” reverbera în sufletul tuturor.

 

Gândurile lui Confucius

Pentru a înţelege această stare de spirit trebuie să ne întoarcem în istoria Chinei şi să răspundem la întrebarea: Care a fost scopul urmărit în învăţământul din China de-a lungul mileniilor şi care au fost neajunsurile care i s-au reproşat, ca factor negativ, în secolul al XIX-lea?

Preocuparea pentru învăţătură a început încă din timpul dinastiilor Xia (2205 – 1765 î.H.) şi Shang (1766 – 1122 î.H.). Şcolile înfiinţate de autorităţile regale şi nobiliare aveau menirea de a pregăti tânăra generaţie pentru îndeplinirea sarcinilor sacerdotale, îndatoririlor ostăşeşti şi de administrare a statului. Începând din secolul al VI-lea î.H. condiţiile istorice au favorizat apariţia şcolilor particulare, întemeiate de intelectuali de vază, dintre care cea mai remarcabilă şi cu influenţă ce transcende secole şi milenii a fost cea înfiinţată de Kong Zi – Confucius – (551 – 479 î.H.), marele gânditor şi pedagog ce a exercitat o influenţă puternică asupra învăţământului din China până în epoca modernă.

În concepţia lui Confucius, scopul urmărit prin educaţie şi învăţământ trebuia să fie pregătirea unor personalităţi, înainte de toate, cu înalte calităţi morale, completate cu o calificare intelectuală umanistă, considerând că numai aşa tinerii vor putea deveni membri conştienţi ai societăţii, capabili să conducă ţara cu talent şi inteligenţă, apţi să rezolve problemele guvernării şi să aibă grijă de popor. Atingerea acestui scop urma să se realizeze acordând un loc de frunte în procesul învăţământului educaţiei moral-etice, căreia îi era subordonată însuşirea cunoştinţelor de cultură generală, şi neglijând pregătirea tehnico-ştiinţifică-economică-militară. „Aceste gânduri ale lui Confucius – arată profesorul Wang Bingzhao în Jianming Zhongguo jiaoyu shi (Istoria învăţământului în China) – au devenit etalon pentru mileniile ce vor veni şi au exercitat o influenţă puternică asupra sistemului de examene pentru ocuparea funcţiilor în aparatul de stat. Defectul acestui sistem a fost că scopul eforturilor depuse la învăţătură, atât în şcolile de stat cât şi în cele particulare, a fost unul singur: ocuparea funcţiilor de stat”.

La baza acestei pregătiri au stat, iniţial, ca manuale, cele şase lucrări în care Confucius a cuprins materialele de istorie şi cultură create în epocile istorice de dinaintea lui, pe care le-a colecţionat şi ordonat în volume de-a lungul celor 40 de ani de activitate didactică: Shi (Poeme), Shu (Documente), Li (Riturile), Yi (Schimbări), Yue (Muzica), a cărei existenţă reală nu a fost confirmată încă de descoperiri arheologice, Chunqiu (Primăveri şi Toamne).

Acestea au devenit ulterior cele cinci Cărţi Clasice – jing – ale confucianismului. Ele au cuprins chintesenţa începuturilor gândirii filosofice chineze, au rămas rădăcinile, seva acesteia, pe care s-au clădit, de-a lungul mileniilor, cultura şi civilizaţia chineză, s-au impregnat trăsăturile caracteristice naţiunii chineze. De-a lungul istoriei au fost îmbogăţite, întregite, completate, explicate de mulţi exegeţi confucianişti. Era firesc deci să ocupe un loc de frunte în procesul de pregătire a intelectualităţii chineze.

 

Examene pentru funcţiile în stat

Confucius preciza că printre acestea un loc de frunte în procesul de învăţământ trebuie să ocupe Shi, Li şi Yue (Poemele, Riturile şi Muzica), deoarece: „Poeziile inspiră, riturile oferă stabilitate în societate, iar muzica modelează integritatea morală a individului“. El explica importanţa celor 305 Poeme, provenite din secolele XI – VI î.H. cuprinse în această „carte clasică sfântă“, cum o numea gânditorul Hu Shi: „Dacă nu înveţi Poemele, nu vei şti să grăieşti”. „Prin intermediul Poeziilor se stimulează gândirea, se lărgeşte orizontul, se însuşesc modul de socializare şi modul de a exprima aversiunea faţă de alţii. Poeziile ajută să-ţi serveşti părinţii şi prinţul domnitor. Chiar, mai mult, îţi lărgesc cunoştinţele cu nume de păsări, sălbăticiuni, plante şi copaci”.

Cărţii Clasice Li – Riturile –  numită de exegeţi „Depozitul Tezaurului culturii chineze”, expresie teoretică a culturii ritualice şi culturale chineze, începând din timpul dinastiei Xia, cu un bogat conţinut istoric – Confucius i-a acordat, de asemenea, un loc semnificativ în procesul de învăţământ, considerând că „fără rituri individul nu-şi găseşte locul în societate”. În concepţia sa, esenţa, nucleul riturilor trebuie să fie „ren” – generozitatea, mărinimia, pentru a reuşi să-şi joace rolul de modelator al individului perfect, model pentru membrii societăţii.

Shu, Yi şi Chunqiu (Documentele, Schimbările şi Primăveri şi Toamne) sunt trei Cărţi clasice care, deşi puse de Confucius pe locul secundar ca importanţă în procesul de pregătire a viitorilor intelectuali şi demnitari ai Chinei, reprezintă o foarte mare valoare istorică. Shu este prima culegere de documente în istoria Chinei. Ea cuprinde cuvântări, ordine, admonestări, recomandări, porunci ale domnitorilor Xia, Shang şi Zhou de vest şi este considerată „strămoşul” literaturii chineze. Yi este unul dintre cele mai vechi lucrări-document ale naţiunii chineze. Iniţial a fost o carte de divinaţie şi de prezicere a stării vremii, apoi a devenit o lucrare complexă, cu valoare ştiinţifică atotcuprinzătoare, care reflectă filosofia şi concepţia despre lume a culturii antice chineze, ce are drept gândire centrală mişcarea, schimbările în natură în toate ipostazele sale. Chunqiu – Analele este prima lucrare de istorie transmisă până în zilele noastre, conţinând însemnări laconice despre evenimente din statul Lu. Ulterior a fost completată de exegeţi, îmbogăţindu-se în consistenţă şi valoare istorică.

Pentru valorificarea spre binele public a cunoştinţelor acumulate de-a lungul multor ani de studiu de către persoanele talentate ale societăţii, în anul 605, în timpul dinastiei Sui (581 – 618), s-a anunţat organizarea de către Curtea imperială a unor examene pentru ocuparea funcţiilor în aparatul de stat. Acest sistem unic în lume a funcţionat timp de 1.300 de ani, până 1905, când a fost abolit, printr-un decret imperial.

Azi istoricii chinezi supun acest sistem de examene unei analize ştiinţifice, evidenţiindu-i laturile pozitive, dar şi pe cele negative, manifestate cu precădere în secolul al XIX-lea. Ei concluzionează că sistemul a constituit cristalizarea înţelepciunii anticilor chinezi, în principiu un sistem echitabil şi democratic de promovare a talentelor, indiferent de clasă socială, un mijloc de menţinere a unităţii şi stabilităţii ţării, care a asigurat sentimentul de continuitate nefracturată a civilizaţiei chineze, a făcut să crească numărul intelectualilor în societate şi rolul lor în aparatul de stat. Invocând cu precădere aprecierile misionarilor iezuiţi sosiţi în China începând din secolul al XVI-lea, ale lui Voltaire, Leibnitz şi altor personalităţi ştiinţifice din Europa, familiarizate cu civilizaţia chineză, ei afirmă că acest sistem de examinare a contribuit la civilizaţia mondială.

 

Dacă ai carte...

Începând cu dinastia Ming (1368 – 1644), continuând cu dinastia Qing (1644 –1912), sistemul a început să dea semne de rigiditate, ineficienţă şi stagnare într-un formalism dăunător gândirii creatoare. La toate acestea se adăuga fenomenul de corupţie, care favoriza promovarea în posturi a unor indivizi nepregătiţi şi fără calităţi morale.

Latura cea mai criticată a acestui sistem de examinare de către cei preocupaţi de situaţia Chinei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special după războiul chino-japonez din 1895, a fost că el a monopolizat preferinţele celor dornici să înveţe, „eliminând din învăţământ şi din examene cunoştinţele tehnico-ştiinţifice şi împiedicând evoluţia sistemului de învăţământ şi spre ştiinţele exacte, economice, agricole, militare etc., spre cercetarea ştiinţifică aprofundată a acestora – un fapt extrem de dăunător dezvoltării ştiinţelor naturii şi tehnico-ştiinţifice”. Este motivul pentru care înfiinţarea unui sistem naţional complex de învăţământ de toate nivelurile, în special a unor şcoli superioare moderne, după modelul universităţilor din Occident, şi pregătirea unor noi generaţii de intelectuali capabili să contribuie la modernizarea Chinei se puneau cu cea mai mare acuitate.

Ideile acestea se regăsesc în rapoartele diplomaţilor şi membrilor unor misiuni de documentare întorşi din străinătate, în petiţiile unor înalţi demnitari ai aparatului de stat, unor intelectuali chinezi patrioţi. Reprezentativ pentru demersurile lor este considerat de istorici memoriul din 12 iunie 1896 al lui Li Duanfen, ministru adjunct al Consiliului de Justiţie, adresat împăratului Guangxu. „În ultimii 30 de ani, ţările lumii consideră că promovarea şcolilor şi încurajarea studiului constituie fundamentul menţinerii stabilităţii interne şi rezistenţei opuse invaziei străine. Acele ţări unde învăţământul este respectat se bucură de o bună stabilitate socială şi prosperitate, în timp ce acelea în care învăţământul este desconsiderat nu au parte decât de slăbiciune şi sărăcie. Este un fapt indiscutabil şi rezultatele sunt clare precum cristalul. Acum este evident că încurajarea învăţământului este cheia întăririi de sine“ a unui stat. Acest document este considerat primul demers pentru întemeierea Universităţii Beijing.

 

Pentru a supravieţui ca stat

Împăratul a reacţionat prompt şi a ordonat adoptarea unor măsuri eficiente pentru organizarea Aulei Înaltelor Studii din Capitala Imperială – Jingshi Taixue Tang (devenită cunoscută cu numele de Universitatea Imperială din Capitală), încredinţând această sarcină tutorelui său, Sun Jianai. În atmosfera generală care domnea în Capitala Chinei în favoarea adoptării unor măsuri menite să aducă înnoirea vieţii sociale, politice şi culturale, Sun Jianai a depus mari eforturi pentru a lărgi activitatea Biroului Oficiului de Publicaţii – Guanshuju – drept bază pentru înfiinţarea unei universităţi moderne în Capitală. Demersul a fost primit cu mare entuziasm în întreaga ţară şi cu mult interes de comunitatea de străini aflaţi în China. După cum dovedesc documentele păstrate în Arhivele Imperiale, timp de doi ani s-au depus eforturi susţinute pentru elaborarea documentelor şi regulamentelor de funcţionare, ridicarea edificiilor de bază ale campusului universitar, selectarea profesorilor şi înscrierea studenţilor, pentru depăşirea greutăţilor organizatorice, pentru obţinerea fondurilor necesare. Ele dovedesc că în agenda de lucru a împăratului Guangxu problemele legate de naşterea primei Şcoli superioare moderne a statului chinez, căreia îi revenea şi sarcina de conducere şi coordonare a problemelor de învăţământ în întregul imperiu, se afla pe primul loc.

La 11 iunie 1898, pe terasa Porţii Liniştii Cereşti (Tian An Men) din capitala Imperiului Chinez, în prezenţa membrilor Marelui Consiliu, s-a dat citire „Edictului cu privire la Noua Politică Naţională“, ce enunţa: „În ultimii ani, demnitari chinezi şi funcţionari străini, ţinând seama de cursul evenimentelor, au propus cu toţii înfăptuirea unor reforme pentru întărirea naţiunii noastre [...] Dacă, în situaţia critică în care se află azi ţara, armata nu este instruită, iar plata ei este limitată, intelectualii nu stăpţnesc cunoştinţe adevărate, unele ramuri profesionale nu dispun de meşteri bine pregătiţi, noi vom fi slabi şi inamicii noştri puternici, noi vom fi săraci şi inamicii noştri bogaţi. Cum vom putea noi oare să opunem rezistenţă cu o bâtă acestor duşmani în armură şi cu arme ascuţite?”

„Trebuie să ne concentrăm atenţia asupra învăţămintelor anticilor noştri, dar şi asupra învăţămintelor occidentalilor, să căutăm perfecţiunea de la cei perfecţi, să evităm ceea ce este superficial şi lipsit de substanţă, dar trebuie să urmărim transformarea lucrului inutil în folositor, în aşa fel încât să devenim pricepuţi atât în clasici, dar şi adaptabili la condiţiile în schimbare”.

„Aşa cum a fost susţinut de către toate provinciile, Universitatea Imperială din Capitală trebuie să fie înfiinţată [...] pentru ca cei dotaţi să fie instruiţi în număr mare, pentru ca ei şi ţara să poată supravieţui în aceste vremuri grele.”

Edictul a marcat înfiinţarea oficială a Universităţii Beijing, ea ocupând un loc de frunte în seria măsurilor propuse pentru introducerea reformelor enunţate în acea zi istorică. La indicaţia fermă a împăratului Guangxu au fost depuse eforturi mari pentru vărsarea fondurilor necesare – 37.000 liang de argint –, s-au grăbit construcţiile campusului pe un domeniu donat de casa imperială.

 

Cu aprobarea împărătesei-mame

„Înfiinţarea în mod oficial, în 1898, a Universităţii Imperiale din Capitală semnifică prăbuşirea totală a vechiului sistem feudal educaţional de mii de ani şi naşterea, în acelaşi timp, a unui nou sistem educaţional corespunzător cerinţelor de dezvoltare ale unei noi ere”, arată profesorul Hao Ping, prorectorul Universităţii, în volumul omagial Beijing daxue chuangban shi shikaoyuan (Istoria înfiinţării Universităţii Peking).

După înăbuşirea mişcării reformelor celor 100 de zile (Magazin istoric, nr. 10/1990, 9/1999), când tot programul de reforme a fost anulat, singurul obiectiv pentru care şi-a dat acordul (la 26 septembrie 1898) împărăteasa-mamă Cixi este înfiinţarea Aulei Înaltelor Studii din Capitala Imperiului, deoarece „acesta este locul unde vor fi pregătite talentele ţării“.

La 3 decembrie 1898, rectorul Universităţii, cu rang de ministru, Sun Jianai, raportează împărătesei-mame că numărul celor înscrişi pe listele candidaţilor cursurilor universităţii a ajuns la 1.000, iar la 30 ianuarie 1899, că a avut loc deschiderea oficială a Universităţii şi că s-a pus fundaţia bibliotecii, mai apoi, la începutul anului 1900, că au început cursurile la Colegiile de studii clasice chineze, ştiinţe politice, confucianism, drept, geografie, matematică, chimie, fizică, limbile engleză, franceză, germană, rusă şi japoneză.

Activitatea Universităţii este întreruptă ca urmare a mişcării populare antiimperialiste Yihetuan (Liga celor Drepţi, „Boxerii” ), care a bulversat Capitala, apoi din cauza ravagiilor produse de „actele civilizatoare” ale trupelor germane şi ruse ale Armatei aliate a celor opt ţări, care au devastat biblioteca, laboratoarele Universităţii şi au lăsat pustie întreaga incintă a campusului. De-abia la începutul anului 1903, se reuşeşte refacerea acestuia şi se ajunge din nou la deschiderea cursurilor, apoi în 1904 se organizează primul examen de admitere la Universitate, selectându-se 360 de studenţi. Cu aprobarea împărătesei-mame Cixi sunt trimişi primii studenţi ai Universităţii la studii în Japonia, ţările Europei şi în statele Unite ale Americii şi sunt primiţi primii studenţi străini pentru a-şi efectua studiile în această instituţie de învăţământ al Chinei, cu un prestigiu în creştere.

După proclamarea Republicii China în ianuarie 1912, în cadrul reorganizărilor efectuate, conform unui ordin emis de Ministerul Educaţiei, Aula Înaltelor Studii din Capitala Imperiului primeşte denumirea Universitatea Naţională Peking – Guoli Beijing Daxue – şi îşi începe activitatea prestigioasă sub stindarul „progres, iubire de ţară, democraţie şi ştiinţă“. De-a lungul a peste 120 de ani ea s-a bucurat de o poziţie hotărâtoare şi de neînlocuit în istoria învăţamântului superior din China, a devenit vatra unde intelectualitatea chineză şi-a adunat cele mai valoroase personalităţi şi a pregătit, generaţie după generaţie, comorile umane care au scos China din situaţia critică în care s-a aflat în secolul al XIX-lea şi au purtat-o spre afirmarea ei în secolul al XXI-lea, ca mare putere paşnică a lumii.

 

prof.univ.dr. Anna Eva BUDURA