Istoria Egretei Brâncovenilor

Bijuteria aceasta, făurită în atelierul unui meşter din Târgovişte, a fost primită, ca dar de nuntă, de la domnitorul Neagoe Basarab, de Neacşa, .descendentă din marii boieri Craioveşti, care îşi mai .ziceau şi Basarabi. Odată cu acest giuvaier, voievodul i-a dăruit şi moşia Brâncoveni, Neacşa devenit astfel întemeietoarea, stirpei Brâncovenilor.

De la Neacşa,: trei generaţii mai târziu, din moştenire, în. moştenire, Egreta ajunge la David Brâncoveanu, căsătorit cu Maria, fiica lui Radu, fratele lui Danciu, acesta din urmă fiind tatăl ilustrului domnitor Matei Basarab.

David Brâncoveanu o lasă moştenire fiului său, Preda Brâncoveanu, iar acesta, mai departe, fiului său, postelnicul Papa Brâncoveanu

Papa Brâncoveanu se căsătoreşte cu Stanca Cantacuzino, descendentă;directă; din puternicul clan al Cantacuzinilor. Din această familie :se nasc doi băieţi: Barbu Brâncoveanu şi Constantin Brâncoveanu, ultimul în 1654. Un an mai târziu, în 1655, tatăl, Papa Brâncoveanu, este ucis de către seimeni chiar în poarta casei sale de la poalele Dealului Mitropoliei. Seimenii erau ostaşi mercenari, pedeştri şi înarmaţi cu sîneţe, principala lor atribuţie fiind paza curţii; domneşti. Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti, pe atunci, a încercat; să desfiinţeze corpul .seimenilor. Aceştia însă, prinzând de veste, s-au răsculat, împreună cu dorobanţii, în 1655, şi printre victimele făcute a fost şi postelnicul Papa Brâncoveanu.

În anul 1674, moare la Constantinopol Barbu Brâncoveanu şi, astfel, fratele acestuia, Constantin Brâncoveanu, preia conducerea influentei şi puternicei familii a Brâncovenilor, rămânând singurul moştenitor al uriaşei averi a lui Matei Basarab.

Când, în 9 noiembrie 1688, Constantin Brâncoveanu este ales domnitor al Ţării Româneşti, mama, Stanca, îi aşează pe umăr, încheindu-i hlamida voievodală, Egreta Brâncovenilor.

Timp de 26 de ani, Constantin Brâncoveanu - care îşî mai zicea şi Ion Constantin Basarab - nu se desparte de această agrafă din aur, devenită, cu vremea, unul din însemnele puterii sale, adevărata emblemă a brâncovenilor.

Ca urmare a intrigilor boierilor cantacuzini, în 24 martie 1714, Constantin Brâncoveanu este mazilit şi arestat împreună cu cei patru fii ai săi. Sânt întemniţaţi la Constantinopole. Aici i se cere să-şi lepede legea creştinească, el şi fiii săi, să-şi renege patria şi să se stabilească, pentru totdeauna, sub aripa ocrotitoare a înaltei Porţi. Constantin Brâncoveanu, demn şi înflăcărat patriot, refuză. Sultanul, nu-i iartă şi, astfel, la 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi sunt decapitaţi.

În noaptea de dinaintea execuţiei, Constantin Brâncoveanu intră în legătură cu unul din gardienii închisorii, un arab pe nume Abu Marwan, şi-i cere, în schimbul dăruirii Egretei din aur, să-l ajute, în cel mai desăvârşit secret, să-şi revadă fiii, să le vorbească, să-i îmbărbăteze, să nu cedeze ispitei, să nu-şi renege credinţa şi patria şi, mâine, să primească moartea cu fruntea sus. Riscându-şi viaţa, gardianul împlineşte ultima dorinţă a voievodului român.

Aşadar, din noaptea aceea de 14 spre 15 august 1714, Egreta Brâncovenilor trece în stăpânirea lui: Abu Marwan.

Şaisprezece ani mai târziu, în 28 septembrie 1730, izbucneşte la Istambul celebra răscoală condusă de Patrona Halil, în care este implicat şi fostul gardian, Marwan, ajuns între timp unul din sfetnicii lui Halil. Dar, curând, răscoala este înăbuşită în sânge, Patrona Halil arestat şi în 26 noiembrie 1730, ucis.

Abu Marwan se ascunde în casa diplomatului francez Jules Fontenay, conte de Noailles, cumpărându-i protecţia cu Egreta Brâcovenilor. Protectorul său îl trădează, însă, imediat ce pune mâna pe faimoasă emblemă brâncovenească, şi Marwan piere sub satârul călăului.

Timp de aproape 200 de ani, Egreta Brâncovenilor se află în stăpânirea spiţei de Noailles, familie care a dat Franţei câţiva mareşali, cardinali şi deputaţi.

Spre sfârşitul veacului trecut, Egreta Brâncovenilor revine, ca dar de nuntă, - ciudată întâmplare, nu? - împreună cu alte bijuterii, poetei Ana Brâncoveanu contesă de Noailles. Cu trei ani înainte de moarte, în 1930, Ana o dăruieşte, la rândul său, bunei sale prietene şi verişoare, Martha Bibescu.

În luna septembrie 1939, aflându-se la Atena şi trebuind să se reîntoarcă în patrie, la palatul Mogoşoaia, vremurile fiind tulburi şi nesigure, Martha Bibescu nu are curajul să-şi aducă în ţară bijuteriile, unicate în lume, de o incalculabilă valoare: o diademă de smaragde, supranumită; „pălărioara verde”, Egreta Brâncovenilor, brăţara împăratului Napoleon şi ceasul împărătesei Maria Luiza.

Aceste giuvaieruri sunt lăsate, spre păstrare, până se mai limpezesc timpurile, ministrului Marii Britanii în Grecia, Michael Palairet.

Un an mai târziu, în 29 octombrie 1940, la Ambasada Angliei din Atena se înfăţişează doi bărbaţi necunoscuţi, care solicită audienţă ministrului. Sânt primiţi în aceeaşi zi. Unul din ei prezintă o scrisoare sigilată, din partea Marthei Bibescu, ambasadorul recunoaşte sigiliul prietenei sale, îi recunoaşte scrisul, semnătura, Martha îl ruga să predea bijuteriile celor două persoane de încredere, îi mulţumea. Michael Palairet s-a conformat numaidecât, bucuros cumva că scăpase de povara tainei acelor uriaşe valori.

Ce uimită trebuie să fi fost Martha Bibescu,; născută Lahovary, strănepoată - la a cincia generaţie - lui Petrache Lahovary, fost intendent al monetăriei Sultanului, şi ce sumbre bănuieli trebuie să fi avut când, primind un colet poştal din Grecia şi desfăcându-l, şi-a descoperit bijuteriile: diadema, brăţara şi ceasul. Egreta Brâncovenilor lipsea. A luat legătura cu Palairet, a aflat toată povestea, ea nu-i trimisese nici o scrisoare, n-avea nevoie de bijuterii la Mogoşoaia, ambasadorul era consternat, nu mai era nimic de făcut. Egreta Brâncovenilor dispăruse cu desăvârşire. De ce tocmai Egreta Brâncovenilor. Deşi avea să mai trăiască încă 33 de ani, Martha Bibescu nu a putut răspunde niciodată acestei întrebări...

„Tot scotocind eu prin nişte hârtii vechi, am mai aflat, dragă Raul, că există şi o copie după Egreta Brâncovenilor, de fapt un fals ordinar”, După primul război mondial, umbla vorba, prin bazarele din Istambul, că un arab ar oferi o recompensă fabuloasă pentru cine descoperă o bijuterie românească, o agrafă din aur şi pietre preţioase, supranumită Egreta Brâncovenilor. Un armean giuvaiergiu, specializat în falsuri, află, se apucă de lucru, meştereşte o copie şi;trimite vorbă arabului. Bineînţeles că falsul a fost imediat descoperit, poliţia alertată, armeanul arestat, iar averea i se vinde la licitaţie în 1922. De la licitaţia aia din Istambul, a cumpărat Eleonora Herdan agrafa voievodală, neştiind că e un fals. A purtat-o prin lume aproape douăzeci de ani, apoi a lăsat-o moştenire unui oarecare Iacob Strobel, care, la rândul său, a donat-o mai târziu, împreună cu alte obiecte de artă, unui muzeu din Moldova...

„Iată, deci, bătrâne, că destinul a făcut, sau Dreptatea a făcut - ce, tu nu crezi într-o Justiţie imanentă? - sau întâmplarea a făcut ca, atât Egreta Brâncovenilor, cât şi falsul ei să revină sub acelaşi cer zămislitor al neamului nostru...

Dacă nici după istoria asta nu vii să bem rachiul ăla de dude, te poţi considera cel mai nefericit pământean.

Aştept cu nerăbdare un semn de la tine. Servus.

Marin Manu.”

* * *

Aceasta e scrisoarea primită de Raul Zepeanu, directorul Muzeului de Artă. Am fost tentat să adaug, la urmă, aşa pentru potolirea cine ştie căror spirite, modul în care căpitanul Marin Manu l-a dovedit pe ucigaşul algerianului. Dar mi-am reamintit atunci, cu un fel de înfrigurare, lăuntrică, mi-am reamintit, privirea dojenitoare a căpitanului, ori de câte ori mă vâram în sufletul lui, tropăind acolo după aventuri inedite şi palpitante, şi captivante, mi-am reamintit reproşul lui amical, potolit, uitându-se la mine şi zâmbind îngândurat, iertător: La urma urmei, de ce îţi place ţie atât de mult să pui pe tarabă toate misterele lumii? Te-ai întrebat, vreodată, ce-ar fi viaţa noastră fără un dram de mister în ea?

Extras din cartea regretatului Olimpian Ungherea „Egreta Brâncoveniloir”, apărută la Editura „Scrisul Românesc”, 1986 de către

 ec. Ioan STRĂJAN