România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Diktatul de la Viena şi bătălia pentru Transilvania

 

S-au împlinit 80 de ani de la Diktatul de la Viena din 30 august 1940, prin care Ardealul de Nord a fost smuls din trupul României Mari, printr-un rapt istoric odios pus la cale de Germania fascistă şi Uniunea Sovietică prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. O înţelegere între Hitler şi Stalin prin care Rusia ne-a cotropit Basarabia şi Bucovina de Nord, Ungaria Transilvania de Nord, iar Bulgaria, Cadrilaterul. Ciudat este faptul că în acea vreme, noi eram aliaţii Germaniei, prieteni la cataramă cu Hitler, cu care conducătorul statului român de atunci, mareşalul Ion Antonescu, s-a întâlnit de 20 de ori, în timp ce cu regentul Ungariei, Miklos Horthy, liderul german s-a întâlnit doar de 4 ori, toţi cei trei mari lideri ai lumii războinice fiind legaţi de o amiciţie de genul zicalei populare româneşti „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”, de care avea să se convingă pe spinarea lui şi a poporului român, mai ales mareşalul Antonescu.

Deci cu cine a fost mai mare prieten Hitler: cu Ion Antonescu, conducătorul statului român, cu care s-a întâlnit de 20 de ori, sau cu Miklos Horthy, regentul Ungariei, cu care s-a întâlnit doar de 4 ori? Răspunsul la această întrebare sau dilemă îl dau doar faptele, căci ele sunt acelea după care se judecă personalităţile istoriei, fie ele pozitive sau negative. Cert este că Hitler i-a şantajat pe amândoi, promiţându-le, atât lui Antonescu cât şi lui Horthy, întreaga Transilvanie, cu scopul de a asocia România şi Ungaria planurilor sale de aservire a Europei şi a lumii. Şi pentru că Ungaria nu a încetat nicio clipă după Trianon să lupte pentru redobândirea teritoriilor pierdute, Hitler a exploatat la maximum nemulţumirea ungurilor şi revizionismul maghiar, făcându-le dreptate! O dreptate de tip fascist, imperialist, astfel că între noiembrie 1938, primul arbitraj de la Viena, şi până în aprilie 1941, Ungaria lui Horthy a redobândit 40 la sută din teritoriile pierdute la Trianon. De la o suprafaţă de 93.073 kmp, cât avea după pacea de la Trianon, Ungaria a aiuns la 171.753 kmp, iar populaţia a făcut un salt de 5 milioane de oameni, ajungând la 14.683.000. Din totalul numărului de locuitori din ţinuturile redobândite, 49,5 la sută nu erau unguri. Rând pe rând, Ungaria a pus mâna pe teritorii din Slovacia, Ucraina subcarpatică, Voivodina, iar de la 30 august 1940, prin cel de-al doilea arbitraj, diktat, de la Viena, şi pe Transilvania de Nord. În urma „arbitrajului” s-au desprins din trupul Transilvaniei 52.243 kmp, cu o populaţie românească de 1.304.894 de suflete (50,1 la sută). Opt judeţe dintre cele 23 câte număra Transilvania, au fost înstrăinate în întregime (Ciuc, Maramureş, Năsăud, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Someş şi Trei Scaune), iar alte trei judeţe: Bihor, Cluj şi Mureş, au fost spintecate în două, creându-se un hotar artificial în însăşi inima românismului ardelean. Dacă se exclude enclava secuiască, românii formează în teritoriul cedat Ungariei, în Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Someş şi Năsăud o proporţie care atinge până la 70 la sută din întreaga populaţie cedată. În cartea sa, „Ardealul - pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american”, apărută în 1944 (şi reeditată în 1989), autorul Milton G. Lehrer, ai cărui părinţi erau evrei români, explica şi considerentele care au stat la baza aşa-numitului arbitraj de la Viena. „Arbitrii Ribbentrop şi Ciano au ţinut cu orice preţ şi au luat drept criteriu de bază încorporarea regiunii secuieşti la Ungaria, ceea ce este un nonsens, întrucât cele trei judeţe secuieşti, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune, sunt înconjurate de un vast ocean românesc. Nimic mai ilogic şi mai inechitabil. Secuii au fost colonizaţi în Transilvania locuită de români şi dacă ungurii îi reclamau ca pe nişte elemente absolut indispensabile prosperităţii maghiare, erau liberi să-i readucă pe teritoriul lor naţional. Înglobarea secuilor cu teritoriu cu tot este, însă, un nonsens. Pe teritoriul ocupat de ei în estul Transilvaniei, secuii nu erau la ei acasă, ci pe un teritoriu străin, pe care ei figurau doar ca nişte colonişti. Or, colonizarea pe pamântul Europei nu a îndreptăţit niciodată revendicarea teritoriilor colonizate. Şi apoi, cu ce drept pot revendica ungurii un teritoriu secuiesc, adică un teritoriu ocupat de un neam străin de fiinţa lor naţională? Aparent, azi secuii pot fi confundaţi cu ungurii propriu-zişi. Ei sunt însă fundamental deosebiţi şi de-a lungul istoriei s-au dovedit a fi cei mai înverşunaţi adversari ai ungurilor, care i-au înşelat cu tot felul de promisiuni”. De altfel, un alt istoric, A. de Bertha, în lucrarea sa, „Ungurii şi Românii”, apărută la Paris, în 1989, ne arată că duşmănia continuă a secuilor împotriva ungurilor a degenerat în multe „revolte sângeroase” înăbuşite cu străşnicie, iar cel mai important cronicar al secuilor, Mihaly Cserei, considera că „nenorocirea Transilvaniei, din ţara ungurească de la unguri s-a tras întotdeauna. Am pierdut şi ţara, şi libertatea”.

Acum, după 80 de ani de la Diktatul de la Viena, constatăm că se flutură din nou problema „Ţinutului Secuiesc” sau, mai precis spus, a aceleiaşi Transilvanii de Nord, cu care coincid pretenţiile revizioniştilor, mulţi dintre ei travestiţi în udemerişti, şi că disputele teritoriale dintre Ungaria şi România, mai pe faţă, mai mascate, se învârt tot în jurul celor trei judeţe, Harghita, Covasna şi Mureş, unde maghiarii mai au încă o prezenţă considerabilă. Românii însă nu vor să audă de niciun fel de autonomie şi în niciun caz de autonomii pe criterii etnice, mai ales în Transilvania. Pe de altă parte, este de discutat cui foloseşte o asemenea autonomie şi cu atât mai mult maghiarilor, într-o zonă în care ei reprezintă mai puţin de jumătate din populaţia de etnie maghiară şi delimitând una dintre cele mai sărace zone ale ţării, şi dacă ar stimula dezvoltarea sau ar conduce la o şi mai mare izolare. Cert este ca românii se tem de un nou precedent istoric şi continuă să-şi facă griji cu privire la viitorul Transilvaniei, astfel încât cea mai mică manifestare a maghiarilor li se pare suspectă şi periculoasă. Realitatea este însă cu totul alta. La 101 ani de la Marea Unire, se poate aprecia că ungurii au pierdut bătălia pentru Transilvania. Astăzi, atât România cât şi Ungaria se află În Uniunea Europeană şi în NATO, deci sunt aliate şi împreună, şi nu una împotriva celeilalte. În plus, România depăşeşte cu mult dimensiunile Ungariei (chiar Transilvania singură este mai mare decât Ungaria) şi astfel se ridică întrebarea: ce ar face Ungaria acum cu milioanele de români pe care să zicem că i-ar anexa? Problema nu este însă chiar la ordinea zilei, atâta timp cât în Europa nu se vorbeşte despre revizuirea graniţelor, ci despre dispariţia lor într-o Europă unită, în care probabil nu vor mai exista nici Ungaria, nici România. Asta din punct de vedere... teoretic, al unor istorici şi comentatori politici, pentru că practic, după cum se vede în aceste zile, graniţele sunt împânzite cu garduri de sârmă ghimpată şi păzite cu tancuri şi alte arme mai mult sau mai puţin sofisticate. Aşa că despre dispariţia efectivă a graniţelor s-ar putea să discutăm la... trecut. Oricum, repet, ungurii au pierdut bătălia teritorială pentru Transilvania, atât prin invocarea dreptului nostru istoric, de la daci şi de la romani, cât mai ales prin faptul că românii reprezintă astăzi în Transilvania circa 75 la sută din populaţie, iar maghiarii au coborât sub 20 la sută şi vor ajunge tot mai puţini, între 5 şi 6 la sută în anii care vin. Inferioritatea numerică a devenit flagrantă şi acest argument primează în faţa tuturor argumentelor de ordin istoric, cultural, social. Dar România este una dintre puţinele ţări în care fiecare minoritate, şi mai ales cea maghiară, se bucură de toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, indiferent de număr, fiind chiar reprezentate în Parlament şi Guvern. Avem chiar un preşedinte de etnie germană, deşi unii parlamentari au ajuns să reprezinte comunităţi aproape fictive, dizolvate în generosul popor român!

În fine, dacă ar fi să tragem învăţăminte vizavi de Diktatul de la Viena, atunci unul dintre ele ar fi că Europa continuă să trăiască sub imperiul dictatelor celor mai puternici, odinioară cele trei imperii cu care ne-am confruntat, iar astăzi urmaşii lor, căci iată, tot Germania şi Rusia fac şi desfac, împart şi reîmpart, hotărăsc soarta popoarelor. Sperăm însă că nu se va ajunge iar la aranjamente şi dictate neo-imperiale, imperialiste, colonialiste!

Revenind la întrebarea de la începutul acestor rânduri, putem spune că Miklos Horthy a fost mult mai ataşat de Hitler, fapt pentru care a şi fost recompensat cu vârf şi îndesat, inclusiv în dauna lui Ion Antonescu. La rândul său, Horthy i-a fost recunoscător lui Hitler, alături de care a luptat, cu 12 divizii ungureşti, până la final şi i-a împlinit ordinele privind „soluţia finală” în cazul evreilor. Responsabilii maghiari i-au informat cu mândrie pe stăpânii lor germani, notează Paul Lendvai, în cartea sa, „Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri”, că între 15 mai şi 7 iulie au organizat 147 de trenuri cu care au fost deportaţi la Auschwitz în total 437.402 evrei. Transilvania era atunci ocupată de unguri şi ei se fac vinovaţi de acest holocaust, şi nu românii, care erau şi ei supuşi regimului de ocupaţie horthistă. Cu toate acestea, Horthy nu a fost considerat criminal de război, ca Ion Antonescu, americanii, ruşii şi ungurii nefiind interesaţi de un proces asemănător cu cel al lui Ion Antonescu, dat pe mâna ruşilor. Horthy a murit în exil, în Portugalia, în 1957, unde, deşi a fost toată viaţa lui antisemit, a trăit bine mersi cu sprijinul generos a două familii evreieşti!

Astăzi, guvernul maghiar Viktor Orban îl proslăveşte pe regentul Miklos Horthy, tocmai pentru că sub conducerea lui, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea Transilvaniei până în 6 martie 1945, când a revenit la patria mamă. Nu de acelaşi tratament s-a bucurat Ion Antonescu, deşi la 13 octombrie 1943 a decis oprirea deportării evreilor din România în Polonia şi a hotărât să nu pună în aplicare „soluţia finală”, astfel că 292.149 de evrei au rămas în viaţă prin decizia mareşalului. Şi dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Horthy şi ale soţiei sale au fost aduse în Ungaria, „din motive familiale”, înmormântarea lui solemnă din 4 septembrie 1993, cu acompaniamentul ei emoţional şi politic, a arătat că ungurii, spre deosebire de români, îşi respectă istoria, personalităţile ei, mai ales când deciziile capitale au fost luate de conducătorii străini de ţară! Din acest punct de vedere, ungurii ne dau o lecţie din care ar trebui să învăţăm şi noi. Inclusiv sau mai ales când este vorba despre mareşalul Ion Antonescu. lar dacă Horthy are astăzi un Mausoleu la Budapesta, Ion Antonescu are o... lege antiextremism şi antiromânism, în baza căreia nici măcar un bust nu-i mai poate evoca eroismul jertfelnic şi paginile pe care le-a scris în istoria românilor în cele patru războaie pe care le-a purtat pentru onoarea poporului şi neamului românesc! Numai că regele Mihai, copil fiind, şi necopt la minte, fără studii de licenţă, cum l-a considerat şi gratulat mareşalul, l-a dat pe marele bărbat de stat şi patriot Ion Antonescu pe mâna ruşilor, care ne-au ocupat apoi ţara şi ne-au blagoslovit cu societatea comunistă. Pentru actul istoric mult controversat de la 23 august şi pentru miile de oameni politici români, personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi literare, care au înfundat puşcăriile comuniste, regele Mihai va primi cea mai mare distincţie sovietică, „Ordinul Victoria” (Pobeda). O onoare sau o eroare regală, pentru care România suferă şi astăzi de „ciuma roşie”!

 

prof. Gheorghe CIUL